Luni Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22]. Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan Inaintemergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop şi nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe şi vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră din afară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-l pe om să adune în sine izvoarele mângâierii - credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa şi mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu sa-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.

Marţi [Efes. 5,20-26; Lc. 3,23; 4,1]. In Postul Mare se scoate spre închinare cinstita cruce, spre a-i însufleţi pe cei care s-au ostenit cu postirea să rabde până la capăt în nevoinţa pe care şi-au luat-o asupră-le. Dar în septembrie de ce se face asta? Din întâmplare? La înţelepciunea proniatoare, Care toate bine le rânduieşte, nimic nu este Ia întâmplare. Iată care e rostul acestei rânduieli bisericeşti: în septembrie se culeg holdele, cel puţin la noi. Aşadar, pentru ca unii dintre creştini să nu zică: „Suflete! Ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, iar alţii să nu cadă cu duhul din pricina sărăciei, este înfăţişată tuturor crucea, pentru a aminti celor dintâi că reazemul bunăstării nu e avutul, ci purtarea lăuntrică a crucii atunci când cele din afară, prin bunătatea lui Dumnezeu, merg bine; iar celorlalţi li se insuflă să-şi dobândească întru răbdare sufletele lor, însufleţindu-i prin încredinţarea că de pe cruce vor merge de-a dreptul în Rai. Ca atare, aceştia să rabde, aşteptând să meargă pe drum bătut în împărăţia cerurilor, iar cei dintâi să guste cu frică din desfătările din afară, ca să nu-şi îngrădească drumul către cer.

Miercuri [.Efes. 5, 25-33; Lc. 4, 1-15]. Diavolul se apropie de Dumnezeul-Om ca să îl ispitească - care om este liber de asta? Cel ce umblă după voia celui viclean; acesta nu cunoaşte bântuiri, ci este doar mânat din rău în mai rău; însă îndată ce îşi vine în sine şi cugetă să înceapă o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, îndată se pune în mişcare întregul tărâm satanicesc: toţi slujitorii întunericului se grăbesc, care cum pot, să risipească gândurile şi punerile la cale cele bune ale celui care se pocăieşte. Dacă nu reuşesc să-l abată din hotărârea sa, se străduiesc să îl împiedice a se pocăi şi mărturisi cum se cade; nu izbândesc nici aici - îşi pun viclenia la bătaie ca să semene neghine între roadele pocăinţei şi ostenelilor de curăţire a inimii; dacă nu reuşesc nici să semene seminţele răutăţii, se străduie să strâmbe dinlăuntru binele; sunt puşi pe goană în războiul lăuntric, năvălesc din afară, şi tot aşa până la sfârşitul vieţii.

Nici să mori liniştit nu te lasă; şi după moarte gonesc după suflet, până ce acesta trece de vămile văzduhului, unde pândesc şi unde-şi au bârlogurile. „Cum aşa - acesta e un lucru întristător şi cumplit!” Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, întrucât demonii doar se agită în jurul celui temător de Dumnezeu, însă nu au nici o putere asupra lui. Rugătorul treaz îi împroaşcă din sine cu săgeţi, iar ei se ţin la depărtare, neîndrăznind să se apropie şi fiind pătrunşi de frica înfrângerii suferite. Dacă diavolii izbândesc ceva, este din vina noastră. Slăbim luarea-aminte, ori ne îngăduim să ne împrăştiem luând seama Ia nălucirile lor - atunci se şi înfiinţează şi încep să ne tulbure cu mai multă obrăznicie. Dacă nu îţi revii la timp, te împresoară; iar dacă sufletul îşi vine în fire, pleacă şi iscodesc din depărtare, doar, doar vor reuşi să se apropie iar. Aşadar, fii treaz, priveghează, roagă-te şi vrăjmaşii tăi nu vor izbândi nimic împotriva ta.

Joi [.Efes. 5, 33; 6; Lc. 4, 16-22]. Domnul nu doar vesteşte anul cel plăcut (al Domnului), ci îl şi aduce. Dar unde este el? In sufletele credincioşilor. Pământul nu va fi niciodată prefăcut în Rai, atâta vreme cât va fiinţa rânduiala de acum a lucrurilor; însă el este şi va fi stadionul de pregătire pentru viaţa din Rai. începutul ei se pune în suflet; putinţa de a pune acest început este în harul lui Dumnezeu, iar harul l-a adus Domnul nostru Iisus Hristos - prin urmare, a adus sufletelor anul cel plăcut (al Domnului). Cel ce ascultă de Domnul şi plineşte toate poruncile Lui, acela primeşte harul şi prin puterea Lui se îndulceşte de anul cel plăcut (al Domnului). Acest lucru se săvârşeşte în toţi cei care cred cu adevărat şi lucrează după îndreptarul credinţei. Nu prin gânduri vei umple sufletul de plăcerea acestui an; trebuie să făptuieşti, şi plăcerea va veni de la sine. Nu poţi nădăjdui nicicum la tihna din afară, ci doar la cea lăuntrică; însă aceasta este nedespărţită de Hristos. Oricum, îndată ce se înstăpâneşte tihna lăuntrică, necazurile din afară nu mai sunt grele şi amare. Inseamnă că şi din această latură este anul t cl plăcut (al Domnului); numai din afară el pare iarnă rece.

Vineri [Efes. 6, 18-24; Lc. 4, 22-30]. Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împie- tlica pizma, precum a arătat însuşi Domnul. Orice, patimă este potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. In mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor, atunci când şi celui pizmaş îi e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de către cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt de nestăvilit: este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată şi celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţa, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli. încă puţină silinţă, şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.

Sâmbătă [7 Cor 15, 39-45; Lc. 4, 31-36]. „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (In 8, 24). „Nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12). Avem nevoie să primim iertarea păcatelor, şi n-o putem primi altfel decât prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, cu condiţia să nu dorim a stărui în de prinderile şi faptele păcătoase; fiindcă atunci când păcătuim, numai pe El îl avem mijlocitor înaintea Tatălui. Cel ce şi-a dat cuvântul că se va înfrâna de la păcate trebuie să primească harul împreună-lucrător al Preasfântului Duh, iar acesta s-a pogorât pe pământ numai după ce Domnul, înălţându-Se, a şezut dc-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi se dă numai celui ce crede în această minunată iconomie a mântuirii noastre şi cu această credinţă se apropie de Dumnezeieştile Taine rânduite prin apostoli în Sfânta Biserică a Domnului. Aşadar, cel ce nu crede în Domnul aşa cum este El, nu poate fi curăţit de păcate.

Necurăţându-se de păcate, va şi muri în ele; iar murind în ele va fi şi judecat după întreaga lor greutate. Cel ce vrea să facă bine cuiva cu facere de bine care rămâne în veci, să îl călăuzească în credinţa în Domnul, în credinţa cea adevărată, care nu îngăduie filosofări deşarte şi clătinări. Iar cei care strică făţiş sau pe ocolite credinţa în Domnul trebuie socotiţi ca răufăcători a căror nelegiuire rămâne în veci, fiindcă ei pricinuiesc un rău pe care nimic nu-l poate îndrepta şi a cărui putere se întinde pe întreaga veşnicie. Nu îi poate îndreptăţi neştiinţa, întrucât cum este cu putinţă să nu cunoşti acel adevăr care este învederat întregii lumi ? Nu îi îndreptăţesc părutele lor argumente, căci dacă îi iei la bani mărunţi, puterea lor va începe îndată să se clatine şi se va dovedi că alt sprijin nu poate fi pentru oameni, afară de credinţa în Domnul.

Se leapădă de credinţă cei care nu cercetează cum se cuvine temeiurile şi credinţa şi învăţăturile de care se ţin. Cercetând în amănunţime condiţiile trebuincioase mântuirii, ajungem la convingerea că ele pot fi împlinite numai cu ajutorul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, a murit pe cruce şi a trimis pe pământ pe Duhul Sfânt. Aici este esenţa credinţei creştine.

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Fragment din cartea TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN, Editura Sophia

Cumpara cartea "TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN"

• Sfantul Radu Brancoveanu - Cuvant la Patimile Domnului
  Publicat in : In Saptamana Patimilor
• Predica la Sfanta si Marea Vineri
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Mielul rastignit de iepuras
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: