De obicei, se crede că avortul este o problemă care ţine de femeie şi pe care ea singură trebuie să o rezolve. Dar nu aşa stau lucrurile, pentru că aproape întotdeauna de tragedie este vinovată şi o altă persoană.
Taţii suportă, de asemenea, unele consecinţe, după ce soţiile lor avortează: devin depresivi şi mânioşi, sunt ruşinaţi sau timoraţi, se acuză pe ei înşişi pentru relaţiile distruse, la fel ca femeile. Soţul care a fortat soţia să avorteze se poate trezi într-o dimineaţă şi să recunoască, brusc, vina sa pentru uciderea copilului. Aceasta este ca o lovitură puternică, mai ales dacă viaţa de familie s-a ruinat sau alţi copii de-ai lui au mari necazuri.
După mărturia pastorului protestant Chuck Colson, bărbatul care o împinge pe soţie spre avort înţelege, subconştient, că procedează ca un laş şi nemernic. Jack este unul din cei care a dat dovadă de laşitate şi nu a oprit-o pe prietena Iui să avorteze. După mai mulţi ani, el a povestit despre sentimentele sale: „Sunt slab, confuz şi ştiu că vor să te ucidă, dar nu mă presa.” Ce fel de tată ar fi spus astfel de cuvinte? Nici unul, dacă este bărbat adevărat. A fi bărbat înseamnă a-ţi asuma responsabilităţi1.
Bărbaţii conştientizează în mod diferit avortul. Cu toate acestea, ei îşi dau seama, în adâncul sufletului lor, că este vorba de propriul lor eşec. Iar sentimentul eşecului, al insuficienţei şi inferiorităţii personale îl împiedică pe bărbat să corespundă chemării sale de protector, întreţinut or si continuator al neamului (vezi cap. I). Avortul elimină funcţiile bărbatului în familie. De aceea, oricât ar brava tatăl frustrat, el simte că merge împotriva adevărului, a conştiinţei şi a chemării biologice.
Conform cercetărilor lui Anne Pearson, bărbaţii care au acceptat avortul recunosc ulterior că şi-au ucis copilul2. Conştientizarea acestui lucru îi face să simtă un marc gol. Cel care a încredinţat soarta copilului în voinţa mamei simte ulterior că i-a respins pe amândoi: şi pe copil, şi pe mamă. Numai că, simţind ruşine şi vinovăţie, bărbaţii îşi ascund mai uşor emoţiile. Mulţi vor să pară puternici şi îşi ascund necazul, iar cei din jurul lor consideră, greşit, că dau dovadă de indiferenţă şi cinism. Probabil că femeile ar fi şocate de felul în care bărbaţii sunt capabili să sufere pentru copilul pierdut.
Rolul tatălui este uriaş în cazul avortului. Decizia femeii este influenţată, de obicei, de cei mai apropiaţi bărbaţi din viaţa ei: tatăl şi tatăl copilului (vezi Addenda III).
Anne Pearson spune că multe femei au dificultăţi în a-l anunţa pe bărbat că sunt însărcinate. Chiar şi după mai multe decenii, ele îşi amintesc reacţiile bărbatului la auzul veştii. Tonul vocii, expresia feţei, gesturile şi cuvintele tatălui copilului se imprimă adânc în memoria femeii şi produc o impresie deosebită.
Dorinţa sau lipsa de dorinţă a bărbatului, legată de naşterea copilului, o influenţează, de asemenea, pe viitoarea mamă, mai ales dacă relaţia lor nu este înregistrată juridic. Femeia caută ajutor şi înţelegere şi nu va alege avortul, dacă va fi susţinută de bărbat. De aceea, reacţia lui este decisivă.
Atunci când femeia spune ceea ce gândeşte despre avort şi este decisă să-l facă, ea îi solicită soţului, fără cuvinte, să o sprijine şi să o apere în acest demers. Ea testează terenul şi îi verifică pe bărbaţii din jur dacă o vor sprijini, după ce va face acest lucru. Şi dacă femeia nu se înţelege bine cu tatăl copilului sau cu tatăl ei, atunci circumstanţele o împing spre prăpastie. Dacă balanţa înclină spre avort, relaţiile dintre parteneri (soţi) sunt fragile sau chiar sunt pe punctul de a se rupe definitiv.
După părerea specialiştilor David Reardon, Susan Stanford şi Karin Struck, multe femei încetează să-i mai iubească pe bărbaţii din cauza cărora au săvârşit un avort. Femeia îşi pierde încrederea în bărbatul alături de care nu se simte protejată, care o părăseşte la greu şi care, asemenea lui Pilat, „se spală pe mâini”. Dragostea se transformă atunci în ură. Conform sondajelor, 70% din cupluri, căsătorite sau necăsătorite, se despart la un an după avort. Se cunoaşte că în 90% din cazuri divorţul sau încetarea relaţiei are ca motiv şi avortul. Acesta se mai numeşte „avortul relaţiilor”.
Uneori, femeia priveşte o sarcină neplanificată ca pe o verificare a sentimentelor bărbatului. Ea şi-ar dori să nască pruncul şi să întărească relaţiile cu bărbatul, dacă acesta o va sprijini. Lipsa compasiunii sau reacţia duşmănoasă la adresa sarcinii o face pe femeie să se îndoiască de sentimentele bărbatului şi de dragostea acestuia.
Incercând să estompeze durerea inimii, soţii (concubinii) au tendinţa de a se justifica. Astfel, aceştia fac referire la circumstanţele care nu depind de ei şi acuza soţiile (concubinele) că nu s-au protejat bine. Aceasta este însă o cale falsă. Pentru a trece de stresul post-abortiv, bărbatul trebuie să recunoască partea lui de vină şi să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, este necesar să-i ceară iertare femeii şi să îndepărteze acele probleme ale vieţii de familie care au provocat pruncuciderea.
Un bărbat a avut o vedenie. Lui Vladimir i-a fost arătată „lumea cealaltă” şi o voce nepământească l-a întrebat despre viaţa lui. Printre întrebări, el a auzit: „Unde-i Saşa?” Vladimir s-a mirat: „Care Saşa? Am doar trei fiice, dar pe nici una nu o cheamă Saşa. Fiul meu, pe care-l cheamă Sereoja, locuieşte cu prima mea soţie.” Trezindu -se, el i-a povestit soţiei sale ce visase. Aceasta l-a întrebat: „Dar prima ta soţie nu a făcut vreun avort? Sau alte femei cu care ai avut relaţii intime?” „Nu ştiu, a răspuns Vladimir, roşind de ruşine”, apoi a zis: „Saşa!... După armată am avut o prietenă care a rămas însărcinată şi voia să pună numele copilului Saşa. Dar eu nu am vrut să mă însor şi ea a avortat.”3
Remarcabil e că problema fiului nenăscut este asemenea întrebării pe care i-a adresat-o Dumnezeu lui Adam: Adame, unde eşti? (Fac. 3, 9). In esenţă, aceasta înseamnă: „Uite ce ai făcut şi evaluează consecinţele faptei tale!”
Din punct de vedere creştin, fiecare părinte se va întâlni la judecată cu sufletele pe care le-a ucis. Şi dacă, în timpul vieţii, nu vom face pocăinţă, această întâlnire nu ne va
fi spre bine. Atotputernicul ne va judeca pentru cei care, din cauza noastră, nu au văzut lumina zilei.
Cercetătorii de la Centrul maternal din Seattle au constatat că 85% dintre femei s-au răzgândit să avorteze după ce au văzut imaginea ecografică a pruncului. In cazul bărbaţilor, după ce vedeau aceste imagini, toţi alegeau să păstreze copilul. Imaginea copilului viu în pântece, până şi în procesul avortului, este, într-adevăr, impresionantă.
Odată, la un seminar despre cultura etică a medicului, a rulat, în atenţia studenţilor, filmul dur, sfâşietor, dar adevărat, al lui Bernard Nathanson, Strigătul mut. După vizionare s-au încins discuţiile şi reţin o frază a unui student: „în timpul filmului I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-a ferit de păcat.” Alt student a spus: „Atunci când s-a născut copilul, mi s-a părut că a apărut unde nu trebuia. Dar acum nu-mi pot imagina viaţa fără el. Slavă Domnului că am avut suficient creier, încât să nu insist să facă avort! Mi-e groază să mă gândesc la ce putea să se întâmple.”
Din păcate, mulţi bărbaţi au trăit fără tată, iar băieţii din familiile monoparentale nu au noţiunea completă a responsabilităţii şi curajului lor. Modelul adevăratului tată nu este format în conştiinţa acestora sau este format foarte neclar. Educaţia feminină este unilaterală şi grija excesivă a mamei nu-i permite băiatului să se dezvolte ca bărbat. Dacă părinţii sunt divorţaţi şi taţii nu se implică activ în educaţia fiilor, aceştia nu vor şti foarte clar care este rolul bărbatului în familie. Ei nu au modelul pozitiv, pentru că nu sunt inspiraţi de comportamentul tatălui natural. Aceasta reprezintă un mare necaz. Subliniem din nou că sentimentul paternităţii trebuie educat (vezi cap. I).
Anne Ancelin Schiitzenberger, renumit psiholog şi psihoterapeut, afirmă că noi suntem verigi în lanţul generaţiilor şi că, uneori, trebuie să plătim pentru „datoriile strămoşilor”. Ea a ajuns la această concluzie deznodând ghemurile complicate ale istoriilor multor familii şi generaţii. Nu toate concluziile ei sunt indiscutabile, bineînţeles. Dar suntem de acord cu aceea că mama şi copilul sunt legaţi la nivelul subconştient. Aceasta înseamnă că pruncul „ghiceşte” şi „simte” ce s-a întâmplat cu mama lui, cu bunica, bunicul etc. Informaţia care vine din trecut poate fi dureroasă şi ucigătoare. In acest plan, după cum spune proverbul roman, „Morţii îi mănâncă pe cei vii”4.
Copiii care au scăpat de avort sau fraţii şi surorile copilului care nu s-a născut pot suferi de pe urma „sindromului post-avort” trăit de mamă. Profesorul Facultăţii de Medicină a Universităţii British Columbia, psihologul şi psihiatrul Philip Nev, distinge o categorie specială de oameni: cei care au scăpat de avort. Aceştia sunt acei oameni care, deşi fraţii lor au fost ucişi în pântecele mamei, au scăpat de această soartă datorită schimbării gândului părinţilor. In această categorie intră, de asemenea, şi acele persoane care, de obicei, sunt avortate în cazul descoperirii unei patologii intrauterine, dar şi copiii care cresc intr-o ţară unde se fac foarte multe avorturi5.
Profesorul este convins că fătul „înţelege” subconştient că predecesorul lui a fost omorât şi se „teme” pentru soarta lui. Cum este să „simţi” că uterul, prima ta casă, este, de fapt, un loc al unei crime? Copilul născut după un avort îşi poate da seama de drama familiei din convorbirile părinţilor, sugestiile acestora, cuvintele neatente sau alte informaţii. Nu este exclus ca acest copil să manifeste, pe fond nervos, mai multe complexe psihologice: frică pentru viaţa sa, anxietate inexplicabilă, sentimentul vinovăţiei şi al inferiorităţii, neîncrederea în sine, suspiciune şi neîncredere în părinţi. „Dacă s-ar fi născut fratele meu mai mare, gândeşte copilul, eu aş fi fost în plus!”
Din perspectiva lui Philip Ney, situaţia care produce traumatismul psihic îl forţează pe copil să gândească astfel: „De ce trăiesc eu si nu fratele sau sora mea? Vreau să trăiesc, dar mi-e frică, pentru că aş putea fi ucis, dacă nu voi mai fi dorit!” Frica şi disperarea nasc un protest împotriva necesităţii de a merita să fie dorit şi provoacă o reacţie dură de răspuns. Prin aceasta se explică lipsa dorinţei de a avea sau educa propriii copii.
Rana din suflet sângerează mult mai puternic dacă cel mic ştie că părinţii au vrut să scape de el (a se vedea cartea Genele şi cele şapte păcate capitale).
Psihoterapeuţii occidentali presupun că acei copii care au fost născuţi după un avort au mai multe probleme: legătura cu mama este slabă, sentimentul de apropiere faţă de aceasta este foarte firav şi, cel mai grav, au sentimentul de vinovăţie faţă de fraţii/surorile lor nenăscute (după principiul „eu trăiesc în locul vostru”). Un astfel de copil îşi găseşte greu locul în viaţă, pentru că el încearcă, sub conştient, să trăiască „viaţa altcuiva”. De aici şi fuga de acasă, lipsa dorinţei de a învăţa, insuccesele pe plan intim, atracţia pentru distracţiile periculoase, extreme, narcomania, alcoolismul, tentativele de suicid şi chiar homosexualitatea (în cazul identificării propriei persoane cu o persoană de sex opus, cum ar fi un bărbat care se identifică cu sora sa avortată)6.
Lista complexelor şi disfuncţiilor posibile care apar la fraţii şi surorile copiilor avortaţi este impresionantă. Sigur că ar fi simplist să reducem cauzele tuturor acestor probleme la consecinţele avortului, fiind absurd să dăm vina pe părinţi pentru neajunsurile proprii. Este bine însă să ne gândim şi la acest aspect.
In primul rând, vorbim despre tendinţe şi frici care se află în subconştient şi care predispun (nu obligă) omul spre comportamente negative. Aceste motive ascunse ale comportamentului însă nu pot fi întotdeauna conştientizate.
In al doilea rând, un păcat de moarte atrage după sine şi alte păcate. Se ştie că porunca „Să nu ucizi” e legată spiritual de porunca „Să nu fii desfrânat” Cele mai multe avorturi au fost precedate de relaţii intime înaintea sau în afara căsătoriei. De aceea, sănătatea copiilor nu este influenţată doar de avorturi, ci şi de alte păcatele ale strămoşilor (a se vedea, în legătură cu aceasta, cărţile mele Enigmele eredităţii şi Genele şi cele şapte păcate capitale).
După avort, femeia aduce adesea pe lume urmaşi bolnavi (inclusiv cu paralizie infantilă). Sigur că după nu înseamnă neapărat ca urmare a. Dar aici sunt foarte importante senzaţiile interioare şi evaluările mamelor care îngrijesc micuţii bolnavi. Multe dintre acestea nu se îndoiesc că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu.
Despre legătura dintre avort şi devierile patologice ale viitorilor copii vorbea şi părintele arhimandrit Ioan Krestiankin. Avertizând o femeie, care i s-a adresat, el scria astfel: „Pruncuciderea este un păcat de moarte. Consecinţele acestui păcat se reflectă în primul rând asupra sufletului dumneavoastră, iar mai apoi asupra copiilor pe care i-aţi născut. Aceştia se vor chinui în viaţă şi se vor răzbuna pentru frăţiorul ucis si astfel nu vă va fi bine deloc. Asa că, aveţi de ales.”7
Alinând durerea unei mame care a născut un copil bolnav psihic, un duhovnic bătrân răspunde: „In puterile mele este doar rugăciunea pentru cei aflaţi în necaz. V-aş sfătui să vă analizaţi şi din punct de vedere duhovnicesc. Spun aceasta pentru că, dacă nu ar fi fost boala fiului, aţi fi continuat să vă «bucuraţi» de viată, fără să stiti că, de fapt, sunteţi în cădere liberă spre hău. Şi altceva: boala fiului este o epitimie (canon, cruce) pentru cei care, din cauza dumneavoastră, nu au văzut lumina soarelui. Iar dacă e canon, atunci veţi primi şi iertare pentru suferinţele prin care treceti. Si să stiti că cei care vă vorbesc de sufletul luminos al copilului au dreptate.”8
Părintele a dat binecuvântare ca acel micuţ nenorocit să fie încredinţat unei şcoli speciale şi acolo să fie împărtăşit. „Altă soluţie nu văd. Dacă el, în nebunia lui, va face vreun rău cuiva, atunci tot dumneavoastră veţi fi cea care va avea de suferit. Să vă dea Dumnezeu înţelepciune şi tărie!" 9
Un cunoscut preot din Moscova povestea că, odată, la el la spovedanie a venit o bătrână, căreia i-au murit, pe rând, trei copii, fapt pentru care era tare necăjită. „Pentru ce mi s-au întâmplat acestea?” întreba ea.
Preotul a vrut să o aline, dar nu a reuşit decât să o întrebe: „Ai făcut trei avorturi, nu-i aşa? Şi iată că Domnul ţi-a mai luat trei copii, fără voia ta. Dumnezeu îţi dăduse înainte trei copii şi tu i-ai refuzat!”
Sigur că nu putem crea reguli din astfel de cazuri nefericite, pentru că nu orice lucru care se potriveşte unui om i se potriveşte şi altuia. Noi însă ar trebui să reflectăm mai mult asupra responsabilităţii pe care o avem în faţa generaţiilor care urmează.
Nu putem prezice viitorul, iar din perspectiva noastră actuală poate părea că procedăm raţional. Dar cum vor suna cuvintele noastre de acum peste mai mulţi ani?! Nu în zadar Biblia ne învaţă să ne rugăm astfel: Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine (Ps. 70, 10).
Unele femei credincioase înţeleg cu inima că boala sau moartea copilului nu sunt altceva decât pedepse pentru avorturile făcute. Există multe astfel de mărturii. Acestea sunt confirmate si de duhovnicii văzători cu duhul sau de răspunsurile intuite, ca urmare a rugăciunilor fierbinţi ale oamenilor.
Autorul acestor rânduri a consultat o pacientă în a cărei familie nu era pace din cauza certurilor cu fiul. Ea incercase mai multe metode de împăcare: discutase cu preoţii, se ruga, se spovedea şi se împărtăşea. Dar fără rezultat. Citind însă cartea Enigmele eredităţii, şi-a recunoscut vina: Dumnezeu o lasă să se chinuiască din cauza avorturilor făcute. Această concluzie a apărut în sufletul ei ca o iluminare frumoasă.
Astfel, acceptând să avorteze, oamenii speră să evite unele probleme, să trăiască fericiţi şi mulţumiţi, în confort. Numai că, zidindu-şi fericirea pe sângele propriului copil, ei îşi distrug viitorul. Şi acest viitor se va răzbuna pe ei...
Cu adevărat, după cum spunea părintele Nikon Vorobiov, „ne-a rămas doar pocăinţa”!
KONSTANTIN V. ZORIN
CE LI SE ASCUNDE TINERILOR, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "CE LI SE ASCUNDE TINERILOR"
Note:
1 Colson C., Convorbire sincera cu un adolescent (traci, din lb. engleză în lb. rusă), Sankt-Petersburg, 2003, p. 234.
2 Pearson A., Defending the Cause of the Fatberless. Sursa: http.7/ wAvw.km.ru/acrion/index.asp.
3 Atunci când erai un punct in mine...fiică, Riazan, 2007, pp. 65-66.
4 Schiitzenberger A.A., Sindromul strămoşilor (trad. din 1b. francezi în lb. rusă), Moscova, 2005, pp. 202-203.
5 www.subscribc.ru/archive/culmre.people/abort. Ney P.G., Pecters-Ney M.A., Abortion Survivors (2nd edition), Victoria, Pioneer Publishing, 1998; Ney P.G. Peeters-Ney M.A., How to Talk with Your Chil- dren About Your Abortion, Victoria, Pioneer Publishing, 1995.
6„Maria... de ce plângi? Suferinţele femeilor după avort” Accesare informaţie la: http://pms.orthodoxy.ru/abortion/00076.htm.
7 Scrisorile Părintelui Ioan Krestiankin, Mănăstirea Pskov-Pecerska, 2002, p. 50.
8 Ibidem, p. 55.
9 9Ibidem, p. 56.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.