Alegând o cale greşită a vieţii lăuntrice, întemeiată nu pe pocăinţa adevărată, ci pe o oarecare mândrie tainică şi pe alte patimi, de cele mai multe ori creştinul nu o poate schimba singur; această boală poate fi atât de adânc ascunsă, că doar un duhovnic experimentat o va putea descoperi. Trebuie să remarcăm că, în asemenea cazuri, apropiaţii observă întotdeauna acţiunile omului înşelat mai bine decât el însuşi; astfel că atunci când ei ne demască trebuie să cădem pe gânduri, să chibzuim, să măsurăm această înşelare - este posibil ca ea să nu fie întâmplătoare.
Cât de des încearcă vrăjmaşul să ne înşele în lupta duhovnicească! Sfinţii Părinţi spun că duhurile rele folosesc următorul procedeu: îşi retrag armele cu care au aţâţat patimile noastre şi par să se îndepărteze; toate necazurile se potolesc, iar bolile duhovniceşti nu se mai observă deloc; când însă omul se va relaxa şi se va considera în siguranţă, atunci vrăjmaşul îşi va înfige săgeata otrăvită în cel mai vulnerabil loc al sufletului, va aprinde în el cea mai arzătoare patimă ascunsă, care şi-a dobândit noi puteri şi care însetează să se sature. Atunci omul nu mai rezistă la revolta neaşteptată a unei asemenea puteri întunecate şi cade uşor. Dar duhurile rele ştiu şi o altă viclenie: la plecarea lor, ele pot lăsa în om cele mai mântuitoare şi binecuvântate dispoziţii ale sufletului, chiar râvna pentru faptele bune, pentru sfintele nevoinţe, pentru îndeletnicirea cu rugăciunea, pentru post, pentru priveghere; apare chiar şi dorinţa nestăvilită de a face fapte de milostenie, de a-i iubi pe toţi oamenii, de a le ajuta săracilor şi de a-i salva pe cei nefericiţi, puterea de a răbda defăimările şi scuipările, dorinţa de a vorbi despre sine cu modestie şi de a săvârşi lucrări de pocăinţă etc. Demonii nu numai că nu se opun acestor fapte, dar chiar aprind şi încurajează astfel de mişcări ale sufletului, căci duhurile rele se ating uşor de vanitatea noastră şi în adâncul inimii continuă să cădească tămâia lor idolului mândriei noastre.
Demonii par că s-au îndepărtat, însă ei urmăresc atent să nu se stingă acest foc al mândriei în sufletul nostru. Şi iată: omul trăieşte frumos în exterior - este râvnitor, modest, drept, milostiv, neagonisitor; se întristează uneori pentru păcatele sale, alteori retrăieşte dureros o greşeală mică de-a sa; însetează de curăţie şi de desăvârşire; rabdă ofensele, săvârşeşte multe fapte care par bune, dar acea tămâie adusă unui alt dumnezeu - idolului „eu" nu încetează să fumege în adâncul inimii sale. Cu fiecare nevoinţă totul se îngustează, cu fiecare faptă „bună" se alimentează mândria. Cum să evităm acest rău? Sub masca fiecărui început al nostru iraţional, deşi bun la vedere, demonul mândriei se străduie să-şi pună căţuia sa; creştinul neexperimentat nu reuşeşte întotdeauna să sesizeze pe ce se sprijină el chiar de la începutul lucrării sale, din ce izvor îşi trag seva rădăcinile acestui pom al nevoinţei, cine de fapt încurajează şi îşi însuşeşte aceste lucrări.
Ar trebui ca binele adevărat, care trebuie să aibă temei doar pe poruncile evanghelice, să fie săvârşit din frică sau din ascultare sau din dragoste pentru Dumnezeu, şi nicidecum de dragul a altceva; nu de dragul nevoinţei în sine, sau al „duhovniciei", sau al „moralităţii", sau al „sfinţeniei", nici măcar pentru „desăvârşire" sau pentru alte virtuţi răsunătoare. Trebuie să tindem să săvârşim faptele noastre în aşa fel, încât să îndeplinim voia lui Dumnezeu, având un singur scop - să plăcem lui Dumnezeu. Orice lucru bun ar face omul, el trebuie întotdeauna să spună: Slugă netrebnică sunt, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram dator să fac (v. Luca 17, 10). Poruncile lui Dumnezeu sunt atât de profunde, că nu le poate nimeni dintre noi îndeplini aşa cum se cuvine. Cu cât mai mult se va strădui cineva să le îndeplinească, cu atât mai mult îşi va vedea neputinţa sa, nedesăvârşirea sa, vătămarea păcătoasă şi îndepărtarea de Dumnezeu; conştiinţei lui îi va rămâne să se smerească la nesfârşit, să se mustre până când va spune, asemenea Apostolului Pavel, că dintre păcătoşi cel dintâi sunt eu (I Timotei 1,15). Ii va rămâne doar să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, nepunând pe seama lui nici o vrednicie.
Nu la fel se întâmplă în cazul când omul nu îşi cunoaşte măsura faptelor sale, propriile limite, şi atunci el singur le stabileşte preţul, le cântăreşte greutatea şi importanţa. Atunci se naşte o râvnă bolnăvicioasă, o durere nemângâiată chiar şi pentru micile sale intenţii - din frica de a pierde ceva din bogăţia sa. Omul devine în ochii săi bogat, o persoană care strânge cu hărnicie şi care înmulţeşte binele; orice nevoinţă a sa, chiar cea mai mică faptă bună, o cântăreşte şi o pune în depozitul său - şi aceasta ţine locul smereniei poruncite nouă (de a ne recunoaşte pe noi înşine săraci cu duhul)!
Astfel de fapte mulţumitoare de sine nu sunt plăcute lui Dumnezeu; ele, ca unele care sunt sădite la suprafaţă, nu au rădăcini înfipte bine în adâncul credinţei adevărate, ci sorb seva necurată a diferitelor patimi. Aşadar, pentru a înţelege pe ce se întemeiază o astfel de nevoinţă, trebuie să priveşti nu la actele de nevoinţă, ci la vederea de sine lăuntrică: se consideră oare omul cu adevărat păcătos, neputincios, nevrednic - nu doar în cuvinte, nu la suprafaţă, ci în profunzimea inimii, suspină el acolo oare pentru sine, se deplânge pe sine, sau în el străluceşte triumful biruitorului, recunoaşterea importanţei sale? Se consideră oare pe sine un asemenea om ca fiind muritor, vrednic de chinurile iadului, aflat în pericolul de a fi condamnat să meargă în iadul veşnic, crede el că doar din mila lui Dumnezeu poate fi mântuit, iar nu prin virtuţile sale; că are nevoie de multe rugăciuni pentru sine, iar rugăciunile şi faptele lui nu sunt suficiente pentru mântuire? Dacă un creştin „râvnitor" se consideră pe sine păcătos, dar este convins că nu se poate întâmpla ca tocmai el să nimerească în temniţele iadului, având atâtea fapte bune, atunci o astfel de părere despre sine este dezastruoasă! Un exemplu cu totul diferit ni-l oferă Sfinţii Părinţi, care încă de pe pământ au atins starea îngerească, au putut să săvârşească minuni uimitoare, au avut darul vederii înainte, au avut vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu, iar în apropierea morţii plângeau nemângâiaţi pentru sine şi se considerau vrednici de iad.
„Când a sosit timpul sfârşitului Sfântului Avă Agathon, fraţii, observând pe faţa lui frica, au spus: «Părinte, oare şi tu te temi?» El a răspuns: «Deşi m-am străduit din toate puterile să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, dar şi eu sunt om, şi nu ştiu de I-au plăcut lui Dumnezeu faptele mele.» Fraţii au întrebat: «Nu eşti convins că faptele tale sunt bineplăcute lui Dumnezeu?» Bătrânul a spus: «Este imposibil să mă încredinţez de aceasta înainte de a mă prezenta în faţa lui Dumnezeu: pentru că una este judecata lui Dumnezeu şi alta este judecata omenească.»"
„Când a sosit pentru Ava Arsenie vremea sfârşitului, fraţii care au fost lângă el l-au văzut că plânge. Ei i-au spus: «Părinte, oare şi tu te înfricoşezi?» El le-a răspuns: «Mă înfricoşez! Frica simţită de mine în ceasul de faţă a fost cu mine din momentul în care m-am făcut călugăr.»"
„Pimen cel Mare îi spunea unui frate: «Te asigur: unde va fi aruncat satana, acolo voi fi aruncat şi eu.»"
„Mulţi ani stareţul Siluan a purtat ne voinţe înalte, a răbdat multe chinuri de la demoni. Odată, noaptea, în timpul rugăciunii stareţului, duhurile rele îl încurcau şi nu-l lăsau să se roage curat. Cu durere în inimă a suspinat către Dumnezeu cerându-I să-l înveţe cum să se roage şi ce să facă atunci când demonii încearcă să-1 încurce. Şi a auzit în sufletul său răspunsul: «Cei mândri întotdeauna aşa suferă din partea demonilor!» «Doamne, a continuat stareţul, învaţă-mă ce să fac ca să se smerească sufletul meu!» Şi din nou în inimă a venit răspuns de la Dumnezeu: «Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!» După aceasta stareţul a cunoscut că toată nevointa trebuie să fie îndreptată spre dobândirea smereniei. Din acea zi «cântecul lui preferat», aşa cum se exprima el însuşi, a devenit: «Curând voi muri şi sufletul meu blestemat se va coborî în iadul negru, şi acolo eu singur mă voi chinui în văpaia întunecată şi voi plânge după Domnul: Unde eşti Tu, Lumina sufletului meu? De ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără Tine!»"
Sfântul Ioan Scărarul povesteşte că un monah nevoitor de la cugetarea la moarte ajungea deseori la extaz şi era considerat de fraţii care se aflau de faţă aproape mort.
Pentru a ne convinge că întotdeauna trebuie să ne aflăm în pocăinţă şi în zdrobire a inimii, acelaşi părinte relatează o povestire înfricoşătoare: „Trăia în acele locuri un oarecare Ştefan, care, iubind viaţa pustnicească şi tăcerea, mulţi ani a petrecut în nevoinţe călugăreşti şi a strălucit cu diferite virtuţi; îndeosebi însă avea darul postului şi al lacrimilor. Acest părinte s-a dus în pustiu pentru nevointa aspră a pocăinţei, şi a trăit câţiva ani în acele locuri neumblate. înaintea sfârşitului său s-a întors în chilia sa. Cu o zi înaintea sfârşitului, el a căzut în extaz, cu ochii aţintiţi când de-a dreapta, când de-a stânga patului său şi parcă istovit. Uneori grăia înaintea celor care stăteau de faţă aşa: «Da, este adevărat, dar eu am postit pentru aceasta atâţia ani!»; iar uneori: «Nu, eu n-am făcut aceasta, voi minţiţi!»; apoi spunea din nou: «Aşa, cu adevărat aşa este, dar eu am plâns şi am slujit fraţilor!»; alteori însă obiecta: «Nu, voi mă clevetiţi!» La altceva răspundea: «Aşa este, într-adevăr este aşa, şi nu ştiu ce să spun la aceasta; dar Dumnezeu are milă!»
Cu adevărat îngrozitoare şi înfiorătoare era acea sfâşiere nevăzută şi nemilostivă a sufletului, dar şi mai înfricoşător era faptul că el era acuzat şi de ceea ce nu făcuse. Zăvorâtul vorbea despre unele dintre păcatele sale: «Nu ştiu ce să mai spun şi la aceasta!», deşi petrecuse vreo 40 de ani în monahism şi avusese darul lacrimilor. Vai mie! Vai mie! Unde era atunci cuvântul către Iezechiel, ca să le spună sfâşietorilor: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca, vorbeşte Dumnezeu (Iezechiel 33, 13 şi 16)? Nimic de acest fel nu putea să spună. Dar de ce? Slavă Unuia Atotştiutorului! Unii însă spuneau că el ajunsese la o astfel de stare, încât şi pe leopard îl hrănea din mâinile sale în pustiu. In final sufletul s-a despărţit de trup; şi au rămas necunoscute hotărârea, încheierea acestei judecăţi şi sentinţa care a urmat."
Povestesc părinţii următoarele: Un părinte văzător cu duhul a venit într-un oraş oarecare când acolo tocmai murea un călugăr cinstit de toţi. Locuitorii oraşului îl considerau pe călugăr un părinte sfânt şi îl preamăreau, plângeau pentru moartea lui, o considerau o mare pierdere, căci cu rugăciunile lui nădăjduiau să se izbăvească de orice ispite. Părintelui călător văzător cu duhul i s-a descoperit o vedenie îngrozitoare: a văzut cum i s-au arătat nişte etiopieni înfricoşători cu tridente în mâini şi a auzit răsunând un glas din înălţime: „Nu-i daţi lui linişte, pentru că nici el nu Mi-a dat Mie linişte nici măcar un singur ceas!" Şi astfel aceşti etiopieni, străpungând cu tridentul sufletul celui care murea, l-au scos şi l-au tras într-ale lor.
Petru Damaschinul, un sfânt părinte care a trăit în secolul al VIII-lea, explică întâmplarea de mai sus: „Cauza pentru care a fost osândit monahul este mândria lui, pentru că dacă el ar fi avut alte păcate, nu le-ar fi putut ascunde de oameni, cu atât mai mult nu le-ar fi putut săvârşi în fiecare ceas. Numai singură gândirea înaltă despre sine se poate ascunde de toţi, chiar şi de cel care o are... De aceea Duhul Sfânt n-a dobândit nici un ceas linişte în sufletul călugărului, că el întotdeauna avea acest gând şi se bucura de dânsul ca de vreo faptă bună; de aceea s-a întunecat ca demonii. El nutrea în sine o singură patimă, dar demonilor le era suficientă aceasta, fiind puternică, pentru a face şi treaba celorlalte."
Tot Sfântul Petru Damaschinul spune: „Nimeni nu va primi folos de la alte virtuţi, măcar de ar trăi în cer, dacă are mândrie, prin care diavolul, Adam şi foarte mulţi alţii au căzut. De aceea nimeni nu trebuie să fie fără de frică până când va atinge limanul dragostei desăvârşite şi va fi în afara lumii şi a trupului."
„Când Ava Macarie cel Mare a venit la schitul din Muntele Nitria, au venit la el mai mulţi fraţi. Bătrânii îl rugau să spună un cuvânt ziditor fraţilor. El, lăcrimând, le-a spus lor: «Fraţilor! Ochii voştri să verse lacrimi înainte de plecarea voastră acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre.» Toţi au început să plângă şi, căzând jos, au spus: «Părinte, roagă-te pentru noi!»"
„Acum, în timpul vieţii pământeşti, deseori să coborâm cu mintea în iad, ca să nu coborâm dincolo veşnic cu sufletul şi cu trupul", învăţa Sfântul Tihon de Zadonsk.
Această cale a judecăţii de sine, a neîncrederii în sine, a considerării de sine drept cel mai rău dintre păcătoşi, vrednic de toate chinurile, Sfinţii Părinţi o recunoşteau mântuitoare şi sigură. Alegând calea dreaptă a vieţii duhovniceşti, nu este nicidecum cu neputinţă de a trece calea fricii şi a cutremurului pentru sufletul nostru; toţi care s-au mântuit au mers pe această cale.
Arhimandritul Lazar
Articol preluat din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului", Editura Sophia
Cumpara cartea "Despre bolile tainice ale sufletului"
.jpg)
-
Imparatia Cerurilor si iadul
Publicat in : Dogma -
Iadul: loc sau stare?
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
Publicat in : Pictura -
Iadul sunt ceilalti !?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.