Vlah-vlah/ Valak-Hilyah/ YHWH/Yahve
Vlah/Alah
Vlah /volk/Merc/Melqart/Meilichios/ Melchisedec/Hristos
Vlah/Dlah/Dlac/Dac
Vlah/Dlah/Dlac/Trac
Vlah/volk/varc/carc/crac/Craciun
Vlah-vlah/Valac-Valac/Val-Val/Bar-bar/Ar-mar/ar-man/ru-mar/ru-man/ro-man
Vlah/Vasile/Bazileu
Vlah/Belah/Pelasg
Vlah/Blach/Drag/Drac/Dragon
Vlah/ varc/carc/carp/Carpati
Seriile de cuvinte de mai sus reprezinta cea mai noua ipostaza a cercetarilor lingvistice moderne, datorate unor specialisti de marca în domeniu (Mihai Vinereanu[1], George Liviu Teleoaca[2]), ultimul dintre ei mai putin cunoscut, datorita specializarii sale în alte domenii precum chimia, geografia, dar cu un spirit critic foarte profund, ridicand la rampa meditatiei nationale cateva ipoteze care ne dau foarte mult de gandit. Pregatirea sa stiintifica nu s-a poticnit în a aborda si teme religioase sau lingvistice, întrezarind în acestea, lucruri care lumineaza multe aspecte ale istoriei formarii noastre spirituale, atat ca popor roman, cat si ca semintie omeneasca... Chiar daca nu reuseste sa patrunda foarte adanc în aceste aspecte ale vietii, totusi principiile trasate sunt de foarte mare valoare si revine poate unui teolog adevarat sarcina sa trateze asa cum s-ar cuveni implicatiile religioase ale concluziilor sale.
Seriile de cuvinte de mai sus reprezinta un rezumat al evolutiei limbajului romanesc, retinut din parcurgerea studiilor amintite mai sus, sintetizat si dezvoltat în parte prin contributie proprie, încercand astfel sa ajung la cativa din termenii de baza ai credintei stramosesti si ai istoriei noastre nationale...
Revelatia prezentului este acest cuvant „vlah”, cu formele sale etimologice dintre cele mai variate pe care le-am putut vedea la un astfel de radical lingvistic... Desi poate nu este aceasta forma sa cea mai veche, dar este cea mai cunoscuta, pentru ca indica denumirea veche a neamului nostru, pastrata înca la nivel bisericesc (Mitropolia Ungro-Vlahiei).
Importanta acestui cuvant/ radical lingvistic este data de primordialitatea sa în planul structurarii limbajului universal omenesc si asocierea sa cu cea mai sensibila si mai tainica relatie cognitiva umana, cea a constientizarii si experientei Împaratiei Cerurilor. Cuvantul amintit se refera la aceasta realitate de care s-a lovit omul dintotdeauna (de la nasterea sa rationala), numita astazi (realitatea) cu termenul generic de Dumnezeu. Arhaismul si ramificatiile sale atat de bogate, dedicate Divinitatii, socotita „una” de la început, este de retinut, cel putin pentru omul primordial, pentru societatile antice, dar si pentru prezent. Daca acesta este cel mai vechi cuvant al omului, dedicat relatiei sale cu Divinitatea, asa cum s-a avansat ideea, atunci întelegem ca Dumnezeu a facut parte din universul uman de la început, constituind poate principala sa preocupare... Lucru care poate nu ne mira dintr-o perspectiva biblica, confirmata însa astazi dintr-o directie neasteptata.
Nu putem fi foarte siguri de aceasta asertiune, dar ea are darul de a convinge, pentru ca explica e serie de aspecte controversate ale prezentului limbajului romanesc si ale traditiei noastre religioase, devenite dintr-o data atat de clare si de rationale.
Totusi implicatiile acestei asocieri lingvistice sunt mult mai sofisticate decat pare la prima vedere. Evolutia sa care a dus la formarea principalelor cuvinte romanesti: Iahve, Alah, roman, dac, Carpati, Craciun, Melchisedec (legat de Hristos - numit „preot în veac, dupa randuiala lui Melchisedec”), pelasg (legat de cea mai veche civilizatie umana, înrudita direct cu poporul nostru prin asocierea sa cu culoarea neagra), drac/ dragoste (doua cuvinte antinomice, dar iata din aceeasi origine), incita la multe discutii, care rastoarna la un moment dat multe dintre conceptiile cu care ne-am obisnuit...
Prima concluzie incitanta este ca noi, ca neam, purtam un nume divin (roman /vlah, legat direct de numele lui Dumnezeu primordial „Valak-Hilyah”, pastrat astfel în istoria indiana/vedica, dar si în cea ebraica - Iahve), constituit dintr-o dubla rostire, dupa obisnuinta cu care astazi spunem „Doamne- Doamne” sau Domnul-Dumnezeu sau si mai simplu Dumne-Zeu, pentru care gasism, iata, o explicatie concreta, legata de prima reprezentare a Sa, vartejul acela dublu, numit astazi prin conventie culturala: Yin şi Yang. Denumirea data aici este de provenienta asiatica, dar ea are origine tot carpatica, dupa cum socotesc chiar ei, asiaticii si pe care o gasim la noi în tara sau în Europa, în diferite forme, dintre cele mai vechi din lume.
Explicatia acestei reprezentari primordial-arhaice nu este însa una a doi dumnezei care se lupta, Bine-Rau, cum ne-am obisnuit sa credem, ci mai degraba conceptia pe care o regasim la asiatici, ca Dumnezeu - unul are doua fete, bine si rau deopotriva, într-un echilibru fiintial. Conceptia crestina referitoare la acest subiect este însa si mai adanca, pentru ca nu socoteste raul ca existenta concreta, ci mai degraba ca o lipsa a lui Dumnezeu, a Binelui, cel care are existenta în sine. De aceea centrul alb din ideograma, aflat în opozitie cu centrul întunecat, este graitor în acest sens (lumina si umba, în succesiune)...
Chiar miscarea si urmarirea reciproca nu ramane fara sens, pentru ca lumea este într-o continua miscare, cu parti care se odihnesc în caldura harului lui Dumnezeu, ridicandu-se asemeni vantului/aerului cald în sus, si parti care se chinuie sa iasa din întunericul departarii de Dumnezeu, spre a veni la lumina.
Întunericul si lumina universului, a galaxiilor si a roiurilor de materie care le alcatuiesc, observate atat de direct pe cerul înstelat, nu i-a lasat indiferenti pe stramosii nostri ancestrali, desi trebuie observat ca ei stiau mai mult decat atat. Ideograma reflecta fidel imaginea unei galaxii, a galaxiei noastre în mod special, lucru dovedit doar recent de stiinta moderna, în care se regasesc doi poli de atractie, care se spropie vertiginos unul de celalalt, împreuna cu toata suita de stele ce i-au compus... Principiul este acelasi ca la formarea unei furturi, din cicloane mai mici, care se reunesc în cicloane mai mari si tot asa. Galaxia noastra are deja doi astfel de centrii mari, care par însa încremeniti în timp, pentru ca viata si evolutia lor au alte etaloane de timp, la care noi doar putem sa visam...
De unde stiau stramosii nostri acest lucru, poate doar din descoperire de sus... Dar aici intram într-o alta discutie la fel de incitanta... legata iar de numele de „vlah”, black, drag, dragon etc...
Aflam ca sensul original al sintagmei teonimice a fost la început cel de „întuneric”, negrul, regasit în orizontul semantic al denumirii primei civilizatii omenesti, cea pelasge, aflata la originea culturii europene mai ales, dar si a celei egiptene, asiatice, americane... despre care se considera ca îsi avea centrul de iradiere mondiala chiar tara noastra, spatiul carpato-danubiano-pontic... De aceea Marea se numeste „Neagra”, stramosii nostri se numeau „mavrovlahi”, adica vlahii negri, de aceea noi am pastrat stindardul animalului întunericului –lupul, ca si acela al corbului, nu datorita vreunei virtuti a acestuia, desi niste virtuti are totusi, ci mai ales datorita culorii sale sau al lipsei vreunei culori/lumini...
Lucrurile nu sunt întamplatoare, pentru ca din întamplare/haos nu se naste niciodata nimic... doar cand intervine ceva sau Cineva...
În aceasta ordine de idei ne întrebam atunci de ce noi l-am asociat pe Dumnezeu cu culoarea neagra, pe care am transpus-o apoi în cele mai variate denumiri de lucruri, locuri, ape, plante, animale, oameni, localitati etc? Raspunsul nu poate veni numai de la explicatia ca stramosii nostri au iesit din pamant, din pesteri, de la întuneric, asa cum s-a vehiculat, ci de la acelasi cer înstelat, observat direct de toata lumea, care a starnit uimirea pana si a unor filizofi precum Kant. si atatia altii... Cerul este negru noaptea si el reprezinta taina împaratiei lui Dumnezeu... Ce nume putea sa i se atrinuie aceasteia decat „negru”?
Tocmai negrul, am putea sa ne întrebam? Da, asa s-a demonstrat foarte convingator, motiv pentru care negrul a devenit sinonim pentru valoare, conducere, divin... De aceea costumul cel mai distins este negru (acompaniat totusi de o camasa alba, adiacenta, zicem noi...), numele de dac, de duce, de bazileu, are legatura cu aceasta culoare, prin radicalul etimologic vlah/black (negru în traducere directa din engleza).
Chiar stindardul dacic, lupul,reinventat în cele mai diverse forme, pana la dragoni si alte animale inexistente, are legatura directa cu aceasta culoare, sau mai degraba cu forma muntilor Carpati (privita în ansamblu ca o gura de lup, cu o limba de foc întruchipata de Apuseni, asa cum se poate aprecia de oricine vede de sus sau are la îndemana o harta). De fapt, impresia poate fi si de ideograma amintita mai sus sau de ambele trimiteri în acelasi timp, lup si „nasturel cel voinicel”, dupa cum mai denumim uneori ideograma în activitatile cu copiii desfasurate la scoala sau la Biserica...
Daca toate acestea sunt legate între ele, atunci întelegem de ce acest simbol a dominat civilizatia veche, civilizatie care provine de la Adam, cel care a fost creat de Dumnezeu si asezat poate în raiul Deltei Dunarii, alungat apoi în înprejurimi, a murit pe-aici, motiv pentru care i s-a pastrat numele, cinstit dupa cuviinta printr-un monument atat de important cum este Adamclisi (tradus „Biserica lui Adam”, dedicat dupa cum stim razboaielor dacice si soldatilor romani care au luptat, dar ridicat pe un loc sfant, ancestral)...
Totusi întrebarea ramane: de ce negrul a ramas atat de întiparit în mintea omului, încat a dat numele constelatiei careia se închinau stramosii nostri, cea a dragonului (numita „Draco”), avand în centrul ei Steua Polara, sub semnul careia s-a constituit civilizatia traca, geto-daca mai tarziu, înrudita astfel cu toate civilizatiile importante ale lumii: latina, asiatica, ebraica, egipteana, nord-europeana etc. Lupul cu corp de sarpe, stindardul dacic, s-a transformat astfel în dragon, un animal pur simbolic, inexistent în realitate, dar care nu este deloc strain de universul religios al omului...
Trebuie sa ne referim aici la prezenta si semnificatia sarpelui în referatul biblic, cel care are aspect mitologic, dar este girat de credinta Bisericii si de harul lui Dumnezeu. În plus, unele interventii sunt evenimente istorice, pentru care Sfanta Scriptura este marturie propriu-zisa, avand foarte stransa legatura si cu regiunea nostra, amintita înca de la început cu numele de„Havila”, „tara cu aur mult si bun”.
Trei sunt momentele de referinta ale prezentei sarpelui biblic: cel de la Creatie, ispitind pe Adam si Eva, reprezentand puterea Raului, a fiintelor cazute ce au vrut sa ia în stapanire si zidirea lui Dumnezeu; a doua prezenta a sarpelui este cea de pe crucea lui Moise, unde el apare sacrificat, învins, dar prin aceasta salvator, binefacator, datator de viata, fie ea si vremelnica; a treia prezenta este mai mult simbolica, pusa în scena de Mantuitorul Hristos, tot pe cruce, dar pentru viata cea de veci, despre care scrie expres Sfantul Ioan Evanghelistul: „Şi, dupa cum Moise a înalţat şarpele în pustie, aşa trebuie sa Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El sa nu piara, ci sa aiba viaţa veşnica. Pentru ca Dumnezeu aşa a iubit lumea, încat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viaţa veşnica.”
Referatul biblic demonizeaza sarpele, atribuindu-i semnificatii negative, dar fara ai nega legatura sa cu Transcendentul, cu Împaratia cerurilor, confirmand astfel cultura traco-geta si cea pelasga, prin care suntem înruditi cu poporul biblic. Rolul acestei demonizari este însa unul benefic, vizand ridicarea omului si mantuirea sa, prin respectarea învataturii adusa noua de Fiul lui Dumnezeu, venita iata tot de sus, în momentul supremei decaderi.
Rolul sarpelui este preluat de Mantuitorul, care se adreseaza astfel tuturor popoarelor care au crescut sub zodia „fiarei”, amintita astfel de catre Apocalipsa atribuita aceluiasi evanghelist Ioan, care îi indica si cunoscutul numar. Trimiterea se face direct catre cultura noastra dacica, urmasa concreta a elevatiei umane prin revelatia zamolxiana, dar si catre toate popoarele care au urmat-o. Stindardul dacic sub forma fiarei cu cap de lup si corp de sarpe, alaturi de unele dovezi arheologice ce vadesc folosirea numarului demonizat la daci, ne sugereaza ca Sfantul Ioan stia ceva despre acestia si catre ei îsi adresa poate mesajul avertizant si mantuitor.
Desigur ca dacii nu foloseau aceste simboluri în mod negativ, numarul demonizat fiind de fapt o reprezentare a lui Saturn, zeul timpului, Cronos la latini, Mos Craciun mai tarziu la noi (o inscriptie funerara folosea literele DSS –Domnul Saturn Salvatorul). De aceea nici demonizarea facuta de referatul biblic nu este una profund negativa, ci doar avertizeaza asupra unui paganism, sinonim cu o anumita perioada retrograda a omenirii, care trebuie sa se ridice la nivelul noului standart stabilit prin învatatura si jertfa Mantuitorului.
De aceea, si modificarea paradigmei soteriologice, întemeiata pe învatatura crestina, nu este una concurentiala, vizand o acaparare a vietii publice, asa cum este zugravita foarte des istoria noastra romaneasca sau cea generala, ci una care cauta sa ridice pe om la un nivel superior de spiritualitate, avand caracter universal, cu adresare catre întreaga fiinta umana.
Astfel se explica si de ce dacii s-au crestinat fara vreo interventie fortata, în masa, chiar si în afara ocupatiei romane, doar prin urmarea exemplului unora dintre Apostoli (Andrei si Filip, dupa cum se cunoaste din traditia noastra), a unor martiri si sfinti precum Epictet si Astion, preotul Sansala si Sava Gotul (a se citi „getul”, pentru ca s-a dovedit ca este vorba de unul si acelasi lucru, inclusiv în ceea ce priveste respectarea legilor zamolxiene, cat si folosirea unei limbi proprii, în care s-a tradus de foarte timpuriu Sfanta Scriptura). Martirii acestia au daramat capistile idolesti, au predicat si au cantat crestineste chiar cu pretul vietii si n-au facut-o din interese de tip mafiot, pentru vreo suprematie financiara sau altceva, ci pentru binele omenirii, întemeiat pe matricea hristica.
Cum se putea altfel decat ca poporul antic al lui Dumnezeu sa urmeze calea Adevarului Suprem? Trebuie sa ne referim aici la traditia care s-a pastrat aici, pe aceste meleaguri, ca aici au trait primii oameni, ca aici a fost Raiul (ca marturie avand cuvintele din „Miorita” –„pe-un picior de plai/ pe-o gura de rai” si Adamclisi –biserica, mormantul lui Adam), numit mai recent „gradina Maicii Domnului”. Aici s-a facut astfel prima Revelatie adresata omului, s-a pastrat legatura permanenta cu Transcendentul, dupa expresia acesta moderna a Împaratiei Cerurilor si a lui Dumnezeu. De aceea meleagurile noastre au fost numite „Tara zeilor” (în scrierile hinduse), de aceea la noi exista Varful Omul (socotit la hindusi zeu, rostit în fiecare rugaciune hindusa si transformat la noi în isonul muzicii psaltice de fiecare zi), cu un om de piatra deasupra (Sfinxul din Bucegi-muntele sfant Kogaion, tradus tot ca muntele omului), cu legile belagine sau zamolxiene (primele legi cunoscute pentru omemire). Nu putem sa nu amintim aici si de prezenta uriasilor, „fiii cerului” cum sunt numiti de Sfanta Scriptura, care si-au lasat osemintele pe aceste melaguri si desigur mostenirea lor spirituala.
Zamolxe, pastrat de limba noastra prin cuvantul „mos”, se poate sa fi fost un om concret, un învatat, un întemeietor de religie si cultura, asa cum este amintit de catre istoricii antichitatii, dar si un apelativ pentru slujitorul lui Dumnezeu, pentru un profet si înger în trup al Sau. De aceea el întruchipa maretia împaratiei pe care o slujea, împaratia cea de sus, împaratia spirituala, a celor dusi dintre noi, a Zeului Suprem, caruia el se adresa. Traia retras, în asceza si rugaciune, în pesteri, vegetarian, celibatar, prototip al vietii calugaresti de astazi, sfetnic domnesc de taina, precum Sfantul Daniil Sihastrul, întruchipat mai tarziu în Sfanta Scriptura de preotul lui Dumnezeu, Melchisedec (cu aceeasi radacina/origine etimologica), în randuiala caruia s-a înscris Însusi Domnul Hristos.
Mos Craciun este expresia cea mai emblematica a acestei traditii mantuitoare antice, consfintita în mod miraculos chiar de învatatura crestina, dupa cum se exprima însusi Sfantul Ioan Gura de Aur. De la etimologia expresiei „Mos Craciun” s-a plecat pentru alcatuirea acestui mic studiu, avand la baza succesisunea de cuvinte care au existat în limbajul universal, cuvinte referitoare la tot ceea ce era legat de Împaratia Cerurilor. Astfel Mos Craciun reprezinta pe Dumnezeu Tatal, Zeul Timpului (Saturn, Cronos în antichitate, „parintele al veacului ca va sa fie” astazi), caruia se închina întreaga antichitate, asociat fiind cu toate fenomenele ceresti, solare, în special cele reflectate în calendarul anual, avand ca reper cele doua solstitii. Ziua de 25 Decembrie era cea mai respectata, legata de momentul puterii celei mai mici de încalzire a soarelui si de „reînvierea”-revenirea acestuia, asociata astfel si cu Nasterea Fiului, socotit „Soarele dreptatii”.
Explicat în felurite chipuri, numele lui Mos Craciun îsi pastreaza semnificatia divina-sfintitoare, reflectata subconstient de traditia crestina romaneasca, în care el apare ca pastorul ce primeste spre nastere si salasluire pe Domnul Hristos, vestit de Sfantul Arhanghel Gavriil ca fiind Mantuitorul omenirii, caruia se închina si îi aduce daruri dupa cuviinta. În ce conditii s-a facut aceasta este mai putin important poate, desi adversitatea produsa n-ar fi fara o anumita semnificatie, legata de împotrivirea lumii vechi, invitata la schimbare si primenire, la ridicare din negura vremilor si a închinarii la idoli.
„Negura vremilor” socotim ca nu este o expresie întamplatoare, ea avand legatura cu aceeasi culoare neagra de care am vorbit, atribuita primelor elemente legate de Împaratia Cerurilor, inclusiv numele lui Dumnezeu, asa cum am aratat la început, concretizate în cuvantul „vlah”, sinonim perfect însa cu „sfant”, ales, conducator.
Acest „negru” a fost invitat sa se schimbe în lumina de catre Mantuitorul, care se auto-intituleaza „Lumina lumii”, lucru care a dat nastere multor împotriviri, nerezolvate total nici în prezent, cand înca vedem semnele acestuia, inclusiv în unele randuieli apartinand traditiilor de Craciun. Mastile cu animale, cu panglici, cu „solzi” de piatra sau paiete, cu tobe si trambite, cu zurgalai si urari, sunt cu toate ramasite ale vremurilor trecute, în special ale stindardului dacic –cap de lup cu trup de sarpe si ale sarbatorilor vechi, care însa nu trebuie respinse apriori, ca erezii, ci explicate ca marturii ale vremurilor prin care am trecut si pe care trebuie sa le metamorfozam, sa le ridicam la standardul luminii crestine.[3]
[1][1] https://limbaromana.org/revista/originea-cuvantului-cr%C4%83ciun/ (Originea cuvantului Craciun /2/2014)
[2] https://saltmin.com/2010/01/16/originea-cuvantului-craciun-si-semnificatia-originara-a-sarbatorilor-de-craciun/ (ORIGINEA CUVANTULUI CRACIUN SI SEMNIFICATIA ORIGINARA A SARBATORILOR DE CRACIUN/ 16 01 2010)
http://www.art-emis.ro/analize/338-valac-dac-roman-marile-etnonime-ale-aceluiasi-neam.html (Valac, Dac, Roman - marile etnonime ale aceluiaşi neam/ 03 Aprilie 2011
http://basarabialiterara.com.md/?p=3228 (VLAHII-NEGRI. ROMANII ÎN CARŢILE SACRE ALE OMENIRII / George Liviu Teleoaca/ februarie 28, 2010
[3] Alte articole pe Parohia Gura Vitioarei
Parohia Gura Vitioarei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.