Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!" (Lucian Blaga, „Trei feţe”)

Cât ţine tinereţea, de când şi până când se întinde ea? Până la 25 de ani, până la 30 de ani, până la 35 de ani? Are ea hotare, şi dacă le are cum le recunoşti? Când ieşi din copilărie şi devii adolescent, întâia stare (şi cea mai fascinantă) a tinereţii? Şi apoi, când depăşeşti stadiul de tânăr, pentru a fi o persoană „în vârstă” (dacă acesta o fi stadiul următor)? Există, în mod evident, o anumită relativitate a definirii şi delimitării tinereţii când se cere răspuns Ia astfel de întrebări. Se spune că este o primă şi o a doua tinereţe (nu şi o a treia!), dar cine să le desluşească şi lor graniţa? Oricât de bătrân ar fi un om, când unul mai în vârstă se raportează la el, spune: „Este mai tânăr decât mine!” (Mai rar se spune „Este mai mic!”) Reciproca nu este folosită. Numai de la o anumită vârstă încolo (care?) spunem despre cineva că este „mai bătrân”. Altfel el este numai „mai mare” sau „mai în vârstă”. Sunt oameni care mor pe undeva între 60 şi 80 de ani, iar cei de o vârstă apropiată (pe o plajă cam de plus/minus 10 ani) spun cu compătimire: „Era tânăr!" Pentru cei cu adevărat tineri această exprimare pare oarecum inadecvată. Orizontul tinereţii şi raportarea la ea se schimbă cu vârsta. Dar cea mai fascinantă este poate perioada de dinainte de intrarea în angrenajul câştigării existenţei, aceea a „ocupaţiei” de a învăţa, a situării în faţa unor posibilităţi multiple, chiar dacă reprezintă un timp plin de incertitudini.

Tinereţea este un privilegiu în sine. Toate cele făcute de Dumnezeu par a fi pregătite cu precădere pentru cei tinereşte vieţuind: „Că orice este bun e-al Lui / şi tot ce e frumos e de la El: /grâu pentru tineri / şi vin înmiresmat pentru fecioare.” (Zaharia 9, lT. Tinereţea îşi are asociate frumuseţea şi iubirea, două situări şi trăiri nepreţuite oricărui om. Tinereţea nu este teorie, este trăire avântată, conştiinţă pârjolitoare a propriei existenţe, de care iei act cu o acuitate purtată până la înfiorare. In trupul şi în sufletul tău se petrec transformări şi trăiri cu adevărat miraculoase. Setea de viaţă este nestăvilită şi purtătoare spre înalturi. Ca să spui câte ceva despre tinereţe ai la îndemâna, înainte de toate, spre atentă observare, tinereţea ta, la care se adaugă abia apoi, secunde, tinereţile altora, unele mângâietoare, altele agresive.

Aşadar, tinereţea este timpul frumuseţii proaspete, al frumuseţii care se revarsă peste lume spre împodobire, in cazuri fericite şi spre slăvire. Totul este acum năvalnic, numai freamăt. Simţurile, mereu la pândă, sunt agile, pe coate le receptezi cu mai mare acuitate, ele au să-ţi comunice cu spor. Distingi mai bine nesfârşitele nuanţe puse de Duhul în Creaţie. Toate rezonează, sună şi răsună, cântaşi mcântă. Afară şi în lăuntru (mai ales!). Şi trupul, şi sufletul, şi mintea. Pielea este netedă şi catifelată, ochii limpezi şi scânteietori, nările freamătă (cu)prinzând miresme inefabile, atingerile sunt percepute cu infinită fineţe, toate cele ale Creaţiei au un gust aparte, o savoare ascunsă pe care o desluşeşti cu uimire şi bueurare. Alergarea este mlădioasă, arcul este mai bine stăpânit, săgeţile (felurite!), mai precis ţintite. Toate par să te asculte, să-ţi spună promiţător: tu! Şi să te cheme a le spune lor asemenea. Eşti al lor şi sunt ale tale. Chiar şi norii încruntaţi sunt aproape fiinţei tale. Singurătatea nu te sperie. Este timpul când a fi romantic nu conţine nimic rău. Dimpotrivă...

Frumuseţea este dată şi ea de Dumnezeu întru izbăvire. Mai ales atunci când se însoţeşte cu credinţa puternică şi cu curajul inteligent.

Iată-l pe Iosif aflând preţuire la curtea lui Faraon, vrăjmaşul neamului său, şi de acolo ajutându-i pe ai săi, scăpându-i de foamete cumplită, ucigătoare (cf. Facerea 37-50).

Iat-o pe Rut moabiteanca, văduvă tânără, smerită şi delicată, inserându-se firesc şi decisiv în genealogia Mântuitorului, şi prin El în a noastră.

Iat-o pe Estera (cea „mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip Estera 2,7), evreica deportată care devine regina Persiei şi îşi salvează, cu riscul propriei vieţi, poporul de Ia exterminare.

Iat-o pe Iudita (cea „frumoasă la stat şi fermecătoare la chip" - Iudita 8, 7), tânără văduvă evlavioasă, făcând cinste şi numai prin frumuseţea ei neamului care a generat-o,
dând sfaturi înţelepte înţelepţilor şi asumându-si spre împlinire isprăvi ce ţin mai degrabă de un bărbat, păstrându-şi cu dibăcie neatinsă curăţia trupească şi sufletească, rugându-se lui Dumnezeu înainte de nimicirea vrăjmaşului neamului ei şi slăvindu-L după aceea.

Toţi aceşti tineri frumoşi care ne jalonează protector şi pilduitor istoria mântuirii noastre...

Timpul prieteniei. Acum îţi întâlneşti şi îţi apropii prietenii credincioşi, pentru drum îndelung. Iată-i pe Ionatan şi pe David, atât de tineri, iubindu-se unul pe altul ca pe sufletele lor s i deopotrivă vărsând lacrimi atunci când se despărţeau (cf. 1 Regi 19-20)! Prietenia adevărată este într-un duh (Duhul!) şi urcă mai sus decât orice altă legătură, fie ea şi de sânge. Şi tot acum este timpul când, dacă eşti atent, îţi iese în Cale, irezistibil, Prietenul: Hristos! Pentru toată viaţa de aici şi pentru dincolo de ea.

Este timpul iubirii. Mai mult chiar, timpul îndrăgostirii, al iubirii căutătoare şi aflătoare, al iubirii aflare în dinamica ei maximă. Al inimii, aşadar. Inima este gata să-şi poarte triumfător sângele la cea mai mică emoţie adevărată. Obrajii se înveşmântează firesc cu purpura sfielii şi a ruşinării nu vinovate. Căci copilăria - anticamera tinereţii - este încă prezentă, persistă. Cu nevinovăţia ei. De aici şi un timp al curăţiei, un timp al fecioriei.

Al zăpezilor interioare gata să poarte înscrisuri de suflete păşind aidoma. Intinderi albe mereu ameninţate, mereu de apărat întru păstrare. Inainte de a-şi învalui trupul ai albul de mireasă, fecioara are astfel înveşmântat sufletul. Frumuseţe şi cunoaştere, ea sporeşte sensibil !a de minuni a lumii” (Lucian Blaga). Nu este iubire mai cuprinzătoare şi mai nemuritoare, mai mirabilă şi mai înaripată decât iubirea feciorelnică. Preaplinul iubirii conduce tinereţea la a fi un timp al dăruirii de sine, făcută acum oarecum de la sine, cu un firesc desăvârşit. Timpul când poţi să mori din iubire, aşa, pur şi simplu.

Timpul de a însămânţa şi timpul de a te face pământ bun seminţelor aruncate, spre încolţirea şi rodirea lor însutită (cf. Luca 8, 8.15). Ca să vină şi timpul înfloririi. Cu tot ceea ce au florile persistând din paradis şi purtător spre Rai: culori, miresme, seve, gusturi, leacuri de tot felul (pentru trup şi pentru suflet!). Frumos şi bine spunea Alain acela (Proust): „La umbra fetelor în floare”! Fetele sunt în floare, sunt Flori prin care Dumnezeu ni Se comunică, ne spune şi ne cheamă. Pentru cine are atenţia veghetoare? Ce umbră înmiresmată este umbra lor! Ne pot fi trepte creşterii în duh. Oare cât înţeleg ele şi cât înţelegem noi?...

Dar acum florile coexistă adesea, miraculos, cu fructele. Căci este şi timpul rodirii. Vin copiii, dar şi multe alte feluri de rodire. Rodirea deplină mai cere încă destulă aşteptare răbdătoare. Este timpul logodnei şi al nunţii. Este plină lumea de miri şi de mirese, Timpul in-cununării, al purtării de cunună (cu bătaie eshatologică, mai de preţ decât coroanele împărăteşti ale acestei lumi). Şi timp al Nunţiii Al întâlnirii. Să nu-l uităm nici pe Alexie, omul lui Dumnezeu, care a fugit iubitor în noaptea nunţii ca să facă Nuntă! Mirele-Hristos te caută, te doreşte. El este mereu tânăr... Sufletul tău tânăr, ca potenţială mireasă a Lui, caută şi el. (Din păcate, uneori, din ignoranţă, din lipsă de grija de sine, doar orbecâieşte, ţintind aiurea.) Starea normală şi ideală este cea de Cântarea cântărilor, de dor, de strigare, de aşteptare, de căutare, de îmbrăţişare, de fierbinte sărutare, de con-topire. Biserica, Mireasa privilegiată a lui Hristos, se cuvine să fie mereu tânără, proaspătă în slujire şi slăvire. Cu alte cuvinte, este acum, înalt şi decisiv, timpul urmării lui Hristos, al intrării cu El în cămara de Nuntă, în felul acesta şi un timp al ungerii sfinţitoare. El rămâne totdeauna fidel acestei însoţiri: „Acestea zice Domnul: Adusu-mi-am aminte de duioşia tinereţii tale /şi de iubirea logodirii tale / în a-L urma pe Sfântul lui Israel, zice Domnul” (Ieremia 2, 2). De aici şi idealul: a rămâne şi tu mereu tânăr! Odată cu Biserica. Şi atunci Nunta va fi una ca-n poveşti, fără sfârşit... Căci nu s-ar povesti dacă n-ar fi (posibil)!

Nunta despică tinereţea în două, este punte de basm adevărat aruncată între două libertăţi diferite, două responsabilităţi diferite. Nunta cu Mirele-Hristos, cu atât mai mult!

Costion Nicolescu

Fragment din "Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca", Editura Sophia

Cumpara "Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca"

 

• Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
  Publicat in : Editoriale
• Timpul si viata
  Publicat in : Editoriale
• Cat de 'al meu' este timpul?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: