Am inceput sa scriu acest articol in ultima saptamana a Postului Nasterii Mantuitorului, cand in momentul de reflectie despre spovedanie, am sesizat asemanarea dintre spovada si rugaciune.
Despre rugaciune, Sfintii Parinti au incercat sa explice treptele acesteia.
Daca prima treapta a rugaciunii este ruga vorbita. Aceea rugaciune spusa cu gura, cu limba noastra pacatoasa. Este o rugaciune care uneori nu o interiorizam, nu produce miscarea sufletului nostru. In timpul acestei rugaciuni mintea poate zbura in diferite locuri, deturnandu-ne atentia de la cele spuse. Este de inteles ca aceasta prima treapta de ruaciune apartine celor incepatori, care nu au inca flacara sufleteasca care sa le aduca mintea in inima.
Aceasta prima treapta este benefica, pentru ca acest incepator are dorinta de a se ruga, numai ca nu cunoaste foarte bine modalitatea prin care poate face ruga. Pentru cel care in timpul rugaciunii, mintea alearga in alta parte, poate fi chiar greu sa continue, de aceea este de laudat dorinta acestora de a face aceasta rugaciune graita. Mai bine faci, pentru inceput acest fel de rugaciune, rugandu-te ca in timp Dumnezeu sa trimita asupra ta harul rugaciunii, decat sa nu te rogi deloc.
Facand o comparatie, intre rugaciunea graita,vorbita, poate exista si o spovedanie spusa. Este aceea spovada incare cel care merge la preot, insira o serie de pacate si greseleli pe care le-a facut. De multe ori, in sufletul lui, acest marturisitor, nici macar nu isi atribuie cu adevarat aceste pacate, in realitate nu crede ca el le-a facut, le enumera ca pe fapte simple ce nu au legatura cu el. Nu este constient de vatamarea pe care aceste fapte au produs-o sufletului sau. Sigur, nu isi atribuie faptele, dar spera probabil intr-o stergere a lor. O astefel de spovada este utila, este un inceput, dar ea nu este suficienta. Aceste pacate pe care le spunem verbal, trebuie sa stim ca noi insine le-am facut, le avem, sunt ale noastre.
A doua treapta a spovedaniei, este aceea in care pe langa inventarierea verbala a faptelor noastre, avem clar in suflet, vatamarea care au produs-o aceste fapte. Suntem un intreg cu aceste faradelegi, simtim ca sufletul este apasat sub greutatea lor. Suntem aproape de a zice:"Doamne scoate din temnita, sufletul meu". Sufletul nostru stim ca sub greutatea acestor fapte, este ca intr-o temnita. In plus in momentul spovedaniei, retrairea prin zicere a faptelor, trebuie sa ne produca durere, tristete, cutremur. Sa ne fie rusine cu ele. Sa le condamnam, sa ne simtim vinovati. Sa cerem iertare si stregerea lor din cartea judecatii, dar sa ne rugam aprins, ca Dumnezeu prin Harul Sau sa ne pazeasca ca in viitor sa nu mai cadem in ispitele pentru care am fost iertati.
A treia treapta a spovedaniei, este aceea prin care omul stie, sau mai bine zis, simte, traieste, gusta si pregusta mantuirea. Fara de spovedanie, care nu este altceva decat o marturisire a noastra in fata Domnului, simtim ca nu ne putem mantui. Mergem tristi, cu puternica cainta in suflet sa cerem iertare pentru pacatele pe care le-am savarsit, si speram, dorim ca Dumnezeu cel milostiv si iubitor de oameni sa ne ierte, iar noi la randul nostru sa ii putem ierta pe apropiatii nostri, pe semenii nostri si in primul rand pe dusmanii nostri. Mantuitorul nostru ne-a lasat posibiltatea prin care trebuie sa ne iertam unii pe altii zicand: "Sa va iubiti unii pe altii, asa cum v-am iubit Eu pe voi."
dr. Radu Tincu
Radu Tincu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.