In cadrul acestei secţiuni o să vedem cum se poate defini şi înţelege ucenicia în spiritualitatea deşertului.
In primul rând, trebuie spus că lecţia fundamentală pe care o putem desprinde imediat din Pateric are în vedere convingerea potrivit căreia tânărul ascet nu poate progresa duhovniceşte în afara relaţiei cu Bătrânul său, motiv pentru care această spiritualitate a fost identificată, grosso-modo, cu practica îndrumării spirituale101. Şi, într-adevăr, ceea ce aflăm cu precădere din Pateric se referă la faptul că atunci când te angajezi pe calea duhovnicească nu e bine să mergi niciodată de unul singur decât până în acel punct de unde nu mai poţi înainta decât însoţit de altcineva mai experimentat decât tine.
De aceea, lipsa de experienţă îi va impune întotdeauna ucenicului alegerea unui părinte duhovnicesc, deoarece în viaţa duhovnicească este periculos să trăieşti singur, după fantezia ta, fără martori sau cu oameni fără experienţa luptei spirituale102. In acest sens, am amintit deja remarca lui Kallistos Ware potrivit căreia ucenicul este asemenea unuia care urcă pentru prima dată un munte, astfel încât el trebuie să urmeze un traseu marcat, altfel spus el trebuie să „aibă împreună cu el drept însoţitor şi călăuză pe cineva care a urcat deja acest munte şi cunoaşte drumul"103.
Instituirea awei în poziţia unui ghid spiritual trimite la ideea potrivit căreia ucenicul este cel chemat să calce pe urmele acestui ghid, adică să urmeze un „traseu marcat", ceea ce înseamnă că el trebuie să trăiască alături de Bătrânul său, iar trăind în preajma părintelui său el îi împărtăşeşte viaţa sa duhovnicească: „Awa Pimen a zis: <Nu te măsura pe tine însuţi, ci lipeşte-te de cine trăieşte cum se cuvine>"104. Prin această convieţuire cu Bătrânul său, ucenicul îşi exprimă toată disponibilitatea de a-şi asuma viaţa acestuia, dorinţa de a împărtăşi şi asimila virtuţile ascetice ale părintelui său: dintr-o apoftegmă aflăm că un frate s-a dus la awa Pimen pentru a-l întreba ce să facă pentru a dobândi liniştea, iar Bătrânul i-a răspuns: „Mergi, lipeşte-te de cineva care ştie ce vrea şi-ţi vei găsi liniştea"105.
Prin urmare, ucenicul îşi realizează adevărata sa condiţie doar în măsura în care el acceptă să calce pe urmele părintelui său, să-i împărtăşească viaţa ascetică, fiindcă adevărata ucenicie nu constă în dorinţa de-a obţine sfaturi sau noi cunoştinţe, ci de-a învăţa şi a deprinde „mersul pe o cale", de-a realiza o comuniune de viaţă cu părintele său106.
Din această perspectivă, părintele duhovnicesc reprezintă întruchiparea afirmativă a acelui adevăr pe care ucenicul îl caută în pură interogativitate. Relaţia dintre un părinte şi ucenicul său se întemeiază, aşadar, pe un set de întrebări şi probleme comune, deoarece această relaţie presupune un spaţiu identic de interogativitate: înainte de a primi răspunsurile părintelui său, ucenicul trebuie să fi avut propriile întrebări ale acestuia. Prin urmare, părintele duhovnicesc reprezintă expresia unei deplinătăţi pe care ucenicul încă nu a atins-o, dar pe care o caută cu dorinţa asiduă de a o atinge şi în propria sa viaţă.
In secţiunea precedentă am văzut că eficacitatea cuvântului în practica îndrumării depinde în ultimă instanţă de punerea lui în practică, fiindcă doar în măsura în care preceptele ascetice ale Bătrânilor sunt transpuse de către ucenic în practică, sistemul de îndrumare spirituală devine realmente eficace.
De aceea, în spiritualitatea deşertului „legătura intimă dintre cuvântul harismatic al awei şi ascultarea ucenicului joacă un rol esenţial"107, un factor important în această privinţă fiind abandonarea voinţei ucenicului în mâinile părintelui său: „Awa Arsenie i-a zis awei Alexandru: <După ce termini de tăiat smicelele, să vii să mănânci cu mine! Dar dacă ai oaspeţi străini, să mănânci cu ei!>. Awa Alexandru a terminat lucrul târziu şi a plecat. Bătrânul îi zice: <Ai avut oaspeţi străini?>. El răspunde: <Nu>. Bătrânul: <Atunci de ce n-ai venit la masă?>. El: <Fiindcă mi-ai spus să vin după ce termin de tăiat smicelele. Ca să-ţi păzesc cuvântul n-am venit, pentru că abia acum am isprăvit>"108. Acest lucru poate părea destul de frapant pentru mentalitatea noastră modernă - una în care se promovează până la exces libertatea de gândire -, însă această încredere în persoana părintelui spiritual reprezintă un element esenţial în relaţia de îndrumare spirituală. Această încredere înseamnă de fapt convingerea ucenicului cu privire la faptul că cel care îi vorbeşte prin părintele său e însuşi Dumnezeu.
De asemenea, aşa cum am văzut mai sus, un rol extrem de important în spiritualitatea ascetică îl joacă „harisma cuvântului" (tou logou to charisma), adică acel cuvânt aspru şi „tăios", un cuvânt care era în stare să „străpungă" (katanaxys) şi să vindece inima ucenicului. In comparaţie cu alte metode de îndrumare spirituală acest cuvânt extrem de percutant odată asimilat în viaţa ucenicului, el începe să lucreze, modelând şi transfigurând această viaţă.
Vocaţia gerontocratică a spiritualităţii pustiei constă tocmai în această „harismă a cuvântului" (tou logou to charisma), astfel încât chiar şi atunci când sentinţele Bătrânilor par absurde şi de neînţeles ele conotează în genere o eficacitate practică impresionantă. In Pateric întâlnim câteva cazuri în care un awa poate valoriza, la limită, nonsensul, paradoxul sau gestul deconcertant. E suficient să amintim aici pe awa Ioan cel Pitic, un simbol al ascezei şi ascultării mântuitoare, care i-a dat ucenicului său sarcina de a uda un lemn uscat (sentinţă absurdă), lemn care după trei ani a înflorit şi a dat roade. Awa Ioan cel Pitic a luat fructul şi s-a dus la biserică, spunând fraţilor: „Luaţi şi mâncaţi fructul ascultării"109. Această apoftegmă care reprezintă o sfidare la adresa lumii de azi, o lume bazată pe eficacitate şi pragmatism, ne relevă foarte clar faptul că în practica îndrumării spirituale a şti să „asculţi" devine sinonim cu a şti să „auzi", adică a fi „numai urechi", substantivul „ascultare" nefiind altceva decât un derivat al verbului latinesc ob-audire, care în-seamnă „a auzi".
In mod similar se poate citi apoftegma awei Saio, care a fost trimis de către Bătrânul său să fure (sentinţă imorală), iar el, fiind ascultător, s-a dus şi a furat: „Povesteau că awa Saio şi awa Mues locuiseră împreună şi că awa Saio era foarte ascultător, dar aspru. Bătrânul îi zicea, ca să-l încerce: <Du-te şi fură>. El, ascultător, s-a dus şi a furat de la fraţi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Bătrânul a luat lucrurile furate şi le-a dat înapoi pe ascuns"110.
Din cele două apoftegme se poate vedea foarte bine că factorul esenţial în cadrul relaţiei de îndrumare spirituală e comunicarea directă, adică oralitatea111, deoarece această relaţie asumă maximal o comunicare verbală şi nemijlocită potrivit căreia ucenicul este cel care ascultă. în acest caz urechea devine organul central al ucenicului, iar ascultarea reprezintă funcţia sa centrală: pentru ucenicul angajat pe cale, a avea acces la părintele său înseamnă a avea acces mai întâi la vocea sa, o virtute care se feduce la ştiinţa şi disponibilitatea de a asculta.
In acest caz adevăratul ucenic este cel care ştie să asculte, cel despre care Sfânta Evanghelie ne spune că „cine are urechi de auzit să audă": să ne aducem aminte de tânărul Antonie care, fiind la Sfânta Liturghie, a auzit acel cuvânt din Sfânta Evanghelie care i-a schimbat în mod dramatic viaţa, un cuvânt pe care el şi-a construit întreaga sa viaţă ascetică. Această modificare radicală a traiectoriei vieţii sale nu denotă oare faptul că el „avea urechi de auzit"? Oare câţi dintre noi mai suntem „mişcaţi" de cuvântul Sfintei Evanghelii, deşi o auzim în fiecare săptămână, o citim în fiecare zi, luăm parte la slujbe, îi admirăm pe sfinţi şi ne uimim de nevoinţa lor.
Dintr-o apoftegmă aflăm că la începutul vieţii sale ascetice, awa Euprepios s-a dus la un Bătrân pentru a cere un cuvânt de mântuire, iar Bătrânul i-a răspuns: „Dacă vrei să te mântuieşti, ori de câte ori te duci la cineva, nu vorbi înainte de a fi întrebat". Umilit, tânărul Euprepios s-a închinat şi i-a zis: „Cu adevărat, multe cărţi am citit, dar n-am găsit nici un sfat ca acesta"112. Reacţia ucenicului din această apoftegmă ne arată cât se poate de clar iăptul că Bătrânul i-a citit inima, iar prin răspunsul pe care i l-a dat, el a pus degetul pe rana sa ascunsă. Mai mult, din apoftegma de mai sus vedem că tânărul Euprepios era un ascet extrem de cultivat, un monah care citise foarte mult şi care probabil credea despre sine că are răspunsuri la orice problemă. Or, tocmai aceasta era marea lui problemă, şi anume că avea răspuns la orice fel de întrebare, fapt ce denotă că awa Euprepios era plin de sine şi de cunoaşterea sa, de pretinsa superioritate pe care o dă cunoaşterea livrească. Insă prin răspunsul său, Bătrânul i-a identificat „rana" şi, implicit, prin cuvântul său i-a furnizat tratamentul corespunzător. In acest caz Bătrânul a fost cel care a produs un declic, o zguduire fulgurantă în siguranţa sa cărturărească, o perturbare care a avut cu siguranţă un efect îndelungat asupra tânărului Euprepios. Altfel spus, Bătrânul din apoftegma de mai sus a fost cel care l-a ajutat pe tânărul Euprepios să se descătuşeze spiritual, cel care a dat la o parte „piatra care astupa izvorul" vieţii duhovniceşti.
Vedem încă o dată cum una din componentele cele mai importante ale îndrumării spirituale era dată de amplitudinea deschiderii pe care ucenicul trebuie să o manifeste faţă de părintele său spiritual, precum şi dorinţa absolută a acestuia de a pune în aplicare cuvântul awei. Să ne amintim de Sfântul Antonie care spunea că ucenicul trebuie să-i destăinuie părintelui său duhovnicesc absolut totul: „Pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni şi câţi paşi trebuie să facă, şi câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri"113. Consultarea Bătrânului (erotesis) sau practică monastică a interogaţiei este justificată şi legitimată prin textul de la Deuteronom 32, 7: „Intreabă-l pe părintele tău şi el te va povăţui".
Această componentă a consultării duhovniceşti nu trebuie înţeleasă în terriîenii unei ascultări oarbe şi iraţionale, ci mai degrabă ca o încredinţare absolută şi necondiţionată în discernământul unui om înduhovnicit. Dacă un părinte duhovnicesc va şti întotdeauna să se adapteze ritmului propriu de dezvoltare al ucenicului său, dându-i exact cuvântul care să-l „disloce" pentru a-l face să crească din punct de vedere spiritual, din partea ucenicului se cere acea reacţie adecvată potrivit căreia el trebuie să se afle tot timpul într-o poziţie de aşteptare lăuntrică. In acest caz, atenţia sau veghea interioară (prosoche) reprezintă, aşa cum reiese din următoarea apoftegmă, o componentă esenţială a uceniciei în spiritualitatea patericală: un ucenic vine la un frate care avea o grădină cu pomi fructiferi pentru a-i cere câteva fructe.
După ce a primit fructele respective 1-a întrebat pe fratele „grădinar": „părinte, aici se află mila lui Dumnezeu? Iar fratele auzind aceasta, a tăcut şi căutând la pământ gândea şi se minuna de acea întrebare... şi neştiind ce să-i răspundă, acel frate îndată părăsindu-şi chilia şi livada a ieşit în pustie, zicând în sine: de vreme ce nu am putut să dau răspuns unui copil ce mă întreba, când va veni timpul să mă întrebe Dumnezeu ce voi face? Pentru aceea merg să caut mila lui Dumnezeu"114. Reacţia „fratelui grădinar" atestă în opinia noastră existenţa unei stări de veghe interioară, o atenţie lăuntrică (trezvie) şi o „receptivitate faţă de sunetul Duhului" (A. Scrima). Mai mult, această împre jurare inocentă din apoftegma de mai sus a stârnit o modificare de destin în dezvoltarea spirituală a acelui ascet, o modificare care s-a realizat pentru că starea sa lăuntrică era una extrem de atentă şi receptivă, astfel încât în momentul în care a intervenit stimulul duhovnicesc schimbarea sa a fost promptă.
In acest context, ne putem întreba: ce erau de fapt Petru, Andrei, Ioan sau Iacob al lui Zevedeu din Sfintele Evanghelii dacă nu suflete angajate în această căutare de ordin spiritual? Asemenea „fratelui grădinar", aceşti simpli pescari din Galileea, în urma întâlnirii cu Hristos, au „lăsat îndată mrejele şi au mers după El" (Matei 4, 18-22), adoptând în acest fel un nou mod de viaţă în conformitate cu învăţătura lui Hristos.
Sfântul Ioan S cărărui afirmă la un moment dat că „ascultarea este lepădarea judecăţii proprii din bogăţia judecăţii"115. Această definiţie oximoronică e semnul unei bogăţii duhovniceşti, deoarece paradoxul cu privire la ascultarea duhovnicească - „lepădarea judecăţii proprii din bogăţia judecăţii" -, reprezintă de fapt cel mai mare elogiu al acesteia, lucru pe care un frate din Pateric pare să nu-l fi înţeles: „Un frate povestea: <M-am dus odată la Heracleea, în Egiptul de Jos, la awa Iosif. Şi era acolo, în mănăstire un dud foarte frumos. Dimineaţa awa îmi zice: Du-te şi mănâncă>. Dar cum era vineri n-am mâncat, din cauza postului. Apoi l-am rugat: <Pentru numele lui Dumnezeu lamureşte-mi gândul acesta. Tu mi-ai spus: Du-te şi mănâncă>, dar eu n-am mâncat din cauza postului, ba chiar mi-a fost ruşine de porunca ta... Ce trebuia să fac când mi-ai spus: Du-te şi mănâncă?>. El a zis: <La început, părinţii nu zic fraţilor cuvinte drepte, ci strâmbe, iar dacă văd că aceştia fac lucrurile strâmb, nu le mai vorbesc strâmb, ci le spun adevărul, ştiind că-i ascultă în toate>"116.
Spre deosebire de fratele neascultător din apoftegma de mai sus, la polul opus se află ucenicul awei Silvan, care era foarte iubit de către Bătrânul său pentru ascultarea sa necondiţionată: „Povesteau despre awa Silvan că avea un ucenic, la Sketis, numit Marcu. Era foarte ascultător şi caligraf. Bătrânul îl iubea pentru marea lui ascultare, dar ceilalţi unsprezece ucenici erau supăraţi fiindcă îl iubea mai mult decât pe dânşii. Auzind bătrânii s-au întristat şi au venit într-o zi la el, ca să-l mustre. Atunci el i-a luat, a ieşit afară şi a bătut la fiecare chilie în parte zicând: <Frate cutare, vino că am nevoie de tine>. Dar nici unul nu l-a urmat îndată. Apoi s-a dus şi la chilia lui Marcu, a bătut şi i-a zis: <Marcule>. Cum a auzit glasul bătrânului acesta a şi alergat afară. L-a trimis după o treabă, zicând bătrânilor: <Unde sunt ceilalţi fraţi, părinţilor?>. Apoi a intrat în chilia lui Marcu, i-a luat caietul (de caligraf) şi a văzut că începuse să scrie un omega, dar auzind glasul bătrânului, nu şi-a mai răsucit calamul până la capăt. Bătrânii zic: <Cu adevărat pe cine iubeşti tu, awa, şi noi îl iubim, şi Dumnezeu îl iubeşte>"117.
In mod similar se poate citi şi următoarea apoftegmă: „Awa Pistos a povestit: < Şapte anahoreţi ne-am dus la awa Or şi awa Athre. M-am închinat înaintea lor şi i-am rugat să-mi spună un cuvânt>. Awa Or mi-a zis: <Ce să-ţi spun eu ţie? Du-te şi fa ce vezi>. Awa Or şi awa Athre nu erau din aceeaşi regiune, dar s-au împăcat de minune până la ieşirea din trup. Awa Athre era foarte ascultător, iar awa Or din cale-afară de smerit. Am petrecut câteva zile cu ei, ca să-i iscodesc, şi am văzut o minune pe care a făcut-o awa Athre. Cineva le-a adus puţin peşte şi awa Athre a vrut să i-1 pregătească bătrânului. A luat cuţitul ca să-1 cureţe, dar tocmai atunci l-a strigat awa Or. El a lăsat cuţitul în peşte şi n-a mai curăţit, iar eu am rămas uimit de marea lui ascultare, fiindcă n-a spus: <Mai aşteaptă un pic, până când curăţ peştele>"118.
In opinia Sfântului Ioan Scărarul noţiunea de ascultare este esenţială în procesul de îndrumare duhovnicească, ea fiind prima literă din alfabetul duhovnicesc pe care trebuie să o înveţe oricine se angajează pe drumul maturizării spirituale: „Cei ce au învăţat carte ştiu care învăţături se potrivesc începătorilor, care, celor de la mijloc şi care, învăţătorilor. Să luăm aminte cu chibzuială, ca nu cumva întârziind în învăţătură, să vieţuim încă în nevoinţele celor începători. Căci e ruşine mare să vezi un bătrân mergând la şcoală alături de copii. Alfabetul cel mai bun pentru toţi este acesta: ascultarea"119. Acelaşi lucru îl relevă şi awa Isaia atunci când spune că ucenicii care progresează în viaţa duhovnicească sunt cei care dau ascultare părinţilor: „După cum vlăstarii tineri se răsucesc şi se apleacă uşor, tot aşa şi ucenicii ascultători"120.
Prin urmare, ascultarea necondiţinată - sinonimă cu „vărsarea sângelui" (cf. Sfântul Varsanufie) sau cu „martiriul lăuntric" (cf. Sfântul Ioan Scărarul) - se află la temelia vieţii ascetice din pustia egipteană. Trebuie să precizăm însă faptul că în practica îndrumării spirituale a-ţi tăia voia proprie nu înseamnă nicidecum o supunere umilitoare sau servilism, ci ea presupune a face un prim pas spre jertfa de sine. Poate că aceasta este lecţia cea mai profundă pe care o putem învăţa de la Părinţii pustiei, şi anume lecţia „slăbirii" din strânsoarea sinelui. Aceasta este o lecţie dură, o lecţie pe care nu mulţi sunt dispuşi să şi-o asume, deoarece ea presupune în primul rând abandonarea orgoliului. Adeseori noi credem că esenţa vieţii duhovniceşti constă în dobândirea virtuţilor, însă ceea ce învăţăm în primul rând de la aceşti oameni profund smeriţi ai deşertului e tocmai acest act al smereniei profunde. Această înţelegere poate fi extrem de deconcertantă pentru cineva obişnuit să perceapă viaţa monastică, sau cea creştină în general, drept o listă de virtuţi însă, aşa cum ne învaţă aceşti venerabili asceţi, esenţa vieţii duhovniceşti constă nu în a-ţi livra o imagine falsă despre tine însuţi - aşa cum suntem tentaţi de multe ori să facem cu noi înşine -, ci în a accepta cu smerenie ceea ce eşti cu adevărat.
Cât de ciudat sună această practică a ascultării duhovniceşti prin care ascetului i se cere să renunţe la voia proprie într-o lume în care noţiunea de „libertate a individului"reprezintă piatra de temelie a societăţii contemporane121. Reiterăm încă o dată faptul că ascultarea de tip ascetic nu înseamnă anihilarea voinţei ucenicului, deoarece un autentic părinte duhovnicesc îi acordă ucenicului său dreptul de a se folosi de propria judecată, de a-şi afirma propria voinţă şi de a lua propriile decizii cu privire la o situaţie dată. E important să înţelegem acest fapt al vieţii duhovniceşti, fiindcă scopul oricărei îndrumări spirituale nu e respingerea liberului arbitru, ci eliberarea de patimi, reorientarea şi transfigurarea dorinţelor pătimaşe: „rodul deplinei ascultări nu este anihiliarea conştiinţei, ci amplificarea ei pe plan duhovnicesc", într-un cuvânt, „ascultarea nu subminează integritatea persoanei, ci o consolidează"122. „Un frate l-a întrebat pe awa Pimen: <Dacă sufletul meu se strică în apropierea bătrânului meu, să mai rămân cu el?>. Awa ştia că suferă şi s-a mirat că-l întreabă dacă să mai rămână. I-a zis: <dacă vrei, mai rămâi>. El s-a dus şi aşa a făcut. A venit însă iar şi i-a zis: <îmi stric sufletul>. Bătrânul i-a zis: <Atunci pleacă>. A venit şi a treia oară şi i-a zis: <Acum chiar nu mai rămân>. Awa Pimen îi spune: <Salvează-te, nu mai sta cu el>"123. Supunerea ucenicului nu înseamnă anihililarea libertăţii sale pentru că, aşa cum se vede din apoftegma de mai sus, awa Pimen a evitat să ia o decizie cu privire la situaţia fratelui respectiv, preferând în schimb să-i arate cum să-şi exercite propria judecată. In acest caz, admitem împreună cu J. Chryssavgis faptul că în practica îndrumării spirituale „vindecarea nu se poate înfăptui prin ceea ce fac alţii în locul nostru, ci numai prin ceea ce lucrăm noi înşine în adâncul nostru"124.
In încheiere nu ne rămâne decât să accentuăm faptul că viaţa duhovnicească nu înseamnă o încadrare mecanică în tiparele unui spirit de turmă, un tipar care ne depersonalizează, ci mai curând, aici avem de-a face cu o relaţie paradoxală, potrivit căreia cu cât suntem mai supuşi, cu atât devenim mai liberi. Această lege duhovnicească este diametral opusă libertăţii de ordin lumesc, una potrivit căreia a fi liber înseamnă a acţiona în conformitate cu propriile impulsuri şi dorinţe.
Dimpotrivă, în viaţa duhovnicească pentru a fi liberi, trebuie ca înainte de toate „să ne legăm" (Sfântul Siluan Athonitul) pe noi înşine, ceea ce înseamnă că cu cât ne vom „lega" mai mult pe noi înşine - expresia se referă la controlul („legarea") asupra „libertăţilor" (patimillor) de tot felul - , cu atât mai mare va fi libertatea noastră.
Cu alte cuvinte, libertatea nu înseamnă să faci ceea ce vrei - aceasta nu e libertate, ci mai degrabă domnia păcatului asupra noastră -, ci ceea ce trebuie să facem: acest imperativ ascetic are în vedere restaurarea frumuseţii originare a sufletului omenesc, iar un prim pas în realizarea acestei restaurări constă în eliberarea faţă de patimile trupeşti şi sufleteşti, fiindcă „pe cât înfloreşte trupul, pe atât sufletul se ofileşte, şi pe cât trupul se ofileşte, pe atât înfloreşte sufletul"125.
Din păcate, de multe ori lumea cu tot ceea ce prespune ea, ne orbeşte atât de tare cu „strălucirea" sa, încât ne împiedică să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în profunzime, obligându-ne să n-o vedem decât pe ea. De aceea, e bine să luăm aminte la sfatul awei Anub care ne aminteşte faptul că e bine să-ţi „întorci ochii, să nu vezi deşertăciunea", căci „da, libertatea ucide sufletele"126.
Daniel Lemeni
DUHUL A SUFLAT ÎN PUSTIE, EDITURA RENASTEREA
Cumpara cartea "DUHUL A SUFLAT ÎN PUSTIE"
Note:
101 Invăţarea prin raportarea la exemplul awei a fost recunoscută în mod unanim drept dimensiunea esenţială a îndrumării spirituale la Părinţii pustiei. Pentru o vedere mai amplă asupra acestui subiect, vezi J. Guy, „Educaţional Innovation in the Desert Fathers", în Eastern Chnrches Review, voi. 6,1974, pp. 46-47; A. Louf, „Spiritual Fatherhood in the Literature of the Desert", în John R. Sommerfeldt (ză.),Abba. Guides to Wholeness andHolinessEast and West, Cistercian Publications, Kalamazoo, 1982, p. 51.
102 Sfântul Marcu Ascetul, „Epistolă către Nicolae Monahul", în Fi-localia, voi, I, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 293.
103 K. Ware, „The Spiritual Guide in Orthodox Christianity"în idem, Thelnner Kingdom, ed. cit., p. 127.
104 Awa Pimen 73, p. 278.
105 Awa Pimen 143, p. 290.
106 Spiritualitatea deşertului se identifică, in nuce, cu practica îndrumării spirituale, iar acest lucru revine la a spune că ucenicul se supune în rood liber faţă de părintele său duhovnicesc. Supunerea ucenicului este aşa cum ne arată de altfel şi semnificaţia etimologică a termenului, un act de ascultare, o artă de a asculta cu atenţie: a fi „ascultător" (hyp - akoe sau yp-akouo) nu înseamnă că ucenicul se supune unei voinţe mai puternice decât a sa, ci mai ales că el ştie să asculte (gr. akouo): ucenicul e cel care, potrivit unei expresii mai populare, e „numai urechi". In acest caz supunerea sau ascultarea ucenicului nu înseamnă anihilarea voinţei sale ci, mai curând, eliberarea ei, fiindcă scopul oricărei îndrumări spirituale nu e strivirea sau anularea personalităţii, ci consolidarea şi dezvoltarea personalităţii ucenicului (cf. J. Chryssavgis, Reîntregirea sufletului. Arta îndrumării duhovniceşti, ed. cit.,p. 182).
107 W. Harmless, Desert Christians. An IntroducHon to the Literature of Early Monasticism, ed. cit., p. 173.
108 Awa Arsenie 24, p. 58.
109 Awa Ioan cel Pitic 1, p. 159.
110 Awa Saio, p. 347. m
Asceţii din Egiptul secolului IV se revendică de la o tradiţie orală, specifică spaţiului mediteranean din acea perioadă. Orice tradiţie orală presupune în mod esenţial o comunicare preponderent verbală şi, implicit, un oarecare dispreţ faţă de cultura livrească (cf. awa Teodor din Ferme 1, p. 91). Despre trecerea de la cultura orală la cea scrisă, vezi Ph. Rousse.Wi,Ascetics,Aiithorityandthe Church in theAge ofjerome and Cassian, ed. cit., pp. 68-76. 112 Awa Euprepios 7, p. 126.
113 Awa Antonie 38, p. 52.
114 Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1990, p. 253
115 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, trad., introd., şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1980.
116 Awa Iosif de la Panefisi 5, p. 181.
117 Awa Marcu, ucenicul awei Silvan 1, p. 238.
118 Awa Pistos.pp. 304-305.
119 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, ed. cit., p. 321.
120 Awa Isaia 2, p. 137.
121 In practica îndrumării spirituale ascultarea sau supunerea faţă de părintele duhovnicesc funcţionează ca un element de protecţie pentru ucenic, fiindcă harul acesteia îl apară pe cel ce se supune de tot felul de ispite (cf. Evrei 13,17). Despre importanţa ascultării în viaţa ascetică, vezi Archimandrite Sophrony, Wisdom from Mt. Athos, St. Vladimir Press, 1974, pp. 45-47.
122 Cf. J. Chryssavgis, Reîntregirea sufletului. Arta îndrumării duhovniceşti, ed. cit., p. 150.
123 Awa Pimen 189, p. 298.
124 Cf. J. Chryssavgis, Reîntregirea sufletului. Arta îndrumării duhovni ceşti, ed. cit.,p. 143.
125 Awa Daniel 4, p. 112.
126AwaPimenl72,p.295.
-
Nu e loc si pentru tine si pentru mine
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.