Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrări ale unui preot, constituind şi o responsabilitate uriaşă, dar şi cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Părintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit şi care era la dispoziţia ucenicilor zi şi noapte, indiferent de oră, avea obiceiul, în afara momentelor în care spovedea sau se ruga, după cum însuşi mărturisea, „sa-şi spovedească grădina". Se apleca atent la fiecare plantă şi căuta să înlăture buruienile care o sufocau şi să-i ofere elementele şi cadrul ce înlesneau cea mai bună creştere a lor. Lărgind puţin imaginea duhovnicului-grădinar, putem spune şi despre duhovnicie că e un soi de grădinărit extrem de atent şi de aplicat asupra fiecărui suflet în parte (după cum, despre rugăciune se spune că e plugăria sufletului). Rămânând în sfera pământului care trebuie lucrat (căci şi omul este pământ şi în pământ se va întoarce, cf. Fc. 3, 19), şi constatând că, dincolo de dichiseala grădinăritului, există şi o manieră de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, şi suprafeţe mari de teren, putem identifica, prin analogie, două modalităţi prin care preotul lucrează „ogorul Domnului": una în care se lucrează cu mulţimea credincioşilor, cu o comunitate în ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc.) şi o alta, cu un specific aparte, în care se apleacă, de la înălţimea scaunului de spovedanie, asupra fiecărei persoane în parte.

Din păcate, trebuie să constatăm că, dacă prima lucrare, care se răsfrânge asupra întregii comunităţi parohiale (sau măcar asupra celor ce frecventează biserica) se bucură de o atenţie constantă din partea păstorilor duhovniceşti, cea de a doua, este viciată, nu rareori, de un tratament expeditiv şi formal. Drept dovadă, este de ajuns să evocăm o tristă realitate: în multe parohii se constată inexistenţa unui program de spovedanie permanent (mizându-se pe faptul că omul, dacă chiar are o problemă, solicită acest lucru fără a fi îndemnat de un orar afişat pe toată perioada anului liturgic), cumulată (sau nu) cu o abordare de tipul „toţi pe bandă rulantă" a celor care, în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în Postul Mare, îngenunchează sub epitrahil şi îşi mărturisesc grăbiţi păcatele (aflaţi şi sub presiunea mulţimii care aşteaptă în spatele lor).

O revitalizare a vieţii duhovniceşti într-o parohie nu se poate împlini fără a avea o relaţie personală şi constantă cu fiecare credincios în parte, duhovnicia solicitând, poate mai mult ca oricare altă lucrare, o implicare „cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2) din partea preotului. Să nu uităm că, la scaunul de spovedanie, credinciosul se întâlneşte cu însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care îl ascultă pe penitent şi îi vorbeşte prin intermediul duhovnicului. A ţine un credincios departe de Spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cât mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cât mai des şi cât mai conştient la Taina Spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvârşirii. Mai ales că Spovedania este şi taina rânduită înainte de momentele în care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenită, de Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului, fără de care nimeni nu poate gusta viaţa veşnică.

Scaunul de spovedanie - cel mai familiar loc?
In acest context, este binevenită orice acţiune menită să ajute preotul a-şi ierarhiza corect priorităţile într-o parohie, căci se întâmplă ca, sub presiunea multiplelor (şi necesarelor) sarcini pe care le are de îndeplinit, mai ales dacă veghează şi un şantier de construcţie, reparare sau pictare a unui lăcaş de cult, să nu se mai concentreze suficient asupra lucrărilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sunt, de fapt, adevăratele priorităţi. O astfel de acţiune este şi cea organizată de Arhiepiscopia Iaşilor, anual, la Mănăstirea Miclăuşeni, care găzduieşte, pentru o perioadă mai mare de timp, preoţi recent hirotoniţi sau teologi care urmează a fi hirotoniţi şi cărora le este mijlocită întâlnirea cu o serie de conferenţiari dispuşi să le împărtăşească din experienţa lor în relaţie cu cel mai delicat lucru de pe faţa pământului: sufletul unui om. La prima ediţie, cea din 2012, am fost şi eu prezent în faţa acestor tineri, prezentându-le o serie de repere care mă ghidează în lucrarea de duhovnic. Am expus, atunci, între altele, şi ceea ce s-ar putea numi un „decalog al duhovnicului". Mă gândesc că aceste zece „sentinţe" ar putea fi de folos nu doar preoţilor (căci ei le cunosc, poate nu în maniera aceasta, mai „sistematică"), cât mai ales credincioşilor, spre a conştientiza şi mai mult ce izvor minunat, de har vindecător, clocoteşte în epitrahilul sub care îngenunchează spre a-şi mărturisi păcatele. Iată cum „sună" aceste repere:

1) Păcatul este o boală a fiinţei umane, survenită în urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, „spital, nu tribunal".

2) Cel ce vine la scaunul de spovedanie trebuie abordat diferenţiat, ţinând cont de unicitatea fiecărei persoane umane, dar şi în funcţie de raportarea acesteia la păcat.

3) Spovedania este o taină prin care omul pătrunde din ce în ce mai profund în zone ale sufletului (mai puţin sau deloc „vizibile"), care necesită vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.

4) Ţinta duhovniciei este îndumnezeirea omului, nu doar formarea de buni creştini pentru Biserică, buni cetăţeni ai patriei ş.a.m.d.

5) Aplicarea canoanelor trebuie să se facă nu ad literam, ci după o evaluare a situaţiei fiecărui ucenic în parte; canonul nu este o pedeapsă de ispăşit, ci o „schemă de tratament" duhovnicesc, menită a crea condiţiile apropierii de Dumnezeu.

6) Fără Sfânta Impărtăşanie, creştinul nu poate avea viaţă în el (cf. In 6,53), dar e nevoie să fim atenţi şi la pericolul (ispita) de a vedea în ea un panaceu care ar acţiona „magic", independent de starea de conştientizare a celui care o primeşte.

7) O grijă permanentă a duhovnicului trebuie să fie aceea de a-l apropia pe ucenici de Hristos, Domnul şi Mântuitorul, de a nu se pune pe sine în evidenţă, evitând, mai cu seamă, a crea un soi de „bisericuţă" în jurul său.

8) Duhovnicul trebuie să fie atent ca, în relaţia cu ucenicul, să nu se situeze pe poziţiile celui care le ştie pe toate, să nu cadă într-un moralism păgubitor sufleteşte, să nu judece pe cel care se spovedeşte, indiferent ce păcate i s-ar mărturisi, ci să se raporteze cu milă la căderile şi neputinţele acestuia.

9) Ucenicul trebuie îndrumat să apeleze şi la alte mijloace care ar putea să-i folosească în evaluarea propriei sale vieţi şi în conştientizarea unor păcate, cum ar fi: lecturile duhovniceşti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinţe, seminarii etc, integrarea în anumite grupuri de terapie (mai ales în cazul persoanelor dependente şi/sau codependente).

10) Cea mai eficientă metodă de a ajuta la vindecarea (despătimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se strădui el însuşi să dobândească, de la Dumnezeu, vindecarea/mântuirea.

Cu siguranţă, aceste zece repere nu sunt nici singurele şi nici nu sunt în cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-aş bucura să existe cât mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, de maximă importantă şi pentru duhovnici, şi pentru ucenicii lor. E de ajuns să ne uităm în jurul nostru (sau la propria noastră viaţă) spre a înţelege că, dacă nu facem din scaunul de spovedanie un spaţiu cât mai familiar, ne vor deveni din ce în ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuală, spitalele, închisorile şi, în ultimă instanţă, cimitirele, ca locuri fără de speranţă, nu ca „dormitoare" ale unei odihne orientate eshatologic.

Pr. dr. Constantin STURZU

Spovedanie si Euharistie, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Spovedanie si Euharistie"

• Banii vs. Mantuire
  Publicat in : Editoriale
• De ce sa-i cinstim pe parinti
  Publicat in : Morala
• Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Si totusi, iubirea...
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: