Am continuat să urcăm pe munte. La un moment dat, ne-am oprit nedumeriţi, fiindcă nu ştiam în ce direcţie să o luăm. Atunci mi-am amintit ceva foarte frumos dintr-un film rusesc pe care îl văzusem. Nu am înţeles mare lucru, dar mi-a lăsat o mulţumire profundă în suflet.

Se numea „Călăuza”. Inspirată fiind de acest film, le-am spus prietenilor mei:

- Parashos o să tragă cu arcul în înălţime şi vom merge în direcţia pe care ne-o arată săgeata.

Anastasie a fost foarte entuziasmat, în timp ce Ianis era reţinut, cu toate că îi arătam prin semne destul de clar ce am propus.

Aşadar, Parashos s-a înfipt bine cu picioarele în pământ, a încordat arcul şi a slobozit săgeata. Apoi, fără prea multă vorbărie, am urmat direcţia pe care ne-o indica arcul. Am continuat să urcăm în tăcere pentru o perioadă destul de lungă. La un moment dat, totuşi, am simţit că ne-a cam pierit curajul. Picioarele ne dureau şi ne-am descurajat. Mai întâi am obosit eu, aşa că am început să mă văicăresc:

- Ştiam eu! De ce am avut încredere în voi? De fiecare dată când mă iau după voi ajungem într-o fundătură.

Când o să facem şi noi o excursie normală, să nu mai fim epuizaţi, pentru că am umblat până ne-am rătăcit?

- Irina, lasă văicăreala, mi-a răspuns Anastasie care, dintr-odată, părea mult mai înalt decât mine. O să găsim cărarea. Inchipuie-ţi că jucăm un joc.

- Tu crezi că ne aflăm într-un joc video de-al tău? i-am răspuns supărată şi extenuată. Nu aşa stau lucrurile.

Ianis stătea pur şi simplu - mut şi pasiv.

- Şi tu? De ce eşti aşa de nepăsător? l-am întrebat, întorcându-mă spre el, foarte nepoliticoasă. Gândeşte-te la ceva ca să ne ajuţi!

Ianis mă privea netulburat cu ochii larg deschişi. Chiar dacă nu auzea, cu siguranţă înţelegea din expresia feţei mele. Era obişnuit să vorbim cu el întotdeauna frumos şi nu se aştepta la un astfel de comportament de la mine.

Dar eu eram foarte panicată şi rtu puteam să mă controlez. Aşa că m-am aşezat pe pământ şi am început să plâng:

- Vreau să mă întorc acasă!

Eram o privelişte caraghioasă, dacă stau bine să mă gândesc. O fată înaltă, cu părul lung şi negru să plângă ca un bebeluş... Ianis a acţionat rapid şi brusc, facându-i semne lui Parashos să urce într-un copac să vadă unde ne aflăm cu exactitate. Parashos s-a urcat în cel mai înalt copac şi a strigat:

- Acolo văd un luminiş, uite, chiar acolo, spre vest!

Ne-am luat ca semn de recunoaştere câţiva copaci ca să îi avem ca repere de orientare şi am continuat urcuşul. A fost un pic mai uşor, cel puţin aveam siguranţa unui anumit traseu de întoarcere.

- Gâfâi, mi-a spus Anastasie. Haideţi să stăm puţin. Uite, bea o gură de apă!

Veveriţă şi cu Ianis s-au aşezat pe pământ. M-am odihnit şi eu puţin şi am simţit că prind puteri.

- De ce a lăsat-o mama ta pe Tania în Georgia? l-am întrebat brusc pe Anastasie. Nu prea se întâmplă ca o mamă să îşi abandoneze copilul.

Am fost foarte indiscretă cu întrebarea mea, la fel ca şi cu momentul ales. Veveriţă era gata să mă certe, dar Anastasie i-a făcut semn cu mâna să se oprească şi s-a întors spre mine să-mi răspundă:

- Chiar dacă întrebarea pe care mi-ai pus-o este cumva insultătoare la adresa mamei mele, mi-a spus şi m-a privit de data asta cu o privire foarte serioasă, o să îţi spun adevărul. Primul bărbat al mamei mele, tatăl Taniei, era alcoolic şi, când se îmbăta, o bătea. Mama a chemat poliţia de mai multe ori, iar aceştia o sfătuiau să facă plângere pentru a-l putea aresta. Totuşi, ea nu putea să facă asta. Era bărbatul ei, aveau împreună un copil. De altfel, mulţi bărbaţi din ţările fostei Uniuni Sovietice, când s-a prăbuşit tot sistemul şi împreună cu el şi economia, au căzut în depresie. Trebuiau să supravieţuiască într-un capitalism nemilos şi nu ştiau cum s-o facă. Disperaţi, mulţi şi-au găsit alinarea în băutură. Mama a plecat din Georgia ca să lucreze în Grecia şi nu a încetat niciodată să trimită bani până când bărbatul ei a murit. In aceşti trei ani i-a cerut divorţul şi el a fost de acord, deoarece, atunci când era treaz, înţelegea foarte bine că i-a distrus viaţa. Mama i-a propus Taniei să vină în Grecia, dar ea a vrut să trăiască cu bunica ei şi să îşi îngrijească tatăl.

- Şi acum, am îndrăznit să întreb, ce s-a schimbat ?

- Şi acum... lucrurile sunt simple. Bunica şi tatăl ei au murit şi odată cu ei au dispărut şi pensiile lor mizere... singurul lucru care a rămas este casa lor. A închiriat-o şi vine în Grecia ca să trăiască cu „familia” ei... aşa a spus.

- Dar în casa voastră voi nu aveţi loc, am zis eu. Unde o să stea?

- Nu ştiu, Irina, nu mă întreba. Sunt nedumerit şi eu.

Veveriţă se apropie în tăcere.

- Aşa o să ajung şi eu într-o zi, spuse. Mama o să se căsătorească cu altul, o să facă un alt copil şi, cine ştie, poate că tatăl meu o să facă la fel. Şi vom fi cu toţii o familie maaare şi fericită.

- "Lume frumoasă, morală, cu făpturi angelice”, am reprodus şi eu, fără să gândesc prea mult, un stih care mi-a venit în minte.

Ne-am ridicat şi ne-am continuat drumul. Mai aveam puţin până să ajungem la luminiş când, dintr-odată, într-un copac cu frunzişul foarte bogat am văzut o figură ciudată: un om căţărat într-un copac. Nu ne-am speriat deloc, deoarece semăna cu ceea ce auzise Parashos şi cu ceea ce ne adusese până aici. Aşa că am găsit acest lucru foarte firesc... poate că acesta era şi capătul firului care ne va scoate din labirint. Ne-am uitat cu atenţie la copac. Avea un platou construit din scânduri şi pe el stătea aşezat un călugăr care părea să se roage. Văzându-l nemişcat, am prins curaj şi ne-am apropiat.

- Ia uite pe cineva care are aici propriul lui „Paradis” ( Paradişi, golful din apropierea satului lor (n.trad.), a spus Anastasie.

Şi ceea ce m-a impresionat este că în mijlocul pădurii şi al muntelui i-a venit o asemenea imagine a mării.

- Hei, călugărule! a strigat Veveriţă, ca şi cum l-ar fi cunoscut de demult. Cobori tu sau urcăm noi?

Se pare că oricine trăia sus, în copaci, era pentru Parashos ceva mai mult decât un prieten, era chiar un frate. Călugărul l-a privit şi i-a răspuns cu veselie:

- Bun venit, Veveriţă!

Parashos a rămas uimit, îi pieri glasul. Cum să ştie porecla lui un om care trăia în mijlocul sălbăticiei şi pe care nu l-a întâlnit niciodată?!

- Cobor eu, fiindcă o aveţi cu voi şi pe Irinuca, ea nu ştie să se caţăre în copaci.

Această din urmă replică era dincolo de orice imaginaţie. Ştia numele noastre! Cumva, cineva din sat l-a anunţat că venim şi i-a spus numele noastre ? Călugărul a coborât din copac cu mişcări rapide şi sigure, care, desigur, nu au rămas neobservate de către Parashos. Aşa ceva era foarte important pentru Parashos, pentru că şi el era un căţărător.

Stâlpnicul a sărit de pe o ramură şi a aruncat în faţa noastră un metanier care era lung ca un lasou. Câte noduri să fi avut?

- De unde ştiţi numele noastre, părinte...? am întrebat eu cu o mare curiozitate.

- Filaret! ni s-a prezentat. Am şi eu... sursele mele. Acum spuneţi-mi şi voi, de ce aţi venit până aici sus? Faceţi vreo făgăduinţă?

- Da, părinte, a spus Parashos cu îndrăzneală, eşti cumva magician?

- Nu sunt un magician, a spus părintele Filaret şi dintr-odată a devenit serios. Nu sunt nici magician şi nici guru. Sunt un simplu călugăr de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul.

- Şi ce faci sus în copaci ? a întrebat Parashos.

- Dar tu ce faci sus în copaci? i-a întors călugărul întrebarea.

- Mă liniştesc. îmi trece supărarea. Mă gândesc la ceva frumos. Privesc cerul şi marea. Simt vântul. Imi uit durerea şi înţeleg cum trăiau indienii în copaci.

- Ei, şi eu fac acelaşi lucru! Doar că eu nu am în minte vreo istorie cu indieni, ci povestea unui bătrân stâlpnic care se nevoia cândva chiar în aceste locuri. Moaştele lui, care sunt la mănăstire, sunt galbene ca ceara şi izvorăsc bună mireasmă. Era un sfânt.

- Ce este un sfânt, aşadar? mi-am amintit şi am întrebat eu, găsind astfel ocazia să capăt un răspuns la această întrebare, care a rămas ca un mic satelit ce ne însoţea urcuşul.

- Sfânt este acela care a regăsit frumuseţea cea dintâi, a răspuns zâmbind părintele Filaret, pe un ton rapid şi sigur pe el...

Nu prea am înţeles răspunsul lui, dar, în acel moment, m-am ruşinat să mai întreb şi altceva. Pentru câteva clipe s-a aşternut tăcerea.

Eu altfel îmi imaginam călugării. El era şi vesel, dar şi serios, sprinten, dar şi liniştit, prietenos, dar şi impunător. Ne-am plimbat puţin cu el şi am ajuns într-un loc mai ferit, ca un mic arhondaric amenajat cu scaune improvizate din pietre mari. Deasupra pietrelor erau puse drept acoperiş câteva scânduri. Ce frumos arăta acest mic „salon”!

Părintele Filaret a deschis traista mică pe care o purta cu el şi a scos o cutie cu rahat, apoi l-a luat cu el pe Ianis. Au mers împreună până la un izvor care curgea în apropiere şi ne-au umplut sticlele cu apă curată.

- Părinte, vrem să urcăm până la schitul cel vechi, acolo unde mergeau înainte oamenii pentru a face făgăduinţe, dar ne-am rătăcit, a spus Anastasie.

- Eu vreau să văd cum trăia un vechi stâlpnic, a adăugat Parashos.

- Aceste lucruri nu ni le poate preda decât cineva încercat şi care ne poate îndruma, altfel ne-am putea pierde, a spus părintele Filaret.

- Ni le „predă”? am întrebat eu. Şi cine să ne predea această învăţătură?

- Ca în toate celelalte, şi în viaţa duhovnicească, de fiecare dată când întâmpinăm ceva dificil, ceva nou, este bine să avem pe cineva care să ne îndrume, pe cineva care a călcat pe aceeaşi cărare pe care călcaţi şi voi şi care a căpătat experienţă.

- Părinte, de ce m-am panicat şi m-am simţit sleită de puteri când am urcat ? am întrebat eu.

- Nu a fost chiar oboseală. Indoiala ţi-a muşcat inima.

- Ce înseamnă asta? am întrebat nedumerită, auzind aceste cuvinte ciudate.

- Uite, este ca şi cum un copil mic se apropie de mare şi, în loc să facă scufundări, se întoarce speriat de valuri şi aleargă în braţele mamei. La fel se întâmplă şi cu tine. Te-a speriat necunoscutul. V-aţi trezit singuri în pădure şi ezitaţi să mai faceţi efortul să vă împliniţi făgăduinţa la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi eu tot de la Sfântul Ioan Botezătorul sunt. Hai să stăm aici, în „salonul” meu, să ne odihnim puţin şi o să vă conduc acolo, dacă vreţi.

Cât timp am purtat această discuţie, Ianis privea cumva indiferent, ca şi cum nu era acolo. Anastasie era cam dezamăgit, deoarece ştia destule şi a înţeles că a pierit fantezia aventurii pe care şi-o construise în minte, fiindcă el voia să îşi găsească singur drumul, ca un erou care nu se lasă bătut şi străbate tufişurile şi toate potecile sălbatice.

Acum, dacă urma să îi conducă un călugăr, ar fi trebuit să urmeze îndrumările lui, ca şi cum ar fi fost un copil mic, lucru care nu-i plăcea deloc. Il înţelegeam întru totul! De obicei, oamenii mari sunt mereu înaintea noastră şi ne împiedică să trăim experienţele pe care noi vrem să le descoperim de unii singuri. Totuşi, călugărul Filaret nu semăna cu un om mare obişnuit. Simţeam că ne-ar plăcea să ne ţină companie şi, în acelaşi timp, ne inspira mult respect.

- Nu vă temeţi! a spus călugărul. Dar vă voi spune de acum că urcuşul o să aibă anumite dificultăţi. Nu este suficient doar să vă decideţi să urcaţi, nici să aveţi un bun îndrumător. Trebuie să suportaţi şi greutăţile drumului...

Am mai stat puţin şi se pare că, fără să ne dăm seama, dispoziţia noastră s-a schimbat în prezenţa părintelui Filaret. Anastasie a început sa ne facă fotografii, iar chipurile noastre erau vesele şi luminoase, dar, fotografiindu-ne, s-a schimbat toată atmosfera.

- Cele mai frumoase lucruri nu se fotografiază, a spus părintele, dar a stat răbdător ca să îi facă pe plac lui Anastasie.

Fragment din volumul "CÂND TĂCEREA VORBEŞTE", Editura Sophia

Cumpara cartea "CÂND TĂCEREA VORBEŞTE"