De la poezia deziluziei și a dezgustului față de lumea modernă, T.S. Eliot ajunge să scrie „Four Quartets”, profunde meditații lirice și religioase asupra locului omului în lumea modernă și în relație cu divinitatea, a timpului care numai în Hristos “nu se sfârșește”. Există poeți care au încercat să îmbine mesajul religios inspirat cu lirismul poetic, să ajungă la o sinergie între construcția artizanală, “slova făurită“ și “slova de foc”, aduse la un loc prin dexteritatea creativă a poetului. În cele mai multe cazuri însă rezultatul a fost un fel de „hibrid cultural”, un amalgam eclectic care în multe cazuri nu este nici poezie nici mărturisire de credință. Ceea ce-l ridică pe T.S. Eliot deasupra producției de acest gen este nu numai talentul deosebit al poetului dar și geniul său artistic, capacitatea și resursele ligvistice, dexteritatea poetului de integrare a mesajului bibic și teologic, a întrebărilor filozofice, în pasta cromatică și lirică a peisajului întunecat al lumii moderne.
T.S. Eliot a fost un anglican convins, însă interesul său pentru opera marilor și vrednicilor de laudă sfinți părinți ai Bisericii primare este de netăgăduit. De aici poate și intenția sa vădită de a împrumuta idei și imagini din tezaurul de înțelepciune al filocaliei. Modelul arhetipal al creației sale poetice este Întruparea. După cum Cuvântul se întrupează tot așa și cuvintele artei poetice; duhul creator se întrupează, devine artă, transformă și transfigurează substanța frumosului poetic. Și deși T.S. Eliot admite undeva că în creația sa ar fi o ruptură între funcțiile raționale și cele intuitiv-creative, Eliot ca și Yeats încearcă să le unifice prin puntea transparentă a mesajului religios pe linia profeților biblici și a sfinților care au avut și darul poeziei. Astfel așa precum Adam a botezat animalele și plantele în grădina creației tot așa și poetul se consideră a fi chemat și blagoslovit cu darul de a „le da la toate nume” în lumea sa subiectivă poetică, ireală dar nu imposibilă. Poetul autentic este în neliniștită căutare și nu are pace până nu reușește să regăsească paradisul pierdut într-o lume desacralizată și măcinată de îndoieli și angoase existențiale. Eliot recunoaște însă că de fapt poetul nu se nevoiește singur la aceast proiect de trezire la adevărul credinței ci că există „Altcineva” în noapte care lucrează tainic.
Ca Dante și Sfântul Ioan al Crucii, T.S. Eliot este un suflet mistuit de întrebări, de neodihnă până ajunge la lumina adevărului. Numai că exilul spiritual și căutările lui Eliot sânt mai mult intelectuale decât sensibile. Și cu toate acestea predilecția intelectualizării la Eliot este nuanțată. Eliot nu se lasă ispitit ori influențat nici de rafinamentul dar nici de rigoarea formală a lui Mallarmé. Eliot preferă confruntarea intelectuală cu minotaurul istoriei și intrarea în cunoștință de cauză în labirintul întunecat al lumii moderne. Folosindu-se de expresii metaforice biblice precum „valea învierii’, „arborele crucii”, „calul alb al parusiei”, Eliot nu rămâne la stadiul retoric al teologiei versificate. Pentru Eliot viața naturală este moarte spirituală, negarea de sine prin smerenie este începutul pelerinajului pe calea care duce spre adevărata viață. Poeziile lui Eliot par mai degrabă a fi rugăciune împotriva înstrăinării, teama de înserarea lumii, o stare sufletească pendulând între „plenitudine și gol”, între ființă și neființă. Aspirația sa lirică este de a ajunge la acel hotar al liniștii și împăcării de la răscrucea timpului cu eternitatea, acolo unde cuvintele își pierd forța, însemnătatea și semnificația, fiindcă de acolo se vede deja tărâmul transfigurat al făgăduințelor, Împărăția Cuvântului. Eliot însă încearcă totodată să recreeze cuvintele, să le așeze ca diguri și fortărețe de rezistență în fața valului de alienare și de degradare a lumii descralizate, seculare.
Eliot este încredințat că sorgintea cuvintelor poetice este Însuși Cuvântul. Poemul devine pentru el o formă de rugăciune șoptită, interioară, a comuniunii contemplative și comunicării prin cuvintele inspirate cu divinitatea. Aspirația poetului spre o lume dominată de triada frumosului, binelui și adevărului reprezintă o formă de rezistență împotriva pustiului spiritual și moral al lumii acesteia. Poetul se visează pe sine o privighetoare care după ce „a umplut tot deșertul cu vocea sa...continuă să cânte”. Pentru a reînnoi și a schimba decorul decadent al vremii și a fertiliza „pustiul pierdut” poetul caută dincolo de moarte „pentru ceea ce viața nu-i oferă”. Poetul consideră actul de creație poetică ca pe un început al planului de restaurare a pustiului sufletesc.
Dar pentru Eliot poezia nu este numai o expresie a gândirii și emoțiilor personale. Dimpotrivă, așa cum spunea Eliot într-o prefață a sa la o carte a lui Valéry (1924), emoțiile și experiențele personale n-ar trebui să predomine creația artistică. Obiectul căutărilor poetice ar trebui să fie însăși cunoașterea lui Dumnezeu și o încercare de descoperire la un nivel superior spiritual a propriei noastre condiții existențiale. Pentru Eliot poezia ar trebui să fie un început de transformare și transfigurare a ființei prin Cuvânt. Fiindcă altfel, în absența luminii din cuvinte lumea n-ar fi decât un labirint fără de sens și fără de sfârșit. Poemele lui Eliot vorbesc despre această lume dezolată, părăsită de puterea Duhului Sfânt, o lume neînduhovnicită care despiritualizată s-ar putea întoarce oricând în țărâna și praful stelar din care a fost zidită. În preceptele și doctrina biblică Eliot descoperă că numai în Hristos „timpul nu se sfârșește”. Numai în Hristos, Dumnezeu și omul, omul ar putea „să perceapă punctul de intersecție al veșniciei cu timpul”.
Pentru Eliot poemul trebuie să fie „impersonal” un „dans în fața lui Dumnezeu”, „un dans pe nisip fierbinte.” Convertirea lui Eliot la creștinism în 1927 l-a ajutat deopotrivă să-și limpezească problemele personale de viață și de trăire spirituală, dar și să-și adâncească substratul filozofic „impersonal” al poeziei sale. Totodată credința personală și exercițiul spiritual au constituit sursele esențiale în procesul creației poetice și al perfecționării scrisului său. Poeții însă de multe ori au tendința de a înțelege pe Dumnezeu mai mult ca pe o idee abstractă decât ca persoană. Folosind termeni ca „Absolutul” în loc de Dumnezeu or Iisus Hristos, Eliot s-a dovedit a fi adeptul unui idealism religios teist, eclectic și agnostic care divizează mintea, facultățile intelectuale și sensibilitatea, într-un sistem de valori metafizice nedefinite, într-un deșert spiritual, pe un pământ părăsit de care Eliot și-a propus să ne mântuie prin creația sa poetică. Potrivit teoriei sale filozofice și estetice a „disocierii sensibilității”, Eliot recunoaște însă că poetul autentic este poetul cu sensibilitate și integritate intelectuală și morală, care scrie o poezie inspirată de duhul adevărului.
Marin Mihalache
Marin Mihalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.