Urcusul mistic
Calea mistica atinge culmile libertatii fiilor lui Dumnezeu: dar launtric, este sustinuta si structurata pe dogma traita in cult si Sfintele Taine. In afara Bisericii, nu exista mistica. Cu toate acestea, iubirea mistica este cea mai putin "organizabila" - viata mistica nu detine nici o tehnica, este domeniul ascezei.
Inima se deschide in toata masura receptivitatii sale spre proiectarea in om a tainei intruparii, a inhabitarii Cuvantului, infaptuita si perpetuata deja prin Euharistie. Numai Dumnezeu ne face sa-L cunoastem pe Dumnezeu: Duhul Sfant unit cu Fiul si prin El cu Tatal.
Adapata din izvorul liturgic, calauzita de dogma, cumpatata si in lepadare de toate, viata mistica frapeaza prin echilibrul sau desavarsit. "Patimirea ei nepatimasa" departeaza in mod radical orice cautare a fenomenelor vizuale sau sensibile, exclude orice curiozitate. Chiar si exstazul este un eveniment trait de novici, nu de cei desavarsiti: "Daca vedeti un tanar urcand la cer prin propria sa vointa, trageti-l in jos de picioare si aruncati-l la pamant pentru ca aceasta nu-i serveste la nimic". Taumaturgia nu este o lucrare duhovniceasca, ci sufleteasca. "Nu te cazni sa discerni in timpul rugaciunii vreo imagine sau figura: fii nematerialnic in fata Celui Nematerial", sfatuieste Evagrie.
Aparitiile sunt rare si vin totdeauna ca un har ce trebuie sa depaseasca rezistenta instinctiva a misticilor. Vederea luminii necreate, iluminarea trupului si usurarea sa pana la levitatie sunt realitati in urcusul mistic, dar nici o rana sangeranda, nici un fel de dolorism. Rasaritul crestin va cinsti in Sfanta Cruce nu atat lemnul patimirii, cat mai degraba pomul vietii din nou inverzit in centrul lumii. Semn al biruintei. Crucea cuprinde in bratele sale lumea si zdrobeste portile iadului. Aceasta este experienta din ce in ce mai imediata a Celui Transfigurat si inviat Care face sa tasneasca o tresaltare de bucurie pascala. Este mistica mormantului pecetluit si gol din care tasneste viata cea vesnica.
Rasaritul crestin nu cunoaste marturisiri, memorii, autobiografii ale sfintilor. Limba misticilor, in putinul scrierilor pe care le-au lasat, este diferita de cea a teologilor. Ei vorbesc in termenii unei experiente totdeauna antinomice si paradoxale, in termeni de comuniune si dragoste. Viata mistica este esentialmente viata intru Dumnezeu si in Rasarit.
Dumnezeu este, inainte de toate, nu Puterea, ci izvorul din care apare "faptura cea noua". Starea mistica arata depasirea conditiei de creatura. Dumnezeu ii este mai intim omului decat isi este omul siesi, si viata intru Dumnezeu este "mai supranatural naturala" omului decat viata in uman. Intr-un om botezat, Hristos este o realitate launtrica. Este experienta antinomica a neantului si totodata a Absolutului; fara a suprima hiatusul abisului ontologic, Dumnezeu il copleseste cu prezenta Sa. O fiinta vine din neant si traieste conditiile vietii divine prin participare: "Sunt om prin natura si dumnezeu prin har".
Dumnezeu isi transcende propria transcendenta: "El vine pe neasteptate si se amesteca cu mine in mod neamestecat. Mainile mele sunt cele ale unui nenorocit: imi misc mana si mana mea este Hristos intreg", spune Sfantul Simeon. Aceasta coborare, prezenta a lui Hristos in suflet, il formeaza pe acesta dupa chipul Sau. Este ceea ce Sfantul Ioan Damaschinul numeste "intoarcerea de la ceea ce este opus naturii spre ceea ce-i este propriu".
Vazut de sus, un sfant este deja in intregime tesut din lumina. Fara sa incerce vreo imitatie, el urmeaza lui Hristos, reproducandu-I chipul in mod launtric: "Curatia inimii consta in iubirea fata de cei slabi care cad." Largindu-se si inflorind in iubirea cosmica, sufletul isi asuma raul universal, traverseaza agonia din gradina Ghetsimani si se inalta la aceasta alta vedere care-l dezbraca de orice judecata: "Cel care s-a curatit vede sufletul aproapelui sau".
Cel asemenea vede pe cel ce-i este asemanator: "Cand cineva ii vede pe toti oamenii ca fiind buni, si nimeni nu-i mai apare necurat, atunci putem spune ca este intr-adevar cu inima curata. Daca-l vezi pe fratele tau pacatuind, arunca peste umerii sai mantia iubirii tale", spune Sfantul Isaac Sirul. O atare iubire este lucratoare, caci "schimba chiar natura lucrurilor", spune Sfantul Ioan Hrisostom.
Nu mai avem aici trecerea de la patimi la infranare, de la pacat la har, ci trecerea de la teama la iubire: "Cel desavarsit leapada teama, dispretuieste recompensele si iubeste din toata inima", spune Sfantul Isaac.
Sufletul se ridica deasupra oricarui semn determinant, in afara oricarei reprezentari si a oricarui chip. Multiplul face loc unicului si simplului: sufletul, chip, oglinda a lui Dumnezeu, se face locuinta a lui Dumnezeu. Inaltarea mistica il orienteaza spre imparatie: "Daca intelepciunii ii este proprie cunoasterea realitatilor, nimeni nu va fi numit intelept daca nu le cuprinde si pe cele viitoare". "Un om induhovnicit al vremilor din urma, spune Sfantul Isaac Sirul, primeste harul care i se potriveste. "Este viziunea iconografica a "Liturghiei ceresti". Corul ceresc al ingerilor, unde a luat loc si omenirea, "oaia cea pierduta", sta in fata Mielului mistic al Apocalipsei, inconjurat de un triplu cerc de sfere. Pe neprihanirea lumii ceresti se traseaza purpura imparateasca a Patimii, tragandu-si din lumina Amiezii fara de apus, culoarea iconografica a iubirii dumnezeiesti imbracata cu firea umana. Iata intoarcerea omului la demnitatea sa cereasca. in momentul inaltarii lui Hristos, au tasnit deja strigatele ingerilor: "Cine este imparatul slavei?". Si acum sunt ingerii intr-o adanca uimire in fata misterului ultim: oaia cea pierduta devine una cu Pastorul.
Cantarea Cantarilor canta nunta Cuvantului si a Miresei Sale. Iubirea este cea care atrage: sufletul chemat mereu mai puternic se lasa atras de intunericul luminos al lui Dumnezeu. Se simte neputinta cuvintelor: intuneric luminos, betie treaza, fantana de apa-vie, miscare statornica.
"Tu te-ai facut frumoasa, apropiindu-te de lumina Mea; apropierea a atras asupra ta impartasirea frumusetii Mele." Apropiindu-se de lumina, sufletul devine lumina. La acest nivel, nu mai este nicidecum vorba de a te instrui cu privire la Dumnezeu ci de a-L primi si a te converti intru El. "Stiinta devenita iubire" este intru totul de natura euharistica: "Vinul care veseleste inima, din momentul patimii, se numeste sangele vitei" si vita mistica revarsa betia treaza". "Dumnezeu este Cel care arunca sageata iubirii, pe Fiul Sau cel Unul-nascut, ciuta ce i-a inmuiat cele trei muchii ale varfului in Duhul de viata facator; varful este credinta care introduce nu numai Sageata ci si pe Arcas impreuna cu ea" (Sfantul Grigore de Nyssa).
Sufletul transformat in porumbel de lumina urca mereu. Orice nivel atins devine un nou punct de plecare. Har peste har. "Odata pus piciorul pe scara proptita de Dumnezeu, nu conteni sa urci, fiecare treapta se deschide spre lumea de dincolo." Aceasta este scara lui Iacob.
In intampinarea omului "nu vin numai ingerii, ci si Domnul ingerilor. Dar ce voi spune despre ce este de negrait? Despre ceea ce ochiul n-a vazul, despre ceea ce urechea nu a auzit, despre ce la inima omului nu s-a suit? Cum ar putea fi exprimat acest lucru prin cuvinte?" ne sopteste la ureche Sfantul Simeon.
Orice miscare inceteaza, chiar si rugaciunea isi schimba natura, "sufletul se roaga in afara rugaciunii". Deasupra oricarei rugaciuni se afla isihia, tacerea mintii, odihna sa mai presus de orice rugaciune, pacea care depaseste orice pace. Este deja acel "fata catre fata" intins spre eternitate, cand, potrivit frumoaselor cuvinte ale Sfantului Grigore de Nyssa, "Dumnezeu vine in suflet si sufletul isi gaseste scaparea la Dumnezeu".
Apofatismul rasaritean da marturie despre Duhul Sfant. Persoana Care ramane necunoscuta, dar Care arata orice se descopera despre Dumnezeu si face reala orice viata duhovniceasca. Totdeauna constienta, aceasta viata aprofundeaza cunoasterea duhovniceasca pe care Sfantul Isaac o numeste "simtul vietii vesnice" si "simtul realitatilor ascunse".
Desavarsirea sa este contemplarea-participare la lumina dumnezeiasca a Sfintei Treimi, aratata in vederea Ipostasului lui Hristos transfigurat si data inca de aici de pe pamant sfintilor care traiesc deja praznicul intalnirii.
Descoperirile avute pe calea inaltarilor par si intunecoase si luminoase, in acelasi timp. Stralucirile se intuneca pe masura iluminarilor mai inalte care ne asteapta si tot asa, pana in vesnicie si chiar in viata de dincolo. Acelasi mister se acopera neincetat pentru a se si descoperi fara incetare, fiecare nivel atins devenind un nou punct de plecare.
Dar omul, subiectul, nici el nu mai ramane acelasi. Interiorizarea ne face sa regasim cosmosul, materie liturgica de lauda in adancul sufletului, in tacerea din ce in ce mai plina de Dumnezeu. Omul sufera transformari, care sunt tot atatea depasiri, in directia infinitului.
Totul este unic, nou, primit ca un nou har de mare fericire si bucurie pascala.
Paul Evdokimov
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.