VASILE PÂRVAN - A fost un profesor de elită. Când urca la catedră, îmbrăcat în haina neagră prinsă bine în jurul gâtului ca la preoţii catolici, se închipuia pe amvon, predicator.

La Universitate, printre ucenicii săi, sau la conferinţele publice, printre numeroşii lui admiratori, Vasile Pârvan era acelaşi păcurar de suflete. De sub atitudinea lui de bronz înfiorat izvora o melodie a graiului care te ademenea şi te fura. Şi când începea să cugete asupra vieţii şi morţii, asupra rostului omului, asupra menirii lumii şi destinului neamurilor, ai fi zis că o gură străină vorbeşte prin el, atât era de pierdut pe drumurile vedeniei lui şi atât de adâncit în urmărirea gândului plin de adevăr. Părea un inspirat, un însufleţit; el însuşi unealtă în serviciul unor puteri de dincolo. Se întorcea parcă spre sine, spre adâncurile sale şi îşi povestea sieşi desluşirile tainei dezlegate. In acea clipă, în faţa numeroşilor ascultători, profesorul se spovedea lui însuşi. Glasul lua ton ciudat de muzică subpământeană, care gâlgâie undeva, nu ştii unde, ca susurul unui pârâu clocotitor sub straturile de pământ. îl simţi numai că vine de departe, din adâncurile pământului, şi s-a oprit lângă tine, murmurând surd, înăbuşit, astupat.

Profesorul Pârvan a fost un om înclinat către tristeţile pătrunzătoare. Veşnic tăcut, întotdeauna pe gânduri. Şi gândurile lui erau ca lanurile de porumb toamna, când se abate ceaţa şi vin stolurile de corbi. Acest fiu al Tutovei păstrase înţelesurile suferinţei şi se simţea bine în suferinţa lui. Căci cel ce suferă, zicea el, este un sfânt şi sfinţenia este singura cale care duce spre cer.

Cum pasărea se rostogoleşte în razele soarelui, aşa se rostogolea sufletul lui în suferinţă. II duruse de mic păţaniile lumii şi chinurile proprii. A fost copil sărac, din oameni săraci; tatăl său, un umil învăţător prin Tutova Moldovei. De acasă, de la neamul său de ţărani, care scormonesc pământul cu unghia însângerată ca să facă loc holdelor să crească, a moştenit Vasile Pârvan înclinarea de a sfâşia pieptul pământului cu târnăcopul ca să scoată de sub oseminte tainele trecutului străbun. S-a îndeletnicit a desluşi în pietre, în cioburi sparte şi în inscripţii enigmele unei istorii care cu greu se puteau cunoaşte. Se îngropa zile întregi, până la brâu, în pământul de la Adamclisi ca să scotocească apoi mărturiile istoriei noastre. A făcut săpături peste tot, refăcând trecutul poporului român. De sub dărâmături şi de sub ruinele, Vasile Pârvan a scos la lumină povestea strămoşilor daci. El a mers până la vatra cea veche a istoriei noastre, de unde au plecat începuturile româneşti.

Toate acele semne, adunate din rămăşiţe şi din vechituri, inscripţiile, monedele, săpăturile în lemn şi pe vase de lut se găsesc în cartea lui, numită Getica. Această carte este una dintre cele mai impunătoare opere de ştiinţă din câte au apărut la noi. Este cartea noastră de căpătâi. O carte masivă, bine gândită, bine cumpănită. Cuprinde istoria dintru început a poporului nostru, din vremea când încă nu sosise împăratul Traian pe acele meleagurile. Şi până a nu veni Traian, hălăduiau pe aici alte neamuri care aveau felul lor de viaţă, ocupaţiile, moravurile, credinţele lor.

Viaţa prinde în ea muşchi, încremeneşte, dacă stă tot într-un loc. Şi acolo unde a murit viaţa, unde a încremenit, ea a lăsat tiparul, a lăsat urma. Cine este priceput să desluşească tiparele vieţii care s-a istovit, acela îşi poate da seama de cum au trăit oamenii de demult.

Vasile Pârvan studiase mult în străinătate, crescuse la şcoala învăţaţilor din Germania. Se obişnuise să descifreze pe pietre graiul trecutului. S-a apucat cu ucenicii lui şi a surpat straturile pământului, clintindu-le de pe aşezările făcute de vreme. A dezgropat pietrele mărturisitoare de adevăr. Şi din cele ce a studiat şi a văzut, a tras concluzia că viţă bună de oameni a fost pe aici, cu însuşiri şi nespus de viteji când era vorba de îndeletnicirile armelor. Din ei coboară neamul nostru, ca din întâia rădăcină.
Această carte, Getica, în care sunt înfăţişate obârşiile poporului nostru şi stihiile din care s-a urzit, este lucrată cu toată vrednicia. Grijă multă a depus învăţatul român şi migală iscusită a ostenit. Prin această carte, cumpănită cu toată înţelepciunea, Vasile Pârvan a dat ucenicilor lui cunoştinţele pe care însuşirile lui de învăţat priceput şi harnic le-a dobândit.

De mare fală a fost în străinătate, printre învăţaţii Europei. S-au minunat şi ei de atâta putere de muncă, de atâta încordată silinţă, de atâta râvnă necântărită, de Vasile Pârvan a fost învăţatul cu cea mai adâncă pătrundere a trecutului îndepărtat al pământului românesc.

A învăţat munca de la părinţii săi şi tot din zestrea lor sufletească a moştenit obişnuinţa tăcerii în muncă. Prin viaţa sa întreagă, a fost pildă vie de muncă şi model al tăcerii. Cântec a adus tăcerii, imn tăcerii, slavă tăcerii. Zicea el:

„Adevărul este acesta: fericiţi cei care nu-şi irosesc viaţa, căci o alta nu este; fericiţi cei care luptă împotriva morţii, creând mereu gânduri şi viaţă, căci fiecare clipă mai mult, trăită în frumuseţe, este o întreagă veşnicie; fericiţi veţi fi când veţi avea credinţa că în univers nu este nici viaţă, nici moarte, nici bucurie, nici întristare, ci numai mişcare. Adevărul acesta este: fericiţi cei care nu-si irosesc viata în zadar, căci o alta nu este. Fiecare a avut norocul de a fi şi el odată. Cel care ţine lumile pe umeri, stăpânindu-le prin voinţa Lui, creându-le prin cugetul Lui şi mutându-le după planul Lui, «Acela Linul Nevăzut», de la care toate se trag, statorniceşte fiecăruia rostul lui, destinul lui. Ceea ce ne-a dat El, puterea ascunsă care îndrumă toate, nu trebuie să irosim în zadar, ci să păstrăm şi să desăvârşim”.

Si desăvârşim, înfrumuseţând. Să înfrumuseţăm sufletul nostru, viata noastră. Să-i dăm acea frumuseţe morală, singura care ne deschide calea spre ceruri. Să înfrânăm patimile mărunte, să stârpim micimile inimii, să retezăm beteşugurile sufletului şi să vindecăm vătămările lăuntrice, numai aşa ne vom desăvârşi. Cine aleargă
după alaiurile zgomotoase ale vieţii, aplauze va culege. Scamatorii de bâlci, iubitorii de zgomot şi ai deşertăciunilor vieţii, aceia nu năzuiesc către o viaţă frumoasă. Ei râvnesc să-i poarte mulţimile pe braţe, în clinchetul bătăilor de palme; umblă după laude zadarnice şi după hărmălaia biruinţei trecătoare.

Cine vrea să se desăvârşească în frumuseţea sufletului, acela fuge de lume, se fereşte de patimi, nu caută laudele şi nici trecătoarele bucurii, ci se retrage în el însuşi, cum se retrage melcul în chilie. Şi încuiat aici, în silinţa lui de a se împlini, toarce fuiorul vieţii pe fusul împlinirilor de sine. Căci nu este mai mare bucurie decât să te împlineşti pe tine, să-ţi îmbogăţeşti sufletul cu pornirile bune. In suferinţă şi tăcere se prepară marea taină a vieţii fiecăruia. In suferinţă şi tăcere se încheagă faptele măreţe. Laudă deci singurătăţii, tăcerii şi suferinţei.

Şi după ce te-ai împlinit în tăcere şi te-ai curăţat în suferinţă, numai atunci să cobori în mijlocul naturii, unde este mişcare, este viaţă. Ţelul vieţii este lupta împotriva morţii, este silinţa necontenită de a munci, de a crea. „Fericiţi cei care luptă, creând mereu gânduri şi viaţă”. Să ne forţăm mereu şi să creăm gânduri şi viaţă. Cine este slab aşteaptă, cine se îndoieşte este laş, cine nu luptă nu înfăptuieşte şi cine nu înfăptuieşte cade de la adevărata demnitate. Un popor îşi arată calităţile prin faptele lui de cultură şi prin puterea lui de viaţă. Şi viaţa este muncă, şi munca se face în tăcere, şi tăcerea şi munca se călesc în suferinţă. Cine umblă după zgomote, acela îşi iroseşte puterile zadarnic; nu-şi sprijină viaţa în el însuşi. Este ca ceasornicul care nu merge decât când îi sunt rotiţele clătinate din afară.

Dar omul care-şi sprijină viaţa în el însuşi, trage puteri de muncă dinlăuntrul lui. Precum oamenii, sunt şi popoarele. Pentru a avea dreptul să râvnească locuri de întâietate, trebuie să adune puteri de muncă. Munca să o săvârşească în tăcere şi să se înfrumuseţeze prin suferinţă. Să îngrămădească fapte, să creeze gânduri, să creeze viaţă.

Naţiunile însă izbândesc prin oamenii lor mari. Ei creează gânduri, creează viaţă şi realizează fapte numai în măsura în care nasc din sânul lor oameni capabili de gânduri, de viaţă, de fapte. Dar ca să creeze gânduri şi viaţă şi, prin ele, fală neamului, oamenii aceştia trebuie să se închidă în silinţele lor, în vrerea lor. în marea tăcere se zămislesc luminile noi ale cugetării. Când propovăduia ucenicilor săi, profesorul se gândea la omul viitorului, prin a cărui faptă şi muncă naţiunea avea să se ridice.
Sarcina de a crea aceşti conducători de mâine îi revine şcolii. Şcoala are datoria de a alege acele minţi cuceritoare de idei noi. Cum zice Pârvan:

„Cine este cremene care scapără scântei, cine este vrednic şi rezistă, acela merită a conduce. Cine este simplu pietroi, este dat la grămadă îndărăt pentru a servi ca pavaj pentru construirea drumului nou. în lupta pentru impunerea culturii româneşti, noi nu avem nevoie de pietroaie de pavaj, ci de diamant strălucitor. Avem nevoie de oameni care să creeze gânduri şi viaţă. Şi creând gânduri şi viaţă, să se împărtăşească şi poporul din gândurile lor, din viaţa lor”.

Ca şi Mihai Eminescu, răscolitorul datinii străvechi, Vasile Pârvan credea în viitorul poporului nostru. Poporul românesc este un popor ager. Născut şi crescut în primejdii, şi-a ascuţit inteligenţa, şi-a sporit voinţa, şi-a oţelit curajul. Copilul ţăranului este aruncat în lupta vieţii încă de când este mai mic decât căciula de pe capul tatălui său. El trebuie să înveţe singur să iasă din încurcătură.

Aceasta îl face ager la minte, scânteietor, cu stăpânire de sine în timpul luptei, sfredelitor până în adâncurile duşmanului, gata oricând a-l răpune. Fiinţa lui stă întotdeauna încordată ca o strună, ca să preîntâmpine primejdia. Aceşti copii ageri încap însă pe mâna unor oameni strâmb pregătiţi ori rău conduşi. Sufletul ţăranului neaoş este mutilat şi sfărâmat de o şcoală care nu corespunde menirii sale.

Ca să-şi vină în fire, trebuie să dăm acestor copii atmosfera de acasă, vioaie, veselă, caldă. Şi, fără îndoială, multe suflete vor înflori, strălucind prin isteţimea lor pătrunzătoare, clară, creatoare. Copiii ţăranului nostru, vioi şi clari la minte, nu au nevoie de pisălogeală ucigătoare. Aceasta este bună pentru naţiile greoaie, pentru copiii lor înceţi. Şi noi, românii, am făcut greşeala de a lua model de învăţătură de la alte popoare.

Am împrumutat tocmai de la aceste popoare greoaie şcoală ucigătoare pentru poporul nostru sprinten, cu copii ageri ca veveriţele înfuriate. Când a văzut profesorul cum ne-am abătut pe cărări rătăcite, a zguduit sufletele tineretului şi le-a însămânţat cu misiunea cea mare, de a cărei împlinire sunt răspunzători.

„Noi suntem preoţii aspri ai unei religii de purificare”, zicea el. Să alegem piatra scăpărătoare de piatra de pavaj, s-o şlefuim bine prin şcoală. Era veşnic singuratic, veşnic tăcut. Şi când propovăduia, profesorul propovăduia unui tineret pe care-l dorea în fruntea poporului său, coloană statornică a spiritului, în luptă cu celelalte popoare.

Iscusit cugetător, neîntrecut însufleţitor, avântat predicator, înţelegea altfel viaţa şi menirea ei, judeca altfel lumea şi destinul ei, citea altfel în rosturile omului şi în îmbinarea lor.

Cu ochiul scânteind, parcă întărâtat de tăietura nouă a unui gând, când apărea la tribună, ascultătorii erau pătrunşi de un entuziasm aproape religios. Vorbirea lui largă, brodată cu imagini de un farmec nespus, tăiată cu gânduri adânci, a căror putere te câştiga, răsuna ca un clopot sub cupola unei mănăstiri. Iar el, preot suit pe amvon, slujea evanghelia măririi, a măririi omului. Şi dacă l-ai fi văzut în clipele acelea cum se răsucea spre sine şi cobora în adâncurile sufletului său pentru a smulge de acolo ce este mai sincer şi mai înţelept, ai fi zis că în omul acela clocotesc neliniştile de a se lămuri, de a-şi lămuri surâsul amar deschis spre lume, de a-şi desluşi sieşi, mai înainte de toate, înţelesurile vieţii.

Inchipuiţi-vă o apă cu valurile liniştite, fără cea mai mică încreţitură pe suprafeţele ei. Adâncurile însă fierb şi se agită sub apăsarea puterilor care se ciocnesc şi se îmbină. Aşa a fost sufletul lui Vasile Pârvan. Fierbea de dorinţa de a-şi vedea neamul său mai sus. Şi i-a pus la îndemână porunca împlinirii: suferinţa, munca,
tăcerea. Singura bucurie a omului este vârful din care a cucerit înfăptuirile spiritului. Pentru asta trebuie să te retragi în singurătate, să munceşti şi să păstrezi tăcerea. Vasile Pârvan nu a fost numai un profesor de istorie veche, ci un profesor al generaţiei sale. Dar, mai ales, un profesor de înţelepciune pentru neamul său.

Ilariu Dobridor

Fragment din cartea "Oameni ridicati din taranime", Editura Basilica

Cumpara cartea "Oameni ridicati din taranime"

• Viata de apoi la geto-daci
  Publicat in : Geto-Dacii
• Zeii la geto-daci
  Publicat in : Geto-Dacii

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: