POETUL MARTIR V.VOICULESCU

Există siluete pe care, datorită celor din jur şi lecturilor, le purtăm în noi asemenea seminţelor. Şi, după pilda acestora, ele se înalţă, dau în pârg. Am descoperit aceasta atunci când, înaintea disputelor din media privind canonizarea uneia sau alteia dintre personalităţile de marcă, m-am întrebat care ar fi numele pe care l-aş propune spre proslăvire. Un demers naiv, desigur. Insă răspunsul înălţat ca o flamă, este cel ce contează: Vasile Voiculescu.

S-a născut în zorii zilei de 13 octombrie 1884, la Pleşcoi, zona Buzăului, în familia Sultanei şi a lui Costache Voicu. Perioada scolii este croită din lecturi nesăţioase, ca de altfel întreaga sa viaţă. De la Eminescu la Upanişade. De la Schopenhauer Ia Kabala. Toate ca trepte către credinţă. Pentru ca, în cazul său, temelia vârstei sale de aur, sămânţa, nu este o carte, ci o întâlnire. Mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe un drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verziu, un înger imens, ca un Hrist Pantocrator pe bolta bisericii. Mă văd iarăşi alergând din grădină la mama, care ţesea la război, ca să-i spun, cu uimire şi oarecum speriat de bucurie, că mica şi zdrenţuita cărţulie de cinci bani, Epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi semn. Explicaţia experienţelor: Vieţile sfinţilor pe care mi le citea mama... Am ştiut Vechiul Testament de la un capăt la celălalt, ca pe un epos. De aceea, mai târziu, mărturiseşte simplu: Credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal.

In anul 1891 este trimis să studieze la Buzău. Apoi, la Bucureşti, unde debutează literar, în iulie 1901. După un an de Litere şi Filosofie, se înscrie, în 1903, la Facultatea de Medicină. Absolvă în 1908, specializându-se în medicina internă şi epidemiologie. La 21 februarie 1910 se căsătoreşte cu Maria Mitescu, studentă la Medicină. Au împreună cinci copii. O dată cu căsătoria încep peregrinările: Gorj, Ilfov, Dâmboviţa. O hartă în permanentă mişcare. Apoi, în al doilea război balcanic, pe front, în 1918, şef al unui spital mobil, îngrijind suferinzii de icter şi febră tifoidă retraşi în Moldova. Jertfa, deplină - căci medicina nu este o profesiune, ci o pasiune - îi aduce conferirea distincţiei Steaua României cu spade. Dar, mai ales, un titlu, mai nobil decât oricare decoraţie - doctorul fară de arginţi. Pentru că nu doar că ajută pe cei bolnavi, dar se află în permanentă căutare a lor. Vindecarea, în viziunea sa, era rod al asumării suferinţei de către cel afectat. Boala este îndemn de îndreptare. De aceea, graţie radioului, reuşeşte să realizeze nu doar educaţia medicală, dar şi morală, igiena trupului neputând fi despărţită de cea a sufletului.

Ceea ce izbea in persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate oricui (dr. Constantin Daniel). Străbătea perileriile Bucureştilor cu acelaşi gând - Haide să facem o faptă bună - In acest preaplin devine limpede prin grija faţă de vârstnicii uitaţi de rude, prin micile daruri puse pe noptieră, dar şi în creaţia literară, de la volumul Poeme cu îngeri din 1927 la întrezăriri în 1939. Credinţa este o vie existenţă pentru Vasile Voiculescu nota Virgil Ierunca, şi acest fapt devine vizibil tocmai prin urmarea pildei Dreptului Iov. In 1945 pleacă la cele veşnice unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Ion Pillat. Un an mai târziu, părăseşte această lume Maria Mitescu-Voiculescu. De ambii îl leagă acel tip de iubire care se sustrage oricărui cuvânt. După şapte volume, elogiate de critică şi public, părăseşte cele ale lumii. Işi blochează soba cu cărţi şi viaţa îi devine întru totul asemenea sihastrilor. Scrie cu febrilitate. Zeci de poeme duhovniceşti, 90 de sonete, povestiri, romanul Zahei Orbul. Simte că timpul nu mai are răbdare.

Doreşte să intre în monahism, însă, înaintea insistenţelor celor dragi, spre a nu-i răni, renunţă. Şi totuşi, acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată (Vlaicu Bârnă) este un isihast (Gabriela Matiu). Intâi, prin viaţa devenită umbră rugăciunii care, prin participarea la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, devine respiraţie. Menţinerea relaţiilor cu părintele Daniil Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu şi cu Andrei Scrima, după ce autorităţile au desfiinţat asociaţia, îi aduc, în 1958 arestarea sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. Este reţinut, alături de alţi membri ai Rugului Aprins, în noaptea de 4/5 august. Probele - lirica sa creştină.

Consecinţa - condamnarea la 5 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii! La Jilava şi la Aiud, colegii de celulă descoperă un bătrân cu părul alb, purtând parcă aura unui sfânt. Din atitudinea şi fgura lui iradiau linişte şi blândeţe. Se hrănea, parcă, din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit (Vasile Boroneanţ ).

Miezul rezistenţei acestui venerabil ascet - postul şi rugăciunea. Grija pentru ceilalţi. Căci aceasta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc!

Este eliberat la 2 mai 1962. Grav bolnav, ocolit de foştii confraţi, încărcat de suferinţe adânci, dar şi de linişte profundă, trece modest, tăcut, discret, aproape neobservat (Ion Ianolide) pragul acestei lumi în noaptea dintre 25 şi 26 aprilie 1963. Un an mai târziu, în librării apăreau Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V Voiculescu...

Dincolo de datele biografiei medicului de plasă din Buzău, profesorului de Igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti, directorului de programe culturale la Radio România, scriitorului de marcă, vii rămân trăsăturile unui anume portret: De sfânt bizantin era chipul său prelung, uscăţiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită... In mersul său domol, trupul său firav era ca un templu pe plaur, purtat pe ape cu sufletul arzând în trestii (I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania). A cerut să i se pună Sonata pentru pian şi vioară de Cesar Franck... Şi-a rezemat capul de mag, cu părul şi barba albe, pe mâna fină, palidă. A rămas nemişcat, cu ochii închişi, până la sfârşit... S-a sculat şi a plecat in aceeaşi tăcere. Atunci l-am văzut pentru ultima oară înaintea dramaticului sfârşit (Maica Benedicta - acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Există siluete pe care, datorită celor din jur şi lecturilor, le purtăm în noi, asemenea seminţelor. Printre ele, cu deplin folos, cea a lui Vasile Voiculescu .

Vincenţiu Dascălu
(Lumea Credinţei, nr. 117, aprilie 2013)

Cumpara cartea "Sfintii inchisorilor"

• Vasile Voiculescu
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: