Violenta in familie

Violenta in familie Mareste imaginea.

Consideraţie moral-teologica
Chinul cel mai mare al omului este să nu-l poată iubi pe celălalt şi să se îndoiască de dragostea celuilalt pentru el şi, mai rău, să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu. Acest fel de viaţă îl îndepărtează pe om de societate şi îl însingurează în individualitatea proprie. Indepărtarea şi însingurarea prilejuiesc tragedia omului contemporan. De aceea, putem să ne încredinţăm că omul de astăzi caută diverse scăpări, ieşiri, dar, în ciuda acestui fapt, problemele se măresc şi devin mai intense.

Epoca noastră este marcată de umanism, susţine drepturile omului, este o epocă în care se dezvoltă legăturile omeneşti, dar lumea socială este atât de antisocială şi impersonala, cum nu a fost niciodată. Există o atmosferă de suspiciune şi de frică, de ipocrizie şi de duritate, de împotrivire şi adversitate, de justiţie şi justiţiarism, de competiţie şi confruntare, de dominare şi de stăpânire, de război şi violenţă.

Această atmosferă dezgustătoare de violenţă şi competitivitate are, din nefericire, consecinţe şi asupra sfintei legături de familie, legătură fundamentală pentru societate şi pentru împlinirea umanităţii în general. Este limpede că ne referim la fenomenul violenţei conjugale sau familiale. Este deja un fenomen care capătă dimensiuni înspăimântătoare, ce nu diferă nici în funcţie de ţară, nici de culoare, nici de cultură şi nici de suportul economic sau social, nici de neam şi nici de religie. Neîndoielnic, simptomele violenţei nu fac cinste obârşiei omului şi nici perspectivei sale dumnezeieşti. Când acestea se prezintă în familie şi distrug legături substanţiale, fireşti, înţelegem că vorbim despre stări-limită, excepţionale, care trebuie să ne problematizeze pe toţi. Pentru că omul, după Dumnezeu, nu-şi poate odihni conştiinţa în efemeritatea familială, ci, dimpotrivă, se consideră pe sine însuşi parte a unei familii mai mari, unde toţi sunt fraţi şi rude ale sale, şi atunci durerea aproapelui devine durere proprie. Violenţa care se exercită asupra unui anume om trebuie să ne provoace o apăsare insuportabilă, chiar dacă această violenţă nu se prezintă între zidurile casei noastre, ci între cele ale casei aproapelui.

Mai jos vom face o abordare simplă a fenomenului violenţei intrafamiliale, care, în epoca progresului şi a multiculturalismului, ia proporţii din ce în ce mai mari.

La început ne referim la câteva tipuri de violenţă familială care se întâlnesc mai des astăzi şi facem referire şi Ia cauzele care le provoacă, iar în final încercăm o abordare teologică a temei, pentru a trage o minimă concluzie care ar putea ajuta la abordarea temei.

Tipuri de violenţă intrafamilialâ
Vorbind despre violenţa din familie, înţelegem în mod special violenţa soţului faţă de soţie sau violenţa părinţilor faţă de copiii lor. Trebuie însă să subliniem faptul că există patru categorii de violenţă în familie, după cum sunt tratate ele în bibliografia internaţională. Prima: violenţa copiilor faţă de părinţi; a doua: violenţa părinţilor faţă de copii; a treia: violenţa dintre soţi, iar a patra: violenţa între fraţi, indiferent dacă aceştia sunt comuni şi mamei, şi tatălui sau nu. Să vedem situaţiile acestea mai amănunţit.

O temă care a fost dezvoltată mai mult în ultimul timp este violenţa exercitată de copii asupra părinţilor lor. Sunt dese referirile la părăsirea părinţilor de către copii, la ignorarea nevoilor lor medicale, la lipsirea de cele necesare, la medicamente administrate eronat cu bună ştiinţă, la somnifere sau calmante date fără prescripţia medicului. Sunt consemnate chiar violenţe fizice, bă.ai, situaţii de lipsire de libertate sau altele din partea copiilor faţă de părinţii lor.

Problema aceasta este mult mai posibilă sau mult mai frecventă atunci când copiii sunt utilizatori de substanţe narcotice sau se găsesc într-o criză a familiei proprii, ori

Intâmpină probleme în căsătoria lor, sau atunci când părinţii sunt bolnavi la pat, suferind de boli care necesită îngrijire continuă. Trebuie să precizăm, aşadar, că această formă de violenţă familială nu implică şi aspecte de exploatare sexuală a părinţilor din partea copiilor.

AI doilea tip de violenţă intrafamilială este aceea a părinţilor faţă de copiii lor. Violenţa, purtarea rea şi ignorarea copiilor de către părinţi se întâmplă şi faţă de băieţi, şi faţă de fete, la toate vârstele, la toate naţionalităţile şi la toate nivelurile social-economice. Fenomenele care se prezintă în această situaţie de violenţă familială sunt bătăi, arsuri, abuzuri sexuale, exploatare sexuală, lipsirea de hrană, de îmbrăcăminte şi de căldură. De asemenea, copiii părăsesc ei singuri locul familial atunci când există elemente de violenţă evidentă, încercând să supravieţuiască şi să scape de testările continue nedorite, în situaţiile relaţiilor incestuoase, copiii abuzaţi sexual sunt ameninţaţi cu mai mari abuzuri dacă vor descoperi „secretul” familiei şi astfel trăiesc într-o situaţie de compromis, de a accepta tacit continuarea abuzului.

Multe elemente se întrepătrund în situaţia neglijării şi abuzării copiilor. Mulţi părinţi care abuzează copiii sunt şi ei, la rândul lor, victime ale abuzului somatic şi sexual sau sunt victime ale expunerii îndelungate la violenţa din mediul familial. Condiţiile grele de viaţă, precum suprapopularea şi sărăcia, contribuie la apariţia comportamentului violent, agresiv şi la abuzul somatic al copiilor. Alte motive sunt: izolarea socială, lipsa unui sistem bine organizat de asistenţă socială, folosirea substanţelor narcotice de către părinţi, tulburările psihice ale părinţilor, dezvoltarea unor infirmităţi sau boli cronice, precum leucemia, epilepsia, anemia, afecţiuni ale encefalului sau chiar naşterea cu malformaţii, cu întârziere intelectuală sau cu sindrom autist, care pot provoca maltratarea trupească şi abuzul sexual asupra copiilor.

Al treilea tip de violenţă familială îl reprezintă violenţa între soţi. Este consemnată mult mai des violenţa soţului faţă de soţie (femeia molestată), însă nu sunt excluse nici situaţiile de violenţă a soţiei faţă de soţ. In aceste situaţii se observă atât violenţă fizică, bătăi, abuzuri trupeşti sau sexuale, cât şi violenţă psihologică, atunci când, de exemplu, bărbatul încercă să controleze fiecare mişcare a soţiei, când o izgoneşte, când o invidiază, când o ameninţă, când o umileşte şi o exploatează pe bază legală.

Elemente comportamentale culturale, psihice şi interpersonale se reunesc la apariţia acestei probleme. Bărbaţii care îşi molestează soţiile provin, intr-o mare proporţie, din medii familiale violente. Au fost martorii bătăilor încasate de mama lor sau au fost ei înşişi molestaţi pe când erau copii. Această faptă este de cele mai multe ori repetitivă. De vreme ce bărbatul îşi loveşte o dată soţia, există o mare probabilitate să o facă din nou.

După cum am precizat, s-au observat şi situaţii de violenţă din urtea femeii faţă de soţ. In situaţiile acestea, bărbaţii se tem de consecinţa de a face cunoscută problema în afara familiei şi astfel acceptă fenomenul violenţei conjugale. S-au consemnat cazuri în care bărbatul este molestat, fiind mult mai în vârstă decât soţia, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme, odată cu fenomenul migraţiei şi al imigrării femeilor şi cu dorinţa lor de a-şi legaliza şederea în ţara de destinaţie prin căsnicie. In ceea ce priveşte violenţa sexuală asupra bărbaţilor, în cele mai multe cazuri este vorba de violenţa homosexuală a celui mai puternic faţă de cel slab, adică a tatălui faţă de copil, a fratelui mai mare faţă de cel mic.

In final, a patra formă de violenţă familială se leagă de ceea ce am menţionat mai sus, molestarea fratelui mai mic de către cel mare. Este vorba de o violenţă între fraţi, ori că este fizica, ori sexuală, ori psihologică. Cauzele acestui tip de violenţă familială îşi au obârşia în invidia dintre fraţi, care poate începe chiar de la naşterea fratelui mai mic, în competiţia lor de a capta atenţia, afecţiunea, aprecierea, preţuirea părinţilor, dar şi în moştenirile fireşti, în calităţile pe care le pot avea unii sau care pot lipsi de la alţii.

Cauza bolii în violenţa familiei
Din referirea simptomatologică de mai sus, ne-am lămurit că violenţa intrafamilială prilejuieşte o stare de boală foarte serioasă. De altfel, termenul de boală este cunoscut şi se potriveşte foarte bine unei anume situaţii. Boală este „orice situaţie anormală a organismului, provenită din degradarea anatomică şi psihică şi din tulburarea în funcţionalitate a unui organ sub influenţa bolnăvicioasă a unei cauze faţă de care organismul se comportă defensiv prin ceea ce numim boală”. Şi definirea termenului de boală continuă imediat ca fiind „reacţie a organismului, care provoacă manifestări ce diferă de la om la om; este vorba de o serie de cauze şi de simptome care se întrepătrund, aşa încât există concepţia, în mediul medical, cum că nu există boli, ci doar bolnavi”.

In consecinţă, avem boală şi bolnavi. Şi cum în toate situaţiile nu există o distincţie clară între boală şi bolnav, ci există o identitate şi un comportament comun tuturor oamenilor, la fel şi în situaţia violenţei familiale, în orice chip s-ar petrece, nu există o distincţie între suferinţă şi suferind. Trebuie să devină limpede această abordare, deoarece astăzi există o abordare greşită. Interesul se îndreaptă mai mult către victime, considerând că astfel ne preocupăm de cei bolnavi, în timp ce ar trebui să dăm o la fel de mare importanţă şi făptuitorilor. Sfântul Ioan Scărarul îndeamnă ca, de va vrea cineva să se împotrivească unei patimi, să nu se îndrepte direct împotriva ei, ci să localizeze şi să lupte împotriva cauzelor care o produc. In cazul fenomenului violenţei familiale, problema obiectivă se găseşte la cei care produc violenţa. în consecinţă, cei afectaţi nu sunt doar victimele, aşa cum credem.

Afectaţi şi bolnavi nu sunt doar copiii care sunt molestaţi, ci şi părinţii care îi negiijează. Şi victimă nu este doar femeia abordată ca un bun de consum, ci toţi participanţii în această situaţie dureroasă sunt părtaşi la consecinţele nefaste ale acestei boli. Bolnavi sunt şi făptuitorii, adică cei care creează boala, o întreţin şi suferă şi ei din cauza bolii. Suferinzi sunt şi cei care provoacă suferinţa, care îşi neglijează şi îşi trădează persoana umană sau caracterul, umanitatea lor. De aceea, dacă, de exemplu, îndepărtăm femeia sau copiii molestaţi de tatăl abuzator, atunci vom reuşi să ameliorăm câteva dureri ale câtorva oameni molestaţi, însă nu vom reuşi să vindecăm problema. Boala va continua să ameninţe, persoana va căuta să găsească alte victime pentru a-şi manifesta patima şi, desigur, în a doua situaţie fenomenul bolii va fi cu mult mai grav.

Cauza bolii poate fi atribuită multor elemente. Deja ne-am referit la patru tipuri de violenţă familială şi am prezentat câteva din acestea. în orice caz, cauzele nu se regăsesc exclusiv în motive patologice. Caracteristica bolii, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, se găseşte în iubirea de sine a omului. Iubirea de sine nu este o simplă pasiune, patimă, ci este cea care dă naştere tuturor patimilor. „Vrei să te eliberezi de patimi? Ucide mama tuturor patimilor, iubirea de sine”, îndeamnă, în mod evident, sfântul.

In mod real, cauza fenomenului violenţei familiale se găseşte în lipsa dragostei, deoarece iubirea de sine porneşte din dragostea şi preţuirea doar a sinelui şi se extinde în orice chip în detrimentul celuilalt. Violenţa familială este deci fenomenul iubirii de sine ce se bazează pe lipsa dragostei, atât în înţeles dinamic, cât şi pasiv. Oamenii care suferă nu pot dărui dragoste, deoarece dintr-un anume motiv nu au primit dragoste. De aceea, am făcut referire la faptul că cei care molestează provin dintr-un mediu familial violent: au fost martori ai loviturilor sau au fost ei înşişi loviţi sau abuzaţi pe când erau copii. Asta înseamnă că nu au primit dragoste atunci când trebuia si cât trebuia.

Vindecarea bolii
De vreme ce cauza de bază a acestei stări bolnăvicioase este lipsa dragostei, vindecarea va veni prin dragoste. Desigur, aici se pun două întrebări: cum poţi iubi pe cei care nu te iubesc, ci, dimpotrivă, te şi molestează? Asta este o cruce înaltă. Iţi este refuzată dragostea, este iad pentru ei, suferă, se chinuie, dar, mai mult, cum ai putea tu să-i compătimeşti, cum poţi să-i ajuţi, cum poţi să-i vindeci, cum poţi să-i înduri şi să-i susţii fără dragoste?

Lipsa dragostei este problema cea mai mare a umanităţii. Dacă această problemă se va rezolva, nu vor mai exista alte probleme nici mai mari, nici mai mici, deoarece omul este făcut pentru a da şi pentru a primi dragoste.

A compătimi cu victimele este firesc, este omenesc, este conform firii. Ceea ce trebuie noi să facem este să dăm greutate şi să iubim şi pe făptaşi, pe vinovaţi. Acesta este cu adevărat un lucru greu, nu este după fire, este mai presus de fire, este suprafiresc. Presupune o depăşire a propriului sine, aşa încât nici o formă de dragoste nu este mai liberă decât aceasta şi nici o formă de libertate nu se identifică atât de mult cu dragostea vrăjmaşilor şi a răufăcătorilor. Dragostea care aşteaptă răsplată este oarecum pătimaşă, patologică. Dragostea care nu aşteaptă răsplată şi, mai mult, care se adresează celor ce ne lovesc şi ne fac rău, este adevărat har, adică libertatea. Vindecarea se realizează cu integrarea bolnavilor, oamenilor, a persoanelor în societatea celor care iubesc.

In mediile în care se menţine violenţa este clar că există două fronturi. Pe de o parte se află făptaşul violenţei şi pe de altă parte cei care compătimesc şi suportă alături de victimă. Nu există comuniune, nu există elemente de identitate, de identificare, nu se caută a se găsi un element de dialog, un element comun de referinţă. Concluzia membrilor unei familii că ei sunt buni şi făptaşul, molestatorul, este rău, este una din cele mai rele sau grave situaţii care pot urma violenţei.

Ar ajuta cu mult mai mult dacă am face referire la un exemplu concret. Copilul dintr-o familie îşi înjură părinţii, îi fură şi uneori încearcă să-i lovească. Se întoarce doar dimineaţa acasă. Părinţii descurajaţi încearcă să-şi vindece problemele. La început printr-un mod blând, prin cuvinte şi sfaturi, însă de fiecare dată discuţia conduce către eşec, către nervi şi către brutalitate. După aceea, părinţii încep să-l ameninţe, să limiteze oferta familiei, să nu mai plătească şcoala sau meditaţiile sau să facă şi altele asemenea; putem spune simplu că încep să se răzbune. Aici, sigur, trebuie observat că această situaţie a tânărului se întoarce împotriva părinţilor care de multă vreme au certuri între ei.

Imaginea familiei ar putea fi descrisă prin următoarele; pe de-o parte, părinţii, în faţa problemei, se jelesc pentru ceea ce suferă, fraţii îi compătimesc pe părinţi, iar tânărul, pe de altă parte, singur cu alegerile lui greşite, încearcă să se elibereze de patimile lui, dar, în paralel, încearcă să înfrunte şi să facă faţă frontului comun creat în casă împotriva lui. Mediul în această familie nu este firesc pentru asta şi nu-l ajută. Se întoarce dimineaţa numai pentru a se culca. De cum se scoală strigă, se ceartă, loveşte şi pleacă.

Părinţii s-au adresat unor specialişti pentru a primi sfaturi. Sfatul esenţial care le-a fost dat a fost să nu provoace o mare greutate situaţiei, să nu dea ei înşişi prilej de ceartă şi să evite orice discuţie cu tânărul. Insă din nou s-au încredinţat că problema nu se vindecă. După această întâmplare, cineva le-a spus părinţilor să caute un duhovnic.

Duhovnicul, în contradicţie cu cei dinainte, i-a sfătuit nu d iar să nu evite contactul cu copilul lor, ci să încerce în orice chip să-i arate mai multă dragoste, I-a sfătuit în mod practic: „Când copilul se întoarce dimineaţa, " ce ar fi să găsească un bilet pe masă care să-i amintească că există mâncare şi pentru el în frigider. De asemenea, este bine seara să-i spuneţi: «Noi vom pleca în seara asta şi vom întârzia. Dacă te întorci mai devreme şi nu suntem, să nu te nelinişteşti!»” şi multe altele asemenea.

In acest fel, copilul a început să se simtă mai aproape de familia lui şi de mediul casnic. A făcut comparaţie cu alte locuri şi s-a încredinţat că mediul din casă nu este atât de duşmănos, ci mai mult prietenos, este mai bun decât alte locuri. A început încet, încet să-şi schimbe comportamentul, a simţit cu adevărat că este iubit. Tânărul a început să se schimbe, desigur, nu pe deplin. Se află într-un proces de reinserţie în mediul familial. Duhovnicul i-a sfătuit pe părinţi să se bucure cu adevărat de schimbarea copilului lor şi nu cumva să-i amintească vreodată de starea lui de mai înainte, nu cumva să-i ceară socoteală de răul ce s-a întâmplat în trecut şi nu cumva să încerce să se justifice, zicând copilului: „Bine ai făcut, bine ai păţit! Noi ţi-am spus, dar nu ai ascultat niciodată.”

Acest exemplu este o practică a dragostei, care se poate adresa oricărui tip de violenţă familială, căci dragostea nu se oferă într-un mod anume. Biserica nu deţine o tehnică anume, căci reacţia la boala violenţei în familie diferă de la om la om, aşa încât nu există boli, ci doar bolnavi. Sunt foarte multe cazurile care au fost observate, încât Biserica nu poate rezolva problema cu un canon general.

Trebuie doar să ştim că Biserica nu vindecă atât prin ceea ce are, ci prin ceea ce este. Elementul acesta este de o mare importanţă. Căutăm cu toţii în canoanele bisericeşti mijloacele mântuirii noastre, dar mântuirea se găseşte în însuşi faptul existenţei Bisericii, în întruparea noastră în ea. Diferenţa este radicală şi are o importanţă practică privind vindecarea.

Se poate spune şi invers: credinţa care provine din Biserică este o mare garanţie pentru societate, constituie o siguranţă, căci, ontologic, omul credincios nu va fura, nu va nedreptăţi, nu va deveni terorist, nu-şi va molesta copiii sau soţia şi îşi va respecta părinţii în orice condiţii. Trebuie lămurit faptul că vindecarea acestei boli nu se realizează prin îndepărtarea victimelor de răufăcător. Aceasta este o soluţie extremă şi oricum temporară, pentru a se linişti şi a se odihni, pentru a se regenera în cele fireşti cei molestaţi şi abuzaţi, însă problema va rămâne.

Vindecarea va trebui orientată către dragostea practică din partea noastră atât către cei molestaţi, abuzaţi, cât şi faţă de cei ce exercită violenţa, prin orice ne este la îndemână: prin jertfa, prin răbdare, prin osteneală, prin împotrivire, prin negare şi prin neaşteptarea unor rezultate uluitoare din prima clipă. Sănătatea nu înseamnă ca fiecare dintre noi să o ducă bine individual, sănătatea înseamnă relaţia corectă a omului cu aproapele şi cu Dumnezeu. Acest triptic trebuie să fie asigurat în orice situaţie.

De altfel, Biserica II prezintă ca prototip pe Hristos, iar Hristos nu forţează, ci eliberează; nu judecă, ci iubeşte; nu chinuie, ci rabdă; nu răstigneşte, ci este răstignit. Crucea Lui este mare semn de libertate, de dragoste, de putere, de biruinţă, de slavă şi semn al împărăţiei. „îl numesc împărat, rosteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, deoarece rostul împăratului este să moară pentru supuşii săi. Dumnezeu moare pentru ca noi să trăim. Este vorba despre atotputernicia dragostei jertfitoare: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)”'

Fragment din cartea "CRIZA FAMILIEI", Editura Sophia

Cumpara cartea "Criza familiei"

 

Pe aceeaşi temă

29 August 2018

Vizualizari: 606

Voteaza:

Violenta in familie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE