Mă voi întoarce la vremea copăilăriei mele, dar nu voi mai găsi ceea ce am părăsit cândva. Atunci, voi pleca urechea spre inima trecutului, dar nu va mai fi unde am lăsat-o. Apoi, voi rătăci șoptind: mi-e dor…, mi-e dor…, mi-e dor de tot ce a fost bine, frumos, inefabil și adevărat odată. Iată, de ce, unul dintre cele mai mari doruri ale omului rămâne, totuși, dorul copilăriei. Pentru că cel mai mare este dorul dumnezeitrii pentru om.
Idealul perfecţiunii nu ar trebui căutat în viitor, ci în trecut, prin revenirea la inocenţa copilăriei. Copilul din noi ne învaţă nevinovăţia şi ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.
Cine nu a fost copil? Cine nu îşi aduce aminte cu drag de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-și aduce aminte de poveștile citite de bunica la gura sobii? Ce pot vorbele să spună despre frumuseţea şi gingăşia unui înger, care este copilul? Există la copil o capacitate specială de a fuziona cu lucrurile și fenomenele naturii: le percepe instantaneu şi din afara lui, fără să apeleze la analiză. Astfel, dacă copilul vede un urs, el se duce lângă el și îl mângâie. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul: „nu are teamă de nimic” sau „vorbeşte ca un om atât de mare la minte şi la inimă”. Ceea ce mintea înţelepţilor nu înțelege, nu aude, nu vede, nu înțelege, practică un suflet de copil în simplitatea lui.
Tudor Arghezi l-a căutat pe Dumnezeu toată viaţa lui. L-a găsit în ultimele clipe ale vieţii sale, când, stând întins pe pat, a exclamat: „ ...Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”.
La Orizont sau, dacă privim în sus, la Zenit, acolo e spaţiul absolutului, acolo este “locul de joacă” al lui Dumnezeu. Există un spaţiu al fiinţei, anii copilăriei, există un loc al sacrului, al credinţei, există un topos al copilului din noi. Un “acolo” al bucuriei inocente de copil, al sentimentului profund care cuprinde toate simţurile, copleşeşte sufletul şi face timpul să se oprească. Este un sentiment în care intră sublimarea, teama şi atracţia.
Există un “acolo” în lumina blândă a apusului, în lumina veselă și speranța vieții a răsăritului, în constelaţia cerului senin, în zâmbetul dulce al unui copil, în privirea sinceră și înduioșătoare a unei căprioare, în albul miraculos al fulgilor de nea, în adevărul nemuririi, în frumuseţea şi farmecul florilor, în picătura de pe obrazul cerului, în cicoarea de pe marginea drumului. În toate acestea, există sentimente profunde ale bucuriei sincere și inefabile pe care divinitatea le încorporează în sufletul copilului spre încântarea şi înălţarea spirituală a fiinţei umane.
Dar ce te faci cu dorul nebunesc după o persoană care este la mare depărtare sau „acolo sus” și nu ai să mai poți să o vezi niciodată. Atunci când îți este dor de cineva de pe pământ îl suni, îi scrii, îl cauți și-l poți găsi pentru o îmbrățișare, pentru un sfat, pentru un cuvânt de încurajare. Dar ce te faci atunci când te cuprinde dorul de cineva care a plecat dincolo de nori? Suferința dorului este o formă de cunoaștere, de informație, de comunicare cu lumea de dincolo. Dorul te învață mai mult decât toate universitățile din lume. Practic, suferința este cea care grăbește procesul devenirii omului înțelept. Poți aprinde o lumânare și să-i rostești prenumele persoanei, deoarece o lumânare poate împrăștia întunericul a mii de ani. O lacrimă la mormântul unui om drag înseamnă o lumină a învierii.
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Dorul ca sete dupa cei departati
Publicat in : Editoriale -
Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice
Publicat in : Editoriale -
Dorul după Cer
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.