In minunata Sa bunatate, Mantuitorul lumii daruieste deseori din senin, cu totul nesperat si cu siguranta nemeritat (de catre pacatosi ca mine), margaritare rarisime de atentie divina aproape nemijlocita, oricat de ciudata sau de materiala ar putea parea o asemenea afirmatie in ziua de azi. Cum altfel sa imi pot explica experienta duhovniceasca traita pret de cateva clipe, la mijloc de mai, la parintele Gherontie Puiu, in mirifica sa gura de rai unde a ridicat manastirea, privegheat si intarit de insasi Sfanta Maica a Domnului?
Am mers acolo fara prea multa nadejde de a-l vedea sau auzi pe parintele; practic, incercam sa indrum in ale ortodoxiei (cine mi-o fi permis?) niste amici, care nu prea auzisera nici de manastirea Caraiman cu tot cu minunile dumnezeiesti din preajma ei si, trist, trist de tot, nici de prea multe adevaruri ale credintei noastre ortodoxe, careia ii apartinem, prin har, inca de la botez.
A nu stiu cata oara trebuie sa recunosc intaietatea crestinului simplu si "ca piatra" care, fara prea multe fasoane filozofice, merge increzator sa "isi joace sansa" in fata Domnului, comparativ cu unul static ca mine, cu prea multa "contemplatie" in cap si cu fapte...mai putine. Asa se face ca amicul cel "ca piatra" imi spune brusc, in timp ce eu ma uitam pierduta in ganduri la ramurile bradului-sfesnic, ca parintele se afla in asezamantul sau si ii miruieste pe cei care ii trec pragul si doresc asta.
Atat de marcata am fost, ca am uitat borseta cu toate actele, chei si bani, in paraclisul cel minunat si m-am repezit, cu inima batandu-mi navalnic si aproape aritmic, sa il vad, sa ii sarut mana si sa il rog sa ma sfatuiasca si sa ma miruiasca.
De aici au inceput sa curga margaritarele.
Primul margaritar: un om sfintit, cu o privire albastra, care zambea usor si cu bunatate in timp ce miruia crestinii, dupa ce ii cerceta inainte, pret de o clipa. Un om care parea ca nu te aude si ca nici nu trebuie sa te auda, odata ce te priveste drept in suflet – sedea pe scaunul sau linistit, intr-o atmosfera care mie mi s-a parut atemporala. Ma navalesc suspinele si indraznesc sa il intreb: "Parinte, ce sa fac, am probleme cu oamenii, la serviciu, cu cat sunt mai buna cu ei, cu atat mai rai sunt ei cu mine si... cand sunt eu mai rea, ei ma respecta si ma lasa in pace!" Imi raspunde aproape soptit: "Maica Domnului, roag-o pe Maica Domnului, dar cu rugaciune multa, mai multa". Descoperirea a venit ca un traznet si ma gandeam pierita, cum de nu imi dadusem seama si singura?!?
Al doilea margaritar astepta serafic sa il observ undeva, intr-un ungher al incaperii: un portret al parintelui nostru Arsenie Boca. In momentul in care l-am vazut, suvoiul lacrimilor s-a declansat instantaneu. In mintea mea pusese deja stapanire gandul ca nici parintele Arsenie nu a primit raspuns in muntele Athos, cand se ruga sa gaseasca un duhovnic bun - si stiu ca se ruga intens la Domnul Dumnezeu, asa cum numai el stia sa se roage. Si ce s-a intamplat mai apoi? Si-a dat seama ca o avea pe Maica cea sfanta a Domnului pe ea, cea care nu poate trece cu vederea rugamintile pacatosilor si se roaga "in cote si jerunche" pentru ei. Parintele Arsenie s-a rugat asadar Maicutei Domnului, iar ea l-a dus de mana, direct la sf. Serafim de Sarov!!!
Analogia m-a facut sa ma cutremur: parintele nostru Arsenie si parintele Gherontie mi-au dat, amandoi, aceeasi solutie: rugaciunea intensa, mult mai intensa decat cea "calduta" pe care o practicasem pana atunci, la grabnic Ajutatoarea noastra, a tuturor.
Al treilea margaritar al Domnului a fost si el uluitor: jos, la poalele muntelui, cand sa intram in masina, dupa vreo doua ore de haladuit, mi-am dat seama ingrozita, ca nu aveam cheile masinii: uitasem tot bagajul sub bradul-sfesnic al parintelui Gherontie! Ce sanse aveam sa il mai gasim, odata ce trecuse atata timp, iar locul era vizitat in permanenta de turisti? O borseta plina de bani ar fi putut ispiti, mai ales in vremurile noastre cele atat de patimite - si mai ales pe aceia care practica turismul simplu, si nu turismul ecumenic... Am urcat inapoi cu totii, in fuga, cu respiratia taiata, cardiaci cu inima aproape iesita din piept, emotivi cu fata scaldata in lacrimi si aproape de colaps, unii dintre noi sariti bine de prima tinerete, rugandu-ne insa uniti la Maica Domnului, sa nu ne lase... In paraclis ma astepta o scena pe care cu greu o mai pot uita vreodata: sotul meu cel sportiv, primul ajuns, statea, linistit de acum, de vorba cu un parinte batran, batran (eu am vazut de-a dreptul un inger coborat atunci, printre noi!), care psalmodia linistit "stiam eu ca are sa vina cineva dupa asta, erau acte, ce mai, am zis, persoane oficiale!"
Ce as mai putea spune? Stiu ca deja par o plangacioasa care se lasa prea mult in voia emotiilor, dar... chiar si acum, cand scriu, imi dau lacrimile. Si mai stiu ca, desi nu merit, Domnul meu si Dumnezeul meu ma iubeste atat de mult incat, chiar atunci cand ma tem ca nu mai Vrea sa ma auda, prin Sfanta Sa Maica, prin sfintii Sai ingeri si prin sfintii nostri parinti, imi trimite, mereu si mereu, ajutor si margaritare de mare pret.
Mie si tuturor pacatosilor care inca mai avem indrazneala sa Il rugam...
Carmen Luminita Lazar
Bucuresti, 15 iunie 2012
Carmen Lazar
-
Parintele Gherontie Puiu
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.