ORTODOXIA NAȚIUNILOR ORIENTALE IN EUROPA OCCIDENTALA

Pr. Prof. Traian Nojea

 

In general, Ortodoxia este putin cunoscuta in Europa Occidentala.¹ Pana in secolul al XX-lea ea era considerata ca o forma religioasa straina spiritului occidental. Foarte multi occidentali aveau mai multe cunostinte despre moravurile unor popoare situate din punct de vedere geografic mult mai departe, decat despre viata spirituala a vecinilor lor, despre fratii lor crestini, mostenitori ai aceleiasi culturi greco-latine: crestinii ortodocsi. De fapt, dupa regretabila separare din 1054, regiunile Europei Occidentale au intrat in mod automat sub jurisdictia Bisericii Romei, deci in afara „Ortodoxiei”. De-a lungul mai multor secole crestinii din aceste parti au ramas putin informati asupra perioadei in care Biserica era inca nedivizata, fara a mai vorbi despre Biserica Ortodoxa continuatoare si pastratoare a traditiilor crestinismului primar. Astfel, pana in secolul al XIX-lea ea a ramas izolata de crestinii din Occident. Contactele au fost rare, limitandu-se in multe situatii la atacuri si reprosuri reciproce. La aparitia protestantismului neintelegerile erau foarte multe.

In secolul al XIX-lea si mai ales in al XX-lea, Bisericile Ortodoxe chiar si minoritare, se organizeaza in Occident, coexistand pana astazi cu catolicii si cu protestantii. Existenta acestei diaspore este rezultatul mai multor valuri de emigrari, fie de natura politica, fie de natura economica. In acest fel ajungem la un fapt istoric a carui importanta este greu de calculat: in aceasta parte a lumii, din punct de vedere topografic, distinctia obisnuita dintre Occident si Orient a disparut. Frontiera, care trecea altadata pe undeva prin Europa Centrala şi bazinul mediteranean, asa cum a fost materializata si simbolizata ea prin Roma si Constantinopol, sau mai tarziu pana la un punct prin Rusia, a fost abolita de deplasarea unor grupuri de popoare ortodoxe catre Vest.² Exodul masiv din secolul al XX-lea a impus pierderea caracterului geografic exclusiv oriental atribuit in general ortodocsilor. Biserica Ortodoxa este prezenta astazi pe toate continentele, iar contactul dintre Ortodoxie si Occident favorizat de diferitele diaspore ortodoxe, constituie fara indoiala unul dintre evenimentele spirituale majore ale sfarsitului de secol XX.

Epistola catre Diognet, scrisa in secolul al II-lea de catre un autor necunoscut, contine o definiţie foarte frumoasa data crestinilor, pentru care exilul, fie cel exterior, fie cel interior, este inerent: „Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu se folosesc de o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. Invatatura lor nu-i descoperita de gandirea si cugetarea unor oameni, care cerceteaza cu nesocotinta; nici nu o arata, ca unii, ca pe invatatura omeneasca. Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca strainii; iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini; orice tara straina le e patrie, fi orice patrie le e tara straina”.³

Aceasta notiune a exilului joaca un rol fundamental in implantarea comunitatilor ortodoxe in Europa Occidentala, deoarece daca intr-o prima etapa emigrantii au incercat sa se organizeze, ulterior aceste comunitati au devenit occidentale: franceze, germane, belgiene, italiene, suedeze etc. In aceste conditii, acei occidentali, care au devenit ortodocsi, au trebuit sa se expatrieze spiritual si uneori chiar si cultural. Asa cum se prezinta astazi comunitatile ortodoxe din Occident putem spune ca ele provin in mod direct de la acele grupuri de emigranti, care s-au instalat intre cele doua razboaie, s-au dezvoltat si in parte chiar au disparut, pentru a reaparea sub alte forme, care s-au constituit in parohii si manastiri.

Cele mai importante comunitati ortodoxe din Europa Occidentala sunt constituite in cadrul grupurilor de estici europeni, care alcatuiesc diaspora tarilor din care provin. De-a lungul durerosului drum parcurs din 1918 si pana astazi, pentru numerosii emigranti ortodocsi rusi, greci, romani, georgieni, libanezi, sarbi, bulgari, parohia a reprezentat mereu un refugiu, o consolare si un cadru de viata spirituala si sociala. Vechimea raporturilor dintre diferitele tari vest europene si diversele tari ortodoxe, precum Rusia, Grecia, Serbia sau Romania, primirea diferita facuta de autoritatile locale valului de refugiati alungati din tarile lor de origine, fie datorita unei revolutii, fie datorita unor drame ca cele din Asia Mica, sau din Liban, au facut ca ele sa cunoasca incepand cu anii 20 ai secolului al XX-lea un numar tot mai ridicat de parohii ortodoxe.

In virtutea invataturilor dogmatice si morale, precum si a diverselor traditii ortodoxe si in concordanta cu exigentele vietii religioase, comunitatile ortodoxe din Occident sunt organizate pe plan local sub forma parohiilor, a protopopiatelor, a manastirilor, a eparhiilor sau a mitropoliilor.

In majoritatea tarilor occidentale parohiile functioneaza pe baza unui statut depus la prefectura, care este conform invataturii Bisericii Ortodoxe si care respecta legile statului. Preotul unei parohii este conducatorul spiritual al comunitatii sale si delegat al episcopului; din punct de vedere administrativ, el conduce administratia parohiala. El vegheaza la buna desfasurare a vietii bisericesti din parohia sa, precum si de buna gestionare a bunurilor parohiale.

In general saraca, aceasta emigratie ortodoxa nu a putut decat rareori sa-si construiasca propriile sale lacasuri de cult. Obligati de cele mai multe ori sa se multumeasca cu locuri de cult improvizate, uneori amenajate in vechi biserici catolice sau protestante, foste garaje sau chiar grajduri, emigrantii le-au transformat, acoperindu-le zidurile cu fresce, instaland icoane sau cate un iconostas. Totusi, in anii de sfarsit ai secolului XX, edificiile de rugaciune ortodoxe din Occident au ramas in buna parte amenajate in locuri improvizate.

Protopopiatul pastreaza in Europa de Vest acceptul recunoscut in lumea ortodoxa de organ de legatura intre parohie si episcopie sau arhiepiscopie. El este coordonat de un protopop, care supravegheaza activitatea parohiilor ce fac parte din protopopiat. Un exemplu aparte il avem in Franta, unde exista protopopiatul Patriarhiei Romane format in buna parte din ortodocsi francezi.

Manastirile reprezinta acele comunitati de calugari sau de calugarite a caror viata si activitate este conforma cu regulilor monahale. Manastirea depinde sub toate aspectele de autoritatea bisericeasca regionala, episcopul locului, care este conducatorul ei suprem, in timp ce administratorul ei este egumenul, ajutat de soborul manastiresc. Viata religioasa a comunitatilor ortodoxe de emigranti s-a concentrat mai mult pe activitatea in parohie, cea manastireasca fiind mai multa vreme marginalizata. Cu toate acestea exista si un numar important de manastiri mai ales in Franta, Marea Britanie, Olanda sau Germania. In Franta exista asezaminte monahale de traditie ruseasca, greceasca sau romaneasca etc., sau chiar comunitati ce au in randurile lor membri de natioanlitati diferite: rusi, elvetieni, englezi, romani, egipteni. Tot o caracteristica a vietii monahale din Occident, putem aminti si existenta unor manastiri mixte, in care isi duc viata monahala, atat barbati cat si femei. Tendinta este insa spre crearea unor asezaminte rezervate in exclusivitate fie calugarilor, fie maicilor.

In privinta eparhiei, putem spune ca este, asemenea celei din Biserica Ortodoxa Romana, unitatea bisericeasca alcatuita dintr-un numar de parohii si din manastirile aflate pe teritoriul sau. In Europa Occidentala, Biserica Ortodoxa comporta mai multe jurisdictii, care cumuleaza functiile de arhiepiscopie, episcopie sau mitropolie.

In acest sens putem da cateva exemple:

• Mitropolia Patriarhiei Ecumenice, fondata pentru a deservi comunitatile ortodoxe grecesti;

• Arhiepiscopia Frantei si a Europei Occidentale (strada Daru din Paris) fosta eparhie a Bisericii Ruse, fondata in anul 1921, devenita ulterior Exarhat al Patriarhiei Ecumenice pentru parohiile rusesti din Europa Occidentala; devenita multinationala, aceasta jurisdictie se bucura din anul 1971 de un statut particular in sanul Patriarhiei Ecumenice ;

• Episcopia apartinand Patriarhiei Antiohiei pentru Europa Occidentala, fondata in 1980 pentru acele comunitati ortodoxe libaneze si siriene de limba araba instalate in Occident;

• Episcopia aflata sub ascultarea Patriarhiei Moscovei, fondata in 1986 in interiorul a ceea ce se numea mai inainte Exarhatul Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentala, a carui sediu se afla la Paris inca din 1945;

• Episcopia dependenta de Patriarhia Serbiei pentru Europa Occidentala, constituita in 1969, dar care-si avea sediul in Germania. Din anul 1995, un episcop sarb a fost numit la Paris si are sub jurisdictia sa Franta, Spania, Olanda, Belgia si Luxemburg. Tinand seama de numarul destul de important al sarbilor care locuiesc astazi in Occident, se poate estima ca pe viitor numarul comunitatilor ortodoxe apartinand acestei etnii sa creasca;

• Episcopia apartinand Patriarhiei Bulgariei, a carui episcop isi are sediul la Budapesta in Ungaria;

• Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale, cuprinzand:

  1. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale, cu sediul la Paris;⁴

  2. Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei, cu sediul la Roma;⁵

  3. Episcopia Ortodoxa Romana a Spaniei si Portugaliei, cu sediul la Madrid;⁶

• Mitropolia Ortodoxa Romana a Germaniei, Europei Centrale si de Nord, cuprinzand⁷:

  1. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Germaniei, cu sediul la Nürnberg;

  2. Episcopia Ortodoxa Romana a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm.⁸

In ceea ce priveste comunitatea de romani ortodocsi din Occident, putem spune ca dupa caderea dictaturii comuniste din Romania, asistam poate la cel mai mare val de emigratie din istorie. Problemele care au aparut sunt deosebit de diverse, majoritatea romanilor nu au venituri mari, muncesc in domenii diferite de pregatirea cu care au venit din tara, iar locul lor de refugiu este de cele mai mult ori biserica romaneasca cea mai apropiata. De aceea incercarile de a gasi cele mai eficiente modalitaţi in rezolvarea problemelor romanilor din tarile Europei Occidentale, ne conduc catre Biserica, catre parohiile mai vechi, sau spre cele noi din Italia⁹ si Spania.¹⁰

Nu poate exista un garant mai sigur al pastrarii identitatii romanesti decat spatiul eclezial. Biserica este cea care inlatura granitele fizice si care se roaga in permanenta pentru romanii de pretutindeni. Ea zideste constiinta apartenentei la o comuniune de neam si de credinta.

Pentru o buna parte dintre ortodocsii romani deveniti emigranti, viata lor religioasa se manifesta in primul rand prin participarea la slujbe, care le permite sa continue si in tara lor practicarea unei „teologii populare ortodoxe”. Revine insa problema romanilor ortodocsi instalati de mai multa vreme in Occident sau chiar si noilor veniti, indatorirea grefarii pe aceasta „religie populara” inca intensa, a unei credinte constiente si personale.

De asemenea, participarea la Sfanta Liturghie are darul sa-i stimuleze pe participanti la sentimente fratesti, nu la dispute care de multe ori capata accente mai degraba politice. In astfel de situatii, preotul are un rol foarte important, el trebuie sa aiba argumentele si sa incerce sa nu devina captiv intereselor de tot felul. El trebuie sa aiba nu numai initiativa programului liturgic, dar trebuie sa contribuie la protejarea identitatii romanesti, la protejarea vietii comunitare a romanilor etc.

Din pacate, in noile conditii de astazi, cand cerintele sunt foarte multe, in Franta dar si in alte tari occidentale nu sunt suficienti preoţi sau sunt navetisti, parohiile fiind deservite o data pe luna sau la doua saptamani o data. In unele cazuri, preotul vine din orase mai mari precum Parisul, pentru a deservi o parohie de provincie, ori nevoile credinciosilor impun o prezenta permanenta a sa printre cei pe care ii are in pastorire. Multitudinea problemelor de ordin spiritual si moral, solicita prezenţa unui _preot.

In prezent IPS Iosif de la Paris sau IPS Serafim din Germania depun un efort sustinut pentru fortificarea organismului parohial, acordand o atentie deosebita calitatii vietii crestinilor pe care ii au in pastorire, dar si dinamismului institutional al parohiei. Pentru ilustrarea acestei activitati ne stau la indemana numeroasele vizite pastorale in cadrul eparhiilor pe care le conduc, noile parohii infiintate, grija deosebita pentru protopopiatul rezultat dupa 1993 din desprinderea unor preoţi şi credincioşi aparţinand fostei eparhii catolico-ortodoxe a Franţei, sau existenţa unor mijloace de comunicare moderne cum ar fi pentru Arhiepiscopia de la Paris diferitele periodice: Foaia Sf. Ioan Casian (editie bilingva in franceza si romana care apare lunar la Louveciennes) Cahiers chrétiens (publicatia Arhepiscopiei, in franceza) Buletinul parohiei Sf. Paraschiva-Saint Genevieve (editie lunara in limba romana, Paris), Merinde pentru suflet (editie cotidiana, Roma) sau a unui site pe internet etc.

Cu toate acestea, dinamismul unei parohii consta si in intarirea sentimentului apartenentei la comunitatea ecleziala. Parohia nu trebuie sa fie numai o institutie de prestari liturgice si rituale private. Ea reprezinta si manifestarea vazuta a vietii lui Hristos. De aceea preotii si fiecare credincios trebuie sa se supuna unei discipline comunitare, mai ales astazi cand pentru unii, credinta in Hristos risca sa devina o mostenire formala.

Numarul ortodocsilor romani stabiliti in Occident dupa 1989 a crescut foarte mult.¹¹ In noile conditii Biserica reprezinta un factor deosebit de eficient in sustinerea identitatii romanesti, reprezentand spiritualitatea romaneasca, ca una ce a insemnat certificatul ei de botez. Sprijinirea Bisericii romanilor din Occident inseamna posibilitatea unei legaturi vii a celor „instrainati” cu „cei de acasa”. Este foarte importanta constientizarea faptului ca fara prezenta Bisericii, comunitatile romanesti mai vechi sau mai noi isi vor pierde identitatea. Biserica este cea care poate asigura o prezenta discreta si lucratoare, fiind temelia oricarei comunitati de romani de pretutindeni.

La acest nou inceput de drum este nevoie sa se gaseasca solutii atat pentru diaspora cat si pentru exil. Exilul este reprezentat de acei romani care au fost expulzati din tara, fie explicit fie implicit, adica cei care au fugit ca sa scape de teroarea pe care diversele dictaturi din Romania au exercitat-o asupra lor personal, motivat din punctul de vedere al legilor existente la acea data. Exista apoi ceea ce unii numesc diaspora, termen care se aplica pentru cei care fac parte din „exilul economic”. Sunt romanii care s-au stabilit in Europa Occidentala din motive strict subiective, care nu pot fi judecate pentru ca tin de individualitatea fiecaruia. Pentru acestia sunt luate in considerare o serie de masuri precum: organizarea si sprijinirea lor prin construirea de noi locasuri de cult, donarea de carti de cult si de cultura religioasa, donarea de obiecte si vesminte de cult, pregatirea corespunzatoare a preoţilor care vor deservi parohiile. Ortodocsii romani, unind spiritul lor latin cu cel al celorlalti latini din vest sau al anglo-saxonilor, pot juca un rol special daca reusesc sa-si afirme valorile traditionale ale Ortodoxiei lor.

Pentru aceasta este necesar a se asigura o legatura stransa cu Biserica-mama, singura care-i poate ajuta sa creasca pana la masura maturitatii spirituale.¹²

Colaborarea intre diferitele jurisdictii ortodoxe prezente in Occident, se face de exemplu in Franta inca din 1939 prin intermediul unui Comitet Interortodox. In 1967 asistam la crearea Comitetului interepiscopal, care reuneste ansamblul episcopilor aflati in fruntea eparhiilor ortodoxe din Franta, fapt care a permis adoptarea unor pozitii comune in privinta relatiilor ecumenice.

Implantarea diferitelor Biserici este caracterizata printr-o concentrare demografica mai importanta in orase, in special in regiunea marilor capitale europene unde se gasesc aproape jumatate din parohiile ortodoxe.

In general, estimarea numarului de credinciosi ortodocsi ramane destul de aproximativa. Aceasta se datoreaza mai multor factori:

• lipsa registrelor parohiale, in care sa fie inscrisi noii botezati;

• fenomenul de non-cotizanti;

• existenta parohiilor care nu au servicii religioase in mod regulat;

• comunitati care nu sunt inca bine constituite (cazul sarbilor sau al romanilor);

• oarecare indiferenta fata de sentimentul religios, intr-o tara in care fenomenul secularizant este bine evidentiat;

• fluctuatiile rapide: sosirea unui numar mare de emigranti din Europa de Est, deplasari determinate de cautarea unui loc de munca mai bine platit etc.

Sub rezerva unei evaluari inca discutabila, putem estima astazi numarul credinciosilor ortodocsi din Occident la peste 10 milioane. Daca din punct de vedere sociologic prima generatie de ortodocsi sositi in Occident a suferit mult de pe urma dezradacinarii, datorata indeosebi plecarii involuntare din tara de origine, celelalte generatii sunt bine integrate. Procesul a fost insotit si de mentinerea credintei si a traditiilor, care s-a realizat in sanul comunitatii parohiale, loc de intalnire si invatatura.

Ortodoxia in Occident ramane o prezenta discreta, care incearca sa explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualitatii sale: icoana, rugaciunea lui Iisus, Liturghia bizantina. In acelasi timp ea este deschisa mostenirii si traditiilor crestine existente in tarile de adoptie, fiind gata sa raspunda solicitudiniilor privind angajamentul crestinilor in societatea contemporana. Cu toate acestea viitorul se anunta dificil, mai ales in cazul parohiilor din provincie. Lipsesc preotii, unii sunt insuficient instruiti, numai cei din Patriarhia romana, veniti la studii, fiind de un real ajutor. Multi dintre ei cunosc deja limba, iar altii o invata foarte repede, adaptandu-se intr-un timp foarte scurt necesitatilor pastorale.

O alta problema pentru ortodocsii din Occident este cea a raportului lor cu Bisericile-mame si cu traditia culturala si religioasa a tarii de adoptie. Un exemplu de acomodare este „scoala de la Paris”, care a stiut sa uneasca propria traditie cu cercetarea teologica, punand in slujba Ortodoxiei unele virtuti intelectuale ale Occidentului. Aici s-au format teologi care au scris in limba franceza precum Vladimir Lossky, Pavel Evdokimov, Boris Bobrinskoy, Olivier Clément, Elisabeth Behr-Sigel, André Borrély, Jean Claude-Larchet etc. Ei au inteles noile conditii in care vietuiau, ca pe o chemare la o credinta constienta, personalizata.

Dupa aproape 80 de ani de existenta, Ortodoxia este inca la inceput in Occident. Acest lucru inseamna inca multa munca de reflexie, intelegere si traducere corecta a termenului de ortodox. Occidentalii care intra in comuniune cu Ortodoxia, ca si cei botezati, descopera Biserica si traditia din interior, mai ales prin intermediul Liturghiei si vietii ecleziale. Dupa aceasta ei vor fi capabili sa-si formuleze credinta conform unor categorii mai mult sau mai putin abstracte.

Devenita astazi Europa celor 27, Uniunea Europeana cunoaste o dezvoltare rapida. Caricaturand-o putin, am indrazni sa spunem ca ea constituie un club aristocratic, unde nu devii membru decat cu conditia sa satisfaci un anume numar de criterii, etice, politice si economice totodata. Europa celor 27 este Europa Drepturilor Omului ale caror radacini se prelungesc in cultura iudeo-crestina. Dar este si Europa prosperitatii, un mare pol de dezvoltare stiintifica si tehnica. In acest cadru complex unde se amesteca etica si politica criteriilor economice si criteriile de cultura - caci marii si complexei masini europene ii trebuie un suflet - se pune problema consecintelor largirii Uniunii Europene catre tarile de traditie religioasa ortodoxa.

Care este atitudinea Bisericii Ortodoxe - Bisericilor Ortodoxe cu privire la Europa ? Ii sunt ele favorabile? Constituie Ortodoxia o forta spirituala susceptibila de a imbogati Europa? Ar putea ea sa contribuie in a-i da un elan spiritual de care are nevoie pentru a depasi obstacolele si greutatile de care se loveste constructia ei?

Greutatea misterioasa a Ortodoxiei, acesta este titlul unui articol publicat in jurnalul Le Monde (iunie 1999) risca sa scufunde barca Europei? Europa se opreste si trebuie sa se opreasca acolo unde incepe Ortodoxia, asa cum afirma, nu demult, ministrul austriac Johannes Farnleitner? Raspunsul la aceste intrebari dificile, poate fi dat chiar de o marturisire de credinta.

Asa cum ne indeamna simbolul de credinta niceo-constantinopolitan pe care noi il rostim in cursul fiecarei Liturghii, credem ca Biserica Ortodoxa in realitatea sa profunda, esentiala transcede toate limitarile etnice si culturale din care o amintim si pe cea Orient-Occident. Ea se recunoaste ca fiind, impreuna cu celelalte, dupa har, dupa vocatia sa divina - dincolo de pacat si de slabiciunile umane ale membrilor sai - Trupul lui Hristos si templu Duhului Sfant, o comunitate chemata si capabila - tot dupa har sa reuneasca toti oamenii si totul din om, de a aduna in unitatea catolica si dinamica toate valorile umanitatii pentru ale oferi, in Hristos, prin Duhul Sfant, binecuvantarii Tatalui, care este izvorul necreat.

„Ale tale dintru ale Tale, Tie Ti-aducem de toate si pentru toate”, astfel suna la Euharistie rugaciunea Bisericii Ortodoxe care culmineaza in epicleza prin invocarea Duhului Sfant.¹³ Biserica Ortodoxa ureaza in acelasi timp ca fiecare din Bisericile surori care o compun sa traiasca din viata sa proprie, cu limba si traditia sa unitatea si diversitatea in lumina Treimii Celei Una. Aceasta viziune inspirata nu putea oare sa o aduca Biserica Ortodoxa Europei ce se construieste, polifoniei complexe europene? In celebra icoana a Sfintei Treimi a lui Rubliov - comoara transmisa de Rusia de altadata umanitatii intregi - cateva cupole si acoperisuri schitate pe fundal simbolizeaza fragila cetate omeneasca care se ridica in stralucirea luminii ce se revarsa din cei trei ingeri.

In Est, speranţa de a fi asociat dezvoltarii economice si prosperitatii Europei Occidentale este generala. Dar drumul s-a dovedit a fi pana acum destul de lung si presarat cu capcane. De aceea la inceput de secol si mileniu Europei Unite ii revine sarcina de a conduce cu o reflectie hotarata despre incertitudinea contributiei sale in lume, de a intelege ca la un moment dat cei din vest au adus la cunostinta lumii drepturile omului, ca nu a inspirat numai realizarea revolutiei industriale si apoi cea a informaticii, dar a si impus desfigurarea naturii in numele bogatiei materiale sau poluarea atmosferei. Este vorba de a intelege ca Occidentul a deschis in mod sigur calea catre o imensa dezvoltare a stiintei si tehnicii, dar a si facut-o cu un pret foarte mare: acela al inlaturarii oricaror experiente umane foarte importante si foarte complexe care s-au format de-a lungul mai multor milenii. Aceasta Europa din care facem si noi parte de la 1 ianuarie 2007 trebuie sa inceapa cu ea insasi. In acord cu traditiile spirituale, ea trebuie sa respecte ordinea superioara cosmica, care ne depaseste si de asemeni ordinea morala ca si consecinta a acesteia.

Smerenia, bunavointa, politetea, respectul pentru ceea ce noi nu intelegem, sentimentul profund de solidaritate cu ceilalti, respectul fata de orice alteritati, vointa de a face sacrificii sau actiuni bune pe care numai vesnicia le va recompensa, aceasta vesnicie care ne observa, linistita, prin constiinta noastra - iata tot atatea valori ce ar putea si ar trebui sa fie programul constructiei europene. Constructia europeana are nevoie de lansatori de poduri. Aceasta ar putea fi in mod special vocatia diasporei ortodoxe, acelei, inca fragile „ortodoxii occidentale” pe cale sa se manifeste in Europa de Vest. Fie ca ea, cu ajutorul dezinteresat al altor comunitati crestine, sa poata constientiza acest apel si sa se arate demna de el.

 

 

• Biserica ortodoxa si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Cantarea corala in Biserica Ortodoxa Romana
  Publicat in : Viata liturgica
• Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
  Publicat in : Religie