„Dumnezeu m-a vindecat ca sa creada oamenii in El cand vor vedea ca m-am facut bine!“, „Am fost trimis de Doamne-Doamne pe pamant ca sa va aduc bucuria, pacea si speranta!“ sau „Am fost nascut ca sa aduc Iubirea!“. Acestea sunt cuvintele unui copil de nici 8 ani, care a scapat cu viata in urma unor complexe interventii chirurgicale efectuate pe creier. Dumnezeu Si-a intors fata catre o familie simpla de bucuresteni, greu incercata, care se pregatea sa-si vada copilul murind, in momentul in care medicii ii dadeau slabe sanse de supravietuire.

 

Un diagnostic sumbru

In familia unul bucurestean simplu, tata a doi copii si de meserie bodyguard, a avut loc in urma cu cativa ani o mare tragedie: baietelului de numai trei ani i s-a descoperit o tumora pe creier, foarte greu de operat. Sansele lui erau extrem de reduse.

Cristian Madalin Mircea s-a nascut in urma cu opt ani, in Joia Mare, venind ca o lumina in familia lui. Parintii, Liliana si Marian, mai aveau o fetita, Elena-Alexandra, dar isi doreau din toata inima si un baietel. Copilul a fost perfect sanatos la nastere, era durduliu, frumos si  oamenii il admirau cand ai lui il scoteau afara, la plimbare. Fotografiile de la taierea motului sau de la botez stau marturie: un bebelus bucalat si sanatos, care rade tot timpul. Apoi, intr-o zi s-a intamplat nenorocirea. A racit. Parintii n-au stiut ca este atat de grav. Totusi l-au dus la doctor, i s-au prescris medicamente pentru o raceala simpla. Dar Cristian se simtea din ce in ce mai rau. Au urmat sute de analize, radiografii si tomografii. In cele din urma, diagnosticul a fost sumbru: tumora de ventricul III, astricitom pilocitic, adica o tumora a sistemului nervos central (cerebel, emisfere cerebrale) foarte greu de operat. Pe langa aceasta, copilul mai avea si hidrocefalie interna secundara. „Am ajuns cu baiatul la Spitalul de Urgenta Bagdasar-Arseni“, povesteste printre lacrimi mama lui, Liliana. „Cand medicii mi-au spus ca are o tumora pe creier, mi-a fugit pamantul de sub picioare. Nu mai puteam respira de groaza, de durere si disperare! Refuzam sa cred ca puiul meu e atat de bolnav. Doamne, ce blestem cazuse pe capul nostru!“. Cristian a fost operat prima data, in ianuarie 1999, de o echipa de medici profesionisti condusa de catre prof. neurochirurg A. V. Ciurea de la „Spitalul de Urgenta Bagdasar-Arseni“. Baiatul avea trei ani. I s-a efectuat o ablatie subtotala sub microscop si i s-a montat o drena ventriculo-peritoneala. Dar sansele lui erau minime. „Cazul a fost unul dintre cele mai dificile“, isi aminteste dr. Alexandru Tascu, unul dintre medicii care l-au operat pe Cristian. „Era vorba de o tumora profunda situata in regiunea pineala, greu de operat. Ca sa inteleaga toata lumea, aceasta tumora crescuse exact in mijlocul creierului, unde se ajunge extrem de dificil. Extirparea ei este la fel de grea, cu riscuri enorme. Imi amintesc ca pacientul dezvoltase din pricina acestei tumori si o hidrocefalie, adica stransese mult lichid intracranian si a fost necesar un drenaj. Au urmat multiple operatii. Nu s-a reusit scoaterea tumorii din prima si evolutia lui Cristi a fost foarte dificila, cu multiple probleme postoperatorii. Copilul acesta a suferit foarte mult. Nu mai spun ce era in sufletul parintilor lui, va puteti inchipui! Si noi, medicii, eram intr-un impas, in care, din punct de vedere neurochirurgical nu se mai putea face nimic“.

 

„Am plans pana ni s-au terminat lacrimile“

Lui Cristi ii ramasese un mic rest tumoral, care nu putea fi scos decat cu mare risc, si baietelul a fost nevoit sa plece din spital intr-o stare extrem de grava. Parintii lui erau impietriti de durere. Nu mai stiau incotro s-o apuce. Copilul se simtea din ce in ce mai rau. Nu putea sa se tina pe picioare, avea dureri ingrozitoare de cap, era somnolent si confuz, statea toata ziua in pat. „Nu scotea un cuvant. Zacea, cu ochii larg deschisi catre crucufixul pe care il avem noi pus pe perete in sufragerie. Mi se rupea inima cand il vedeam asa“, povesteste tatal lui Cristian. „Atunci mi-am zis ca numai o minune il mai poate salva. Eram disperati! Am plans pana ni s-au terminat lacrimile“. Baietelului i s-au facut din nou investigatii. Vestea proasta i-a lovit pe toti in moalele capului: tumora recidivase si era chiar mai voluminoasa. Pe data de 16 noiembrie 1999 este din nou operat. Recuperarea extrem de lenta ii face pe parintii lui sa creada ca nu se va mai face niciodata bine. A fost incadrat la „handicap grav“, iar statul roman i-a dat o pensie de 420.000 de lei pe luna. Cristian nu vorbea, nu se misca si manca doar cu pipeta. „Medicii mi-au recomandat sa il bag pe citostatice“, continua tatal. „N-am vrut! Ma duceam la lucru si plangeam in tramvai. In hohote plangeam, nu-mi pasa ca ma vede unul sau altul. Imi curgeau lacrimile pe fata si lumea din jur ma privea mirata. Ma rugam la Dumnezeu sa il ia la El si sa nu-l mai chinuie. Ziceam: Ia-L, Doamne, daca asa vrei Tu! Era iarna, veneau sarbatorile, dar sufletul meu era bucati. Ferfenita! Stiti cum e sa-ti vezi copilul ca sta nemiscat, cu ochii in tavan, si totusi viu?! Nu e durere mai mare!“.

 

„Doamne-Doamne m-a vindecat ca sa creada oamenii in El!“

Atunci a inteles Marian ca Dumnezeu ii incerca din greu familia. Au inceput sa mearga pe la preoti si manastiri, s-au rugat, au postit si au plans, sperand in ceva. Bunul parintele paroh Sibianu, care slujeste la Biserica Razoare, le-a fost aproape mereu si le-a alinat suferinta cu un sfat sau o vorba de duh. Ca apoi, deodata, intr-o zi de aprilie a anului 2003, sa se intample incredibilul: Cristian s-a ridicat din pat si a inceput sa vorbeasca! Mai stalcit la inceput, dar vorbea! Prima fraza pe care a pronuntat-o, aratand cu manuta spre icoana cu Iisus Hristos, a fost: „Tu m-ai vindecat!“. Parintii au ramas stupefiati. Tremurau din toate madularele corpului, le venea sa planga, sa rada, sa dea telefoane peste tot ca sa anunte marea minune. S-au si speriat, in acelasi timp, crezand ca baietelul o ia razna din cauza bolii. L-au intrebat cum se simte, daca il doare ceva, daca e ametit, daca ii e foame. Cristian a zambit si le-a spus: „Nu-mi trebuie nimic. Sfanta Fecioara Maria a avut grija de mine, m-a luat in brate si m-a dus la ea in casa!“. Din ce in ce mai alarmati, parintii l-au intrebat cum arata casa Maicii Domnului. El a raspuns: „Casa Sfintei Fecioare e o minune!“. Maica-sa a cautat un caiet si a notat cuvant cu cuvant, tot ce a spus baiatul. Copilul care de patru ani nu mergea deloc si nu scotea un cuvant incepea sa se faca bine. Dumnezeu s-a milostivit si le-a ascultat rugile fierbinti. „Vai ce fericiti am fost!, povesteste Marian, tatal lui Cristi. Dupa ce ne-a uimit cu vorbele pe care le-a scos, asa dintr-o data, ne-a cerut crucifixul cu Iisus Hristos rastignit si L-a sarutat pe cap si pe picioare. Toata lumea s-a mirat cand l-a vazut mergand si vorbind, el, care niciodata nu facuse asta! Medicii de la spital au fost surprinsi, pentru ca nu se asteptau nici pe departe la asa ceva! M-au intrebat ce i-am facut copilului. Le-am spus ca ne-am rugat pentru el!“. Si dr. Alexandru Tascu a ramas foarte mirat cand a vazut ce se intamplase cu baiatul: „La un an sau doi de la ultimele operatii, am fost sunat de tatal lui Cristi, care mi-a spus de marea schimbare a baietelului. Nu-mi venea sa cred, pentru ca noi nu ne asteptam la asa ceva. L-am chemat la niste investigatii si, va spun drept, restul tumoral disparuse cu desavarsire, nu se mai obiectiva pe tomografie, hidrocefalia era drenata, deci evolutia din punct de vedere neurologic era foarte buna. Copilul deja se putea deplasa singur (e drept, mai greu la inceput) si vorbea. Eu cred in Dumnezeu si aceasta chiar este o minune, v-o spun cu toata sinceritatea, atat cat imi permite natura meseriei!“. Apoi Cristian si-a uimit si mai mult parintii. Le spunea niste propozitii clare, pe care nu avea de unde sa le invete pe de rost, nici de la televizor, nici de nicaieri: „Maicuta Domnului ma ia in brate si ma duce in casa ei, unde sunt multi copii bolnavi si saraci“. Ori „Doamne-Doamne m-a vindecat ca sa creada oamenii in El cand ma vad pe mine!“. Alteori, cand merge pe strada cu mama sau cu tata, Cristian atinge in treacat oamenii care trec pe langa el si unele masini parcate. Intrebat de ce face acest lucru, micutul iar a dat un raspuns care i-a uluit pe toti: „Pe oameni ii vindec si pe masini le feresc de accidente!“.

„Mama, sa ma duci la manastirea Catina!“

Astazi, la cei 8 ani, Cristian sta mai mult pe la tara, la mamaia de la Titu, unde e aer curat si copiii nu sunt chiar asa de rai ca in Bucuresti. Cristian povesteste ca intr-o zi se juca in fata blocului, cand un baietel a strigat dupa el: „Handicapatule!“. Tare s-a mai mahnit atunci, i-a venit sa planga, dar s-a abtinut. Nu intelegea de ce unii pot fi atat de cruzi cu semenii lor. La Titu, insa, se simte bine. Merge la gradinita. Invata poezii, cantece, deseneaza, picteaza si e fericit. Vrea mai mult ca oricand sa devina calugar cand va fi mare. In fiecare zi ingenuncheaza la o iconita care Il infatiseaza pe Iisus Hristos si se roaga pentru sora lui, care are anul acesta un examen foarte greu de sustinut la Liceul Militar. Deseori vine acasa, in Bucuresti, si sta impreuna cu parintii. Dar cu greu il dezlipesti de la computer, e innebunit dupa jocuri. Pe data de 17 februarie 2005, seara, Cristian si-a alarmat inca o data parintii. Mama lui povesteste ca s-a trezit cu el la bucatarie, spunandu-i foarte serios: „Sa ma duci la Manastirea Catina si sa ma lasi ca sa ma rog la sfanta icoana“. Femeia s-a speriat foarte tare, crezand ca micutului ii e rau. „L-am intrebat de unde stie de manastirea asta, unde a auzit de ea, la televizor, la mamaia, unde? Mi-a raspuns ca n-a auzit nicaieri de ea, doar ca stie ca acolo e un calugar pe nume Vasile. Am ramas contrariata, i-am spus si sotului meu si am inceput amandoi sa intrebam in dreapta si-n stanga. Poate stia cineva unde se afla aceasta manastire. In cele din urma am gasit pe harta, in zona Buzaului, o localitate cu acest nume. Am pus mana pe telefon si am intrebat la primaria din Catina daca exista vreo manastire in zona. Mi s-a raspuns ca da, este una, dar ca nu se stiu prea multe despre ea. Poate in urma aparitiei acestui articol vom afla unde se gaseste cu exactitate. Cu siguranta o sa-l ducem acolo pe Cristi, asa cum isi doreste!“.

 

                                                                                            Dana FODOR

                                                                                        Gabriel MATEESCU
                                                                                 Lumea credintei, anul III, 4(21)

.