Măria „Născătoare de Dumnezeu" [Theotokos]. Se ştie că ereticii cu Nestorie în frunte o numeau pe Fecioara „Născătoare de Hristos" sau „Născătoare de om", cu alte cuvinte mama omului zămislit în pântecul ei, în Măria şi cu care S-a unit apoi Hristos. Ortodocşii însă au insistat neînduplecaţi şi la modul absolut pe termenul „Născătoare de Dumnezeu", fiindcă au considerat că numai acest termen îndrăzneţ ar putea exprima în deplinătate şi autenticitate faptul că în Hristos s-au unit în chip neîmpărţit şi nedespărţit şi necontopit două naturi desăvârşite, natura lui Dumnezeu şi natura omului. Căci dacă Preasfânta Fecioară nu L-a născut cu adevărat pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu „a locuit" numai în ea, dacă „s-a folosit" numai de Preasfânta ca de o simplă scară, ca de un „canal" prin care a trecut, atunci Cuvântul n-a asumat în realitate omul întreg, nu este un om întreg şi nu are, prin urmare, posibilitatea să-l mântuiască pe om. Pentru că într-adevăr ceea ce este „neasumat" este „de nevindecat". Inţelegem astfel de ce atât ca termen, cât şi ca persoană, „Născătoarea de Dumnezeu" a devenit şi rămâne în veci pentru Biserică, atât în dogmă, cât şi în cult şi în evlavie, ancora mântuirii noastre, chezăşia unirii noastre reale cu Dumnezeu, asigurarea şi păstrarea plinătăţii şi desăvârşirii naturii umane a Dumnezeului întrupat.

Dar care este semnificaţia antropologică a termenului „Născătoare de Dumnezeu", care, aşa cum am văzut, este centrală atât pentru hristologie, cât şi pentru mariologie? Vom da un indiciu foarte concis, dar decisiv.

Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu a creat lumea cu! perspectiva unirii cu ea, adică în perspectiva Bisericii carej este trupul istoric şi creat al Fiului Său veşnic şi necreat. Cu alte cuvinte, lumea a fost creată în vederea lui Hristos: în El au fost create toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute... toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Col 1, 16). Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, un lung şir de Părinţi respectabili, văd taina lui Hristos drept „sfârşitul/scopul" cel mai înalt al creaţiei. Ei învaţă că Iisus Hristos este începutul şi împlinirea, inaugurarea şi integritatea, alfa şi omega tuturor.

Omul a fost plămădit în ultima zi a creaţiei ca o coroană, conştiinţă şi minte a creaţiei. în persoana Lui s-a recapitulat lumea întreagă. Potrivit unei frumoase expresii a sfântului Maxim, omul este un „microcosmos", în timp ce sfântul Grigorie din Nazianz îl vede ca o „lume mică" care cuprinde în ea „lumea cea mare".

Pe altă parte însă, omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu. Acest adevăr antropologic dogmatic fundamental înseamnă, după sfântul Pavel, că „Chipul [Eikon]" Dumnezeului nevăzut este Hristos (Col 1, 15), că omul care a fost creat „după chipul" lui Dumnezeu a fost creat ca să tindă spre Chipul său, mai exact cu perspectiva de a se uni într-o zi ipostatic cu Cuvântul şi astfel prin Chipul natural al Tatălui să devină şi el chip al lui Dumnezeu prin har. Cu alte cuvinte, scopul de la început al omului era să devină theanthropos, dumnezeu-om. Sfântul Vasile cel Mare învaţă că omul este fiinţa care are porunca să devină dumnezeu.

Cum anume poate să se realizeze acest scop? Răspunzând la această întrebare, Nicolae Cabasila scrie că Dumnezeu a creat natura umană cu scopul de a găsi în ea o mamă atunci când va sosi timpul să Se întrupeze. Căci oare cum ar fi fost cu putinţă ca omul să poată depăşi prin sine însuşi distanţa ontologică infinită care îl separă de Dumnezeu şi să unească creatura cu Creatorul, dacă Creatorul însuşi n-ar fi depăşit distanţa, n-ar fi venit aproape de ea şi n-ar fi asumat-o printr-o iniţiativă liberă a Sa? Pe de altă parte însă, cum ar fi fost cu putinţă ca Dumnezei să-l asume efectiv pe omul liber, dacă acesta nu I s-ar oferit pe sine însuşi, dacă nu i-ar fi dat posibilitatea să se unească cu El în toate, să asume sufletul, mintea, libertatea, voinţa şi trupul? Intâlnim aici iarăşi axioma patristică hristologică şi antropologică fundamentală: „Căci ceea ce e neasumat e nevindecat". Ne apropiem astfel de profunzimile inspiratei de Dumnezeu şi realmente inepuizabilei dogme a „Născătoarei de Dumnezeu". Am văzut mai sus că Preasfânta Fecioară n-a fost în relaţie cu poporul ales al lui Israel o persoană izolată şi întâmplătoare. Din punctul de vedere din care cercetăm aici tema trebuie să subliniem faptul şi mai important că Preasfânta Fecioară n-a fost în umanitate în general, un caz extraordinar, o excepţie. Naşterea extraordinară şi excepţională a Fecioarei n-a fost totuşi decât realizarea simplă şi naturală a scopului pentru care a fost creată natura umană de la început. In persoana Măriei, cu adevărat şi în mod real „Mamă" a lui Dumnezeu, cea care se descoperă Mamă a lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, este natura umană.

Consecinţele acestui fapt pentru dialogul între creştini şi atei în zilele noastre sunt, evident, uriaşe. Nu bănuim încă posibilităţile nelimitate pe care le oferă de Dumnezeu inspiratele şi de aceea inepuizabilele dogme ale Bisericii noastre pentru abordarea problemelor epocii noastre. De-a lungul veacurilor s-au găsit mulţi atei care au susţinut că omul poate să devină prin sine însuşi dumnezeu. Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit să spună că omul poate să-L „nască" pe Dumnezeu, cu alte cuvinte să-L aducă în realitate şi efectiv în istorie pe Dumnezeu, aşa cum au propovăduit Părinţii Bisericii. Nici o eroare nu poate fi într-adevăr atât de îndrăzneaţă ca adevărul. Şi nici o condamnare a umanismului ateu nu este atât de radicală ca această învăţătură ortodoxă fundamentală care vede natura umană drept cu adevărat şi în mod real „născătoare de Dumnezeu". Această învăţătură poate de altfel să arunce o nouă lumină asupra termenului „Fiul omului" cu care Hristos S-a numit de atâtea ori pe Sine însuşi şi să ne conducă la o nouă şi mai largă înţelegere a lui. E necesar ca acest punct să fie cercetat de hermeneutica ortodoxă contemporană...

Rămâne să fie studiat şi celălalt mare adevăr al „omului nou" asupra căruia stăruie atât de mult sfântul Pavel. Potrivit apostolului Pavel orice om trebuie să moară şi să se nască din nou. Dar naşterea din nou se face „în Hristos", ceea ce înseamnă că omul nou are în el pe Hristos şi e viu prin trupul lui Hristos, că devine şi este el însuşi hristos...

Panayotis Nellas
Ortodoxia, divino-umanism in actiune; Editura Sophia

Cumpara cartea "Ortodoxia, divino-umanism in actiune"

 

• Conceptii eronate despre Fecioara Maria
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria venerata de musulmani
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: