Sfantul Antonie cel Mare (251-356), pomenit, atat de Biserica Ortodoxa, cat si de Biserica Romano-Catolica, la data de 17 ianuarie, s-a nascut in anul 251 in Egipt, in satul Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus[1].

La varsta de 20 de ani, fiind in biserica, aude cuvintele Evangheliei pe care Mantuitorul Iisus Hristos i le adreseaza tanarului bogat: „Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Luand seama la aceste cuvinte, Antonie vinde averile sale si imparte banii saracilor, dar pastreaza o mica parte din bani pentru a-i putea purta de grija surorii lui. S-a retras la marginea satului, incepand o viata de asceza sau nevointe duhovnicesti, sub povatuirea duhovniceasca a unui anahoret care vietuia in apropiere. Antonie participa in continuare la slujbele bisericii „si este atat de preocupat de ascultarea pericopelor biblice, incat propria sa memorie ii va tine loc de carti”[2]. intr-una din aceste zile in care era in biserica, aude indemnul Domnului: „Nu va ingrijiti de ziua de maine” (Matei 6, 34). Urmare acestor cuvinte, a daruit ce mai avea saracilor, pe sora lui a incredintat-o unei comunitati de fecioare, iar el s-a adapostit intr-un mormant (cavou). Aici practica o asceza aspra vreme de 13 ani, post, rugaciune si lupta cu gandurile rele si cu ispitele venite de la demoni, dupa care Sfantul Antonie trece Nilul si se muta in locul numitPispir, la marginea desertului, unde va ramane in izolare 20 ani, intr-o cetatuie parasita. Dupa acesti 20 de ani petrecuti in singuratate, Sfantul Antonie ii primeste pe cei care-l cautau, astfel adunandu-se in jurul sau multime de ucenici.

In timpul persecutiilor lui Maximin Daia, in anul 311, Sfantul Antonie merge la Alexandria pentru a lua apararea celor persecutati si judecati pentru credinta crestina.

Dupa incetarea persecutiilor, ca urmare a Edictului de la Milan din anul 313 al Sfantului Constantin cel Mare, se retrage din nou in pustie, stabilindu-se la poalele muntelui Qolzum. Aici va lua nastere a doua comunitate anahoretica in jurul Sfantului Antonie, dupa cea de la Pispir. La Qolzum a trait pana la sfarsitul vietii sale.

Sfantul Antonie cel Mare a trecut la Domnul in ziua de 17 ianuarie, anul 356[3], la varsta de 105 ani, dupa cum aflam din Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, scrisa de Sfantul Atanasie cel Mare (298-373), Arhiepiscopul Alexandriei: „Ducandu-se (Sfantul Antonie) dupa obicei sa cerceteze pe monahii din muntele de afara si afland de la Pronie despre sfarsitul lui, le grai fratilor, zicand: «Va fac aceasta vizita din urma si m-as mira sa ne mai vedem vreodata unii pe altii in viata aceasta. Caci mi-a venit si mie timpul sa plec. Fiindca sunt aproape de o suta cinci ani»”[4].

La moartea Sfantului Antonie cel Mare, in comunitatea monahala anahoretica de la Pispir se nevoiau 10 000 de monahi, iar in cea de la Qolzum 5 000[5]. Astfel, Sfantul Antonie este considerat parintele monahismului crestin nu pentru ca a fost primul intre monahi, ci pentru ca a adunat in jurul sau cei mai multi calugari si pentru ca a confirmat prin viata sa biruinta duhului asupra gandirii trupesti.

invatatura Sfantului Antonie cel Mare este cunoscuta din: Scrisorile pe care sfantul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunitati monastice indrumate duhovniceste de el insusi ori de ucenici sau prieteni de-ai sai; din scrierile filocalice atribuite lui (Parintele Dumitru Staniloae incepe traducerea Filocaliei in limba romana cu o scriere a Sfantului Antonie cel Mare,invatatura despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare); din Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, scrisa de Sfantul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei; si dinPatericul Egiptean.

Viata Sfantului Antonie cel Mare si unele scrieri atribuite lui ne arata chipul omului care prin pocainta, prin lupta cu pacatele, patimile si ispitele diavolesti revine la starea sa naturala, asa cum a fost creat de Dumnezeu dintru inceput. intelepciunea deosebita si minunile savarsite de Sfantul Antonie cel Mare arata lucrarea harului lui Dumnezeu in oamenii induhovniciti prin rugaciune, post si pocainta. Cel ce la inceput a fugit de lume si s-a retras in pustie a devenit mai tarziu un invatator al multor monahi si mireni, oameni simpli sau membri ai familiei imperiale, care veneau la el in pustie.

Pacatul primilor oameni, Adam si Eva, s‑a manifestat ca neascultare fata de Dumnezeu si rupere a comuniunii de iubire fata de El. Sfantul Antonie cel Mare ne arata ca pocainta ca smerita ascultare este refacerea legaturii omului cu Dumnezeu.

„Sufletul curat, spune Sfantul Antonie cel Mare, bun fiind, se lumineaza de Dumnezeu. Atunci mintea cugeta cele bune si da nastere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar daca se intineaza sufletul de patimi, isi intoarce Dumnezeu fata de catre el, mai bine zis sufletul insusi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrajmasii draci intra in cuget si pun inaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, rapiri, profanari de cele sfinte, si cele asemenea, cate sunt lucrari ale dracilor”[6].

Dumnezeu respecta libertatea fiecarui om, oferind harul Sau sfintitor mai ales acelora care isi arata dorinta de a-l primi. in acest sens, Sfantul Antonie cel Mare spune: „Daca vrei, esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te pleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului se incununeaza cu nemurirea. Fiindca daca n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutile, nici cununile daruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni”. [7]

Deci, adevarata libertate daruita omului de Dumnezeu se im­plineste prin efortul neintrerupt de eliberare de patimi sau despatimire si crestere in virtuti, in bunatate milostiva si smerita. Sfantul Antonie spune ca „liber este omul care nu slujeste patimilor, ci cu intelepciune si cu infranare isi stapaneste trupul si se indestuleaza, plin de multumire, cu cele daruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte putine. Caci mintea iubitoare de Dumnezeu si sufletul, daca vor cugeta la fel, vor impaciui si trupul intreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece cand vrea sufletul, toata turburarea trupului se stinge”[8].

Sfantul Antonie cel Mare ne arata, impreuna cu toti sfintii, ca Sfanta Taina a Pocaintei este innoirea Botezului sau „al doilea Botez”. Rolul pocaintei de dupa Botez este ca sa-l intoarca pe crestin de la pacatele si patimile in care a recazut, sa fie din nou curatit si tamaduit, sa redobandeasca starea de har in care-l asezase Sfantul Botez, sa faca din nou lucrator si roditor harul salasluit in el.

Se spune ca Sfantul Antonie cel Mare a zis catre sfarsitul vietii sale ca daca ar trai mai mult s-ar pocai mai mult.

Urmand Sfantului Antonie cel Mare, toti sfintii cuviosi, mai ales cei care au devenit pastori de suflete, au fost si dascali ai pocaintei, intelegand ca pocainta este un mare dar si un mare leac pentru mantuire. In aceasta privinta Sfantul Isaac Sirul zice: „Pocainta s-a dat oamenilor dupa botez, ca un har peste har” (Cuvinte despre nevointa, cuv. 72).

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul spune: „Cunoscand, asadar, frica de Dumnezeu, bunatatea si iubirea lui de oameni, din Vechiul si Noul Testament, sa ne intoarcem din toata inima noastra. De ce sa pierim fratilor? Sa ne spalam mainile noi, pacatosii. Sa ne curatim inimile noi, cei cu sufletele indoite. Sa ne tanguim, sa jelim si sa plangem pentru pacatele noastre. Sa incetam din rautatile noastre. Sa credem in milostivirile Domnului. Sa ne temem de amenintarile Lui, sa pazim poruncile lui[9]”.

Sfantul Ioan Gura de Aur, mare dascal al pocaintei, zice: „Pacatul si pocainta sunt doua lucruri diferite. Pacatul este rana, pocainta, leac. Dupa cum in trup sunt si rani, dar exista si doctorii, tot asa si in suflet sunt si pacate, si pocainta. Pacatul aduce rusine, pocainta, indraznire”[10].

Adesea, Parintii cuviosi ai Filocaliei arata in mod clar si rezumativ ce este pacatul, din ce se naste el si cum se vindeca omul de pacat:

„Pacatul este intrebuintarea gresita a ideilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor”- zice Sfantul Maxim Marturisitorul[11].

„Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima” - spune Marcu Ascetul[12].

„Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un sfant pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit” - spune acelasi dascal[13].

„Veninul pacatului adunat in noi fiind mult, e nevoie, si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei, si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie….” – ne invata Nichita Stithatul[14].

Iar Sfantul Ioan Scararul, un alt mare dascal al pocaintei, spune ca „pocainta este aducerea inapoi (improspatarea) a Botezului. Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru a doua viata. Pocainta este cumparatoare a smereniei. Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri (consolari) trupesti. Pocainta este gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijata (nepatimasa n.n.) de sine. Pocainta este fiica nadejdii si tamaduirea deznadejdii. Cel ce se pocaieste se osandeste pe sine, dar scapa neinfruntat (nejudecat n.n.). Pocainta este impacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de bunavoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire (duhovniceasca) adanca”[15]

Pocainta sincera cu regret si lacrimi pentru pacatele savarsite aduce iertarea pacatelor si mantuirea sufletului. in aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Ai pacatuit? Vino in Biserica si sterge pacatul tau. Ori de cate ori cazi pe un drum, tot de atatea ori te si ridici; astfel, ori de cate ori pacatuiesti, de atatea ori sa te si pocaiesti. Nu deznadajdui, nu fi nesarguincios, ca sa nu-ti pierzi nadejdea in bunatatile ceresti care s-au pregatit pentru noi. si chiar daca si la batranete ai pacatuit, pocaieste-te si vino in Biserica. Aici este spital, nu tribunal. Aici se da iertare, nu ti se cere a raspunde pentru pacate. Spune-I lui Dumnezeu: «tie unuia am gresit si rau in fata Ta am facut» (Psalmul 50, 4), si te va ierta. Arata-I pocainta si te va milui”.

insa, pocainta, inteleasa ca dorinta de schimbare a vietii pacatoase si ca marturisire a pacatelor in fata preotului duhovnic in Taina Sfintei Spovedanii este si impacare a omului cu Dumnezeu si cu Biserica Lui, urmata de impartasirea cu Sfintele Taine care este unirea desavarsita a omului cu Dumnezeu.

Pocainta aduce pace sfanta si bucurie binecuvantata in sufletul omului iertat de pacate, dar si in ceruri. in acest sens, Hristos-Domnul spune ca: „in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste” (Luca 15, 10).

Sa cerem Preamilostivului Dumnezeu ca, prin rugaciunile Sfantului Cuvios Antonie cel Mare, sa ne daruiasca lacrimi de pocainta pentru pacatele noastre si bucurie de recunostinta pentru iubirea Lui milostiva, iertatoare si vindecatoare, spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea noastra. Amin.

Cuvantul Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, rostit dupa slujba Vecerniei in biserica parohiei Sfantul Antonie cel Mare – Curtea Veche, Bucuresti, cu ocazia hramului, joi, 16 ianuarie 2014.

Note

1. Raduca, Pr. prof. univ. dr. Vasile, Monahismul Egiptean, Editura Nemira, Bucuresti, 2003, p. 72.

2. Derwas J. Chitty, Pustia, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Sofia, Bucuresti, 2010, 23.

3. Ieronim, Chronicle (Ed. Hekm), p. 240 (anul 356) – P.L. 27, 687, apud Derwas J. Chitty, op. cit., p. 84.

4. Sf. Atanasie cel Mare, Epistole si Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, EIBMO, Bucuresti, 2010, p. 353.

5. Raduca, Pr. prof. univ. dr. Vasile, op. cit, p.87

6. Sf. Antonie cel Mare, invatatura despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare, cap. 52, in Filocalia romaneasca, vol. 1, EIBMO, Bucuresti, 2008, p. 23.

7. Ibidem, p. 29.

8. Ibidem, cap. 56, p. 24.

9. Sf. Maxim Marturisitorul, Cuvant ascetic, in Filocalia romaneasca, vol. 2, EIBMO, Bucuresti, 2008, p. 58.

10. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii despre pocainta, 8, EIBMBOR, Bucuresti, 2006, p. 160.

11. Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, II, 82, in Filocalia romaneasca, vol. 2, ed. cit., p. 101.

12. Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, 99, in Filocalia romaneasca, vol. 1, ed. cit., p. 288.

13. Idem, Despre cei ce-si inchipuie ca se indreptatesc din fapte, 41, in Filocalia romaneasca, vol. 1, ed. cit., p. 108

14. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta, II, 9, in Filocalia romaneasca, vol. 6, EIBMO, 2011, p. 295.

15. Sf. Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, cuv. V, 2, in Filocalia romanesca, vol. 9, EIBMO, Bucuresti, 2013, p. 166

Sursa: basilica.ro

• Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
  Publicat in : Editoriale
• Monahismul Ortodox - Parintele Macarie Motogna - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Casatoria alba
  Publicat in : Editoriale
• Trapeza - locul unde hrana devine rugaciune
  Publicat in : Arhitectura Bisericeasca

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: