Dreptmăritori creştini,

 Pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos prezentată de Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţişează chipul unui om bogat şi lacom, căruia i-a rodit ţarina şi care şi-a lărgit hambarele ca să adune în ele roadele sale.

Acesta, dominat de egoism, cugeta numai la sine şi la plăcerile legate de mâncare, băutură şi trai îmbelşugat (Lc. 12, 17-19). În loc să se preocupe de cele mai presus de lume, el râvneşte să dobândească lumea aceasta. În loc să-L adore pe Dumnezeu, el îşi face idoli din avuţiile sale.

Dar iată că, într-o noapte, când nu se aştepta, acest „nebun” a trebuit să restituie sufletul său Ziditorului suprem. După o viaţă fără Dumnezeu, a urmat pentru acest bogat o veşnicie de durere, întristare şi suspin.

 Iubiţi credincioşi,

Viaţa vremelnică de pe pământ este singurul loc unde ne putem mântui. Ea trebuie trăită pe dublul plan, măiestrit îmbinat, al vieţii trupeşti şi al celei sufleteşti. Viaţa pământească este vremea semănatului (Mt. 13, 24), a întrecerii (I Cor. 9, 24), a lucrătorilor merituoşi în via Domnului (Mt. 20, 1), a sporirii talanţilor (Mt. 25, 14).

Conştienţi că fiecare oră din această vreme este preţioasă (Gal. 6, 10; Col. 4, 5), suntem chemaţi să ne exercităm şi valorificăm însuşirile sau aptitudinile primite de la Dumnezeu.

Pe arena vieţii prezente, prin conlucrare cu harul divin, creştinul poate creşte până „la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Viaţa este un dar sacru făcut nouă de Dumnezeu, un dar pe care Dumnezeu ni-l poate cere înapoi oricând. De aceea, trebuie trăită frumos, împodobită cu florile virtuţilor, înfiptă în Legea Domnului.

În felul acesta, omul se comportă la înălţimea demnităţii sale de chip al lui Dumnezeu, conştient că are o singură viaţă de trăit pe pământ, din care trebuie să facă antreu al veşniciei.

Sfântul Isihie Sinaitul spune: „Viaţa oamenilor se desfăşoară în repetare de ani, de luni, de săptămâni, de zile, de nopţi, de ceasuri şi de minute. În acestea trebuie, aşadar, să ne desfăşurăm şi noi lucrurile virtuoase”. Prin urmare, viaţa prezentă, ca bun fără seamăn dăruit de Dumnezeu, trebuie considerată şi folosită ca timpul necesar de pregătire pentru viaţa veşnică.

Odată, un copilaş a intrat într-o cofetărie. Se plimba de la un raft la altul, studiind cu atenţie fiecare sortiment de bomboane. Mama lui s-a plictisit aşteptându-l pentru ca el să aleagă şi în cele din urmă, a zis: „Grăbeşte-te, fiule! Cheltuieşte-ţi banii! Trebuie să plecăm!”. La aceste cuvinte, băiatul a răspuns: „Dar, mamă, eu am numai cinci lei de cheltuit şi trebuie să-i cheltuiesc cu grijă”.

Acest lucru se aplică la viaţă. Dacă am avea zece vieţi de trăit, am putea cheltui una din ele în a o petrece frumos sau numai în a face bani. Nu-i nimic rău în a face bani sau a avea petreceri frumoase, dar când o persoană îşi petrece întreaga viaţă făcând numai acestea şi nu are timp pentru Dumnezeu, pentru frecventarea bisericii, pentru rugăciune, pentru familie, atunci este cât se poate de rău şi dăunător.

Noi avem numai o viaţă de trăit, aşa încât trebuie să avem grijă de felul cum o petrecem. Într-o zi, va trebui să apărem în faţa lui Dumnezeu şi să-I spunem exact ce am făcut cu singura viaţă pe care ne-a dat-o.

În această privinţă, avem o minunată învăţătură de la Sfântul Siluan Atonitul, care zice: „Lucrul cel mai preţios pe lume este de a cunoaşte pe Dumnezeu. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie, în toate, să se predea voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire; în iubire, căci Domnul este Iubire; în frică, căci trebuie vegheat să nu supărăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău. Când harul e cu noi, el întăreşte mintea noastră; dar când îl pierdem, atunci se descoperă slăbiciunea noastră. Vedem că, fără Dumnezeu, nu ajungem să avem nici măcar un singur gând bun”.

Pretindem că suntem creştini, dar nu-i adevărat întru totul, atâta vreme cât nu ne-am schimbat desăvârşit, atâta vreme cât Hristos nu trăieşte în inima noastră. Putem avea tone de cunoştinţe religioase şi să nu avem nici un gram de mântuire dacă nu suntem transformaţi sau convertiţi.

Convertirea este o schimbare totală a persoanei, este o adeziune completă a voinţei umane la Dumnezeu. Dacă cineva spune că s-a convertit, dar îşi păstrează propriile opinii, idei şi gusturi, convertirea sa este falsă!

Între creştini domină sclerozarea în obiceiuri vechi şi păcătoase, păstrate în numele propriului gust şi sentimentalism. Dacă ne închidem în aceste obiceiuri, credinţa nu poate creşte deloc. Ea creşte numai acolo unde libertatea inimii zice mereu, necondiţionat, „Da” unei voinţe care vine din afară şi nu din tine.

În Ghetsimani e adevărata credinţă! Acolo Iisus a spus Părintelui ceresc: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Lc. 22, 42).

Cu mulţi ani în urmă, o persoană a întâlnit un preot tânăr în tren. Călătorul a aflat că preotul se ducea ca voluntar pentru slujire misionară în Congo. Acesta i-a spus că se duce acum acasă să-şi vadă mama pentru ultima oară. Călătorul a întrebat: „De ce pentru ultima oară?”. Preotul i-a răspuns: „Fiindcă durata medie de viaţă a unui misionar în Congo este de trei ani”.

Tovarăşul de drum îl întrebă iarăşi: „Dar de ce mergi? De ce te duci în Congo?”. Tânărul preot răspunse, citând cuvintele Sfântului Pavel: „Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2, 20).

Fericit este creştinul a cărui deviză de viaţă este aceasta, fiindcă la capătul existenţei pământeşti va trece, prin moarte, la viaţa neîmbătrânitoare.

Mulţi creştini se aseamănă cu bogatul din Sfânta Evanghelie, care a zis sufletului său: „Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te acum, mănâncă, bea şi te veseleşte” (Lc. 12, 19). Pe drept a fost numit „nebun”.

Sfântul Vasile cel Mare întreabă: „Nebune, ai doară suflet de animal? Animalul când e sătul se linişteşte pe deplin, dar nu aşa şi omul”. Omul, chiar sătul fiind, chiar sănătos şi renumit fiind, nu are pace dacă este păcătos. El se zbuciumă, fiindcă păcatul aduce cu sine mustrarea de conştiinţă, care roade necontenit în adâncul sufletului omenesc ca un vierme nemuritor.

Viermele gheenei începe să roadă încă de aici, de pe pământ (Mc. 9, 44, 46, 48). Nu poate să fie fără temei cuvântul cel dumnezeiesc: „Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească” (Pilde 28, 1).

Sfânta Biserică ne învaţă să trăim ca nişte slujitori care aşteaptă pe Stăpânul lor, nu ca bogatul din Evanghelie, pe care-l surprinde moartea nepregătit. Ortodoxia priveşte cu încredere şi optimism, însă şi cu gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca pe o şansă divină a răscumpărării păcatului, ca timp al ridicării, ca şansă de rodire şi valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu.

Clipa poate răscumpăra timpul pierdut când se restabileşte în ea comuniunea cu Dumnezeu, sau poate pierde un timp bun de o viaţă întreagă, când în ea se săvârşeşte, prin păcat, ruperea comuniunii cu Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, înainte de a veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (I Cor. 4, 5).

Iar Sfântul Efrem Sirul îndeamnă: „Să nu fericeşti pe nimeni înainte de sfârşit, dar nici să nu te deznădăjduieşti de mântuirea nimănui”.

Iubiţii mei,

Noi vrem îndestulare în casa noastră. Desigur, avem neapărată trebuinţă de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost. Ele ni se vor da prin muncă şi rugăciune. Hristos aşteaptă de la noi ca această căutare a celor ce ţin de traiul pământesc, să cadă în preocupările noastre pe planul al doilea, iar în primul plan să treacă slujirea lui Dumnezeu şi comoara noastră cea cerească.

A fi creştin înseamnă să preţuim povaţa încurajatoare a Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Să ne întrebăm o clipă: aşa am făcut noi până acum? Din nefericire, nu am procedat în felul acesta. De pildă, câţi nu se scuză zicând: în postul Crăciunului nu m-am împărtăşit, fiindcă nu am avut timp.

Realitatea este că nu şi-au căutat timp pentru a se îngriji de împlinirea voii lui Dumnezeu şi de mântuirea sufletului. Nu au avut încredere în făgăduinţa lui Iisus, că „celelalte”, adică cele ale traiului, li se vor da pe deasupra.

Avem o singură viaţă de trăit. Cine o petrece ca bogatul va fi pierdut pentru vecie. Cine vieţuieşte în duhul Evangheliei, slujindu-L pe Domnul, se va întâlni cu Hristos, Care ne promite: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu!” (In. 12, 26). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. (Luca 12, 16-21)
 

• Boom-ul economic, erezia si impostura religioasa online
  Publicat in : Editoriale
• Pilda bogatului nebun
  Publicat in : Duminica a 26-a dupa Rusalii
• Cuvant la Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina
  Publicat in : Duminica a 26-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: