Duminica a III-a dupa Rusalii - Matei VI, 22-33
Biserica este inca umpluta de radierea luminii Rusaliilor, Pogorarea Duhului Sfant fiind aceea care explica - asa cum o cheie deschide usa - de ce Domnul era atat de preocupat ca Ucenicii Sai, si prin ei, noi, sa intelegem cat de nepretuiti suntem in raport cu toate celelalte ale Creatiei.
Evanghelia acestei Duminici face corp comun cu intreg capitolul 6 al Evangheliei dupa Matei, capitol drag inimii crestinului - indiferent de confesiune -, caci afla cum trebuie (si Cui!) sa se roage, cat de importanta este milostenia, care este fondul postirii si cum iertarea - dar al Rusaliilor - trebuie sa locuiasca in inima omului. Versetele pe care le-am ascultat astazi in bisericile noastre ridica insa o alta problema de viata si de moarte in viata crestinului: raportul intre grija de a fi cu Hristos si grija de a supravietui intr-o lume a economicului, a materialului…
Spusele Mantuitorului vin sa intareasca in noi convingerea ca viata in Hristos - ce se va numi "crestinism” - nu este o religie a consolarii, a aproximatiei, a negocierii continue, ca de targovet - "mai pun eu, mai dai Tu, Doamne…”. Ci e o desfasurare aspra, uneori dureroasa, in care trebuie sa ne amintim mereu ca suntem mai de pret decat pasarile cerului (Mt 6, 26), sau decat crinii pamantului (Mt 6, 29), decat iarba campului, numai buna de aruncat focului (Mt 6, 30), ca Dumnezeu, pe noi, "oamenii”, ne-a iubit, daca nu mai mult, macar altfel decat intreaga Sa Creatie…
Spuneam ca Duhul Sfant este Cel Care lumineaza talcuirea Evangheliei acesteia, caci pogorarea Sa a restabilit - pe de o parte - unitatea intre Creator si creatura, dar si aceea intre creaturile rationale, care, "pierzandu-si rationalitatea prin pacat” se rupsesera de la o gandire "cu Dumnezeu” asupra lumii. Caci Taina Bisericii tine intr-insa Taina Intruparii Mantuitorului. Intrupare care a redat trupului omenesc nobletea dumnezeiasca dintru inceput, care a readus aminte oamenilor ca nu sunt numai trupuri, ci si suflete vrednice de vesnicie. Iar Hristos, ne-o arata Duhul Sfant, a venit sa restabileasca trupul si sufletul in intregime, nu omul doar pe jumatate -, fie trup, fie suflet. De aceea, Hristos, in Evanghelia aceasta si mereu, vine sa ne indemne la cautarea lucrurilor esentiale pentru mantuire, vine sa ne vindece nu doar neputinta in care am cazut, ci si deznadejdea care cuprinde pe omul trupesc dinaintea obstacolelor materiale care par ca-i accidenteaza devenirea. Porneste de la "sminteala ochiului” (Mt 6, 22-23), adica de la pacat, pentru ca El stie ca pacatul e poarta prin care diavolul intra-n casa sufletului, e fisura prin care dusmanul arunca sageata deznadejdii in "platosa credintei”, ranind de moarte. Cum vindeca El deznadejdea noastra? Spunea unul din tinerii traitori ai Ortodoxiei: "Noi am descoperit pacatul nostru abia acum, pentru ca abia acum l-am savarsit, dar Domnul il stia inainte de a face lumea. Stia, si totusi ne-a facut; stia, si totusi ne-a daruit Botezul, ne-a daruit Trupul si Sangele Sau de atatea ori, fara ranchiuna, fara pomenire de rau” (Savatie Bastovoi, "Dragostea care sminteste”, Ed. Marineasa, 2003, p. 132).
Sa ne aducem aminte ca Evanghelia aceasta, odinioara, in varsta dintai a Bisericii, era citita indata dupa Botezul unora dintre crestinii comunitatii. Va dati seama la ce haina facea aluzie exegeza ca-i mai de pret decat a crinului? Desigur, la haina Botezului! La ce mancare (Mt 6, 25) si la care anume bautura? Desigur, la Trupul si Sangele Sau! Haina, hrana si bautura pe care Hristos le prezinta ca fiind, mai presus de toate, darul lui Dumnezeu in viata fiecaruia din noi. Cu o conditie fundamentala, pe care ritualul Botezului pana astazi o pune in valoare, conditie pe care crestinii proaspat botezati si comunitatea lor numai ce o auzisera: "Te lepezi de satana, si de toata lucrarea lui si de toti slujitorii lui…”. O conditie care, in plan practic, corespunde versetului Evangheliei de azi: "Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona” (6, 24b). Aici este punctul din care nu mai avem a accepta compromisul. Caci, neputand sluji amandurora, in noi se naste ura sau dispretul, roadele unei incercari debile: de a pune pe acelasi tron de stapan pe Dumnezeu cu diavolul. Ura de Dumnezeu, care naste iubirea de sine si de toate ale trupului, caci nimic nu pare mai vizibil al nostru decat trupul. Dispretul de Dumnezeu, care duce la pretuirea cu orice pret a orice altceva decat Dumnezeu. Pretul prea mare pe care unii-l pun pe false tronuri de stapani, pe nenorocite averi omenesti, pe aiuristice cariere, consumatoare de orgolii si nebunii…, toate semne ale nenorocitei insailari a valorilor intre care traim.
O, macar de-am tine cont de ceea ce Dumnezeu ne invata prin Evanghelia Sa: "ci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui, si toate acestea vi se vor adauga” (Mt 6, 33)! Ce ne spune, altfel? Ca faptele pe care le savarsim n-au voie sa necinsteasca pe Dumnezeu si nici Biserica, unite in veac in legatura dragostei, legatura de la inima de Dumnezeu la inima noastra (adica si a ta, si a mea…). Sau, cum spune acelasi Savatie Bastovoi, citat ceva mai sus, "acolo unde inima omului s-a unit cu Dumnezeu, acolo se pastreaza Biserica, pentru ca in inima aceea este cuprinsa toata umanitatea, caci nimeni nu se va putea uni cu Dumnezeu pana cand nu va lua cu sine toata omenirea, toata durerea omenirii, caci aceasta este dragostea si numai in dragoste ne unim cu Dumnezeu si in dragoste fiintam si nimic din ceea ce nu se face din dragoste nu va ramane. Taina Bisericii este taina dragostei, iar taina dragostei este Taina Bisericii. Aceasta nu este nimic mai mult decat ceea ce este omul, decat ceea ce ar trebui sa fie omul…” (op. cit., p. 85).
Iata de ce Evanghelia aceasta - numita si "despre grijile vietii” - ne invata ca solutia zbaterilor noastre este dragostea pe care Dumnezeu ne-o poarta, si noi reusim, atat cat lucram pentru aceasta, s-o daruim celorlalti. Dragostea ce ne invesmanta, dragostea ce ne hraneste, dragostea ce ne vindeca setea. Invesnicindu-ne.
Duhul Sfant, intre Persoanele Sfintei Treimi, este "cea mai ascunsa dintre Ele”, ascunsa in spatele darurilor pe care le risipeste Dumnezeu intre noi. Hristos Domnul stia aceasta! Stia ca Pogorarea Duhului Sfant va aduce izvor de daruri noi intre oameni, de dragul lor. Si ca atata vreme cat vor persista in nadejde, credinta si dragoste vor spori. De-aceea, zice - verset ce lipseste Evangheliei, dar e "lipit” de ea: "Nu purtati deci grija zilei de maine; caci ziua de maine se va ingriji de ale sale. I-ajunge zilei rautatea ei!” (Mt 6, 34).
Sa-nvatam dar sa nu "otravim” icoana asteptarii. Stiind ca Vistierul Bunatatilor pretutindenea este si pe toate le plineste.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.