Vorbele sutasului ar trebui sa fie "lumanarea" pe care fiecare din noi o aprinde in fata iconostasului atunci cand se roaga, dar probabil ne este greu sa contemplam la frumusetea imaginii in care Domnul discuta cu mine. Frumusetea legaturii dintre noi si El este si faptul ca vorbeste fiecaruia pe nivelul de inteles al lui, cu aceeasi dragoste pentru toti si se coboara la masura noastra duhovniceasca.

Grija si speranta cu care sutasul se apropie de Mantuitorul, indemnat fiind de compatimirea si dragostea pe care o are pentru sluga din casa lui, fac lucratoare credinta pe care o purta in suflet si devine vizibila pentru cei din jur prin dialogul avut cu Hristos. Si el cere cu credinta "fara sa aiba nici o indoiala, pentru ca cine se indoieste este asemenea valului marii, miscat de vant si aruncat incoace si incolo" (Iacov 1,6).

Iar marturisirea plina de smerenie si cunoasterea realitatii ce-l inconjoara pun intr-o lumina oglinditoare pentru noi aceasta nevrednicie caracteristica noua tuturor. Oricat de mare ar fi ea si indiferent de pozitia noastra sociala, asta nu il impiedica pe Hristos sa stea la discutie cu fiecare dintre noi. Cuvintele folosite in dialogul ce reprezinta punctul de pornire al unei relatii, "sunt, in realitate, imagini ale sufletelor noastre. Caci, asa cum raul arata izvorul de unde provine; asa si cuvantul caracterizeaza inima in care l-a imbratisat" (Sf. Vasile cel Mare).

Sinceritatea prin care ne exprimam si comunicam cu cel de langa noi ajunge la inima celuilalt caci este parte a adevarului despre cele dinlauntru ale noastre. Nu adevarul ne impiedica sa comunicam, ci minciuna in nebunia ei de a fi stapana peste noi si trairile noastre.

Daca acum o saptamana incercam sa analizam grijile vietii, iata ca acum prin buna- intocmire si randuiala a pericopelor evanghelice ce se citesc in fiecare duminica in biserici, ne este pusa in fata ochilor imaginea omului ce "sta" peste semeni si are grija celor pe care ii "stapaneste". Poate ca ar trebui sa fie modelul dupa care cei ce conduc, cei ce slujesc si noi toti ar trebui sa traim.

Realitatea in care traim, din pacate este inrobita mandriei care ne caracterizeaza, si o ingrijim prin comportamentul nostru modelat dupa patimile noastre. Si totusi, daca sutasul indrazneste din credinta, atunci si noi putem! Ce ne lipseste?.

Exista si un alt aspect al vietii prin care trecem si este legat de cei cu care suntem inconjurati, si anume faptul ca cerem si (poate) ni se va da. Cerem si oferim, insa din imaturitatea noastra duhovniceasca am ramas numai la prima parte: cerem! Bineinteles ca a cere nu este un pacat, dar trebuie luata in considerare si nevoia celor de langa noi. Tot asa cerem si de la Domnul si din cate se pare trei sunt raspunsurile la rugaciunile noastre: "Da", "Nu", "Asteapta". Cel mai potrivit este al treilea! Dar sa nu uitam faptul ca Dumnezeu Tatal incearca sa pastreze un echilibru si o armonie in relatiile dintre noi oamenii.

Si tot la fel, nu e pacat ca nu primim cele cerute; trebuie sa fiu in-credintat "ca toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor." (Iacov 1,17). Oare ceea ce am acum le privesc ca daruri de la Dumnezeu? Neapreciind aceste daruri, voi fi in stare sa apreciez pe cele ce le cer?.

In a doua Epistola, Sfantul Apostol Petru scrie: "pentru aceasta puneti si din partea voastra toata sarguinta si adaugati la credinta voastra fapta buna; iar la fapta buna, constiinta; la constiinta, infranarea; la infranare, rabdare; la rabdare, evlavia; la evlavie, iubirea frateasca; iar la iubirea frateasca, DRAGOSTEA".   (2 Petru 1, 5-7)

Arhim. Siluan Visan

 

.