Taina iertarii pacatelor

Taina iertarii pacatelor Mareste imaginea.

1. Taina iertării păcatelor. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Accentul teologic în această istorisire mateiană este însă nu atât asupra minunii vindecării trupeşti, ci asupra unei alte mari minuni de care dă seama această întâmplare, anume minunea (şi taina) iertării păcatelor.

Şi în textul paralel de la Marcu (2, 1-12) este vorba de iertarea păcatelor, şi minunea vindecării acelui om paralizat vine ca o dovadă că „putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (v. 10). Totuşi, în Evanghelia a doua accentul cade mai ales pe minunea vindecării trupeşti. De aceea, la Marcu, ne sunt date detalii cu privire la modul cum a ajuns slăbănogul în faţa lui lisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiş de cei patru inşi care-l purtau (v. 3-4). La fel de impresionantă este ieşirea din scenă a celui vindecat: „Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi parul, a ieşit înaintea tuturor” (v. 12a). Iar cei prezenţi sunt marcaţi, în mod evident, dc minunea vindecării trupeşti-, toţi „erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (v. 12b).

La Matei însă, prin modificări aparent puţin importante în raport cu textul de la Marcu, se operează o deplasare de accent, de pe minunea vindecării pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul Matei lasă deoparte detaliile neobişnuite ale intrării în scenă a slăbănogului; la fel, ieşirea acestuia din scenă este mult simplificată: evanghelistul spune simplu că el, „sculându-se, s-a dus la casa sa” (v. 7). Şi aceasta deoarece în relatarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul şi vindecarea sa trupească, ci Lisus şi lucrarea Sa de iertare a păcatelor „pe pământ’’. In cuprinsul pericopei, expresiile cele mai importante sunt cele care se referă la iertarea păcatelor - „iertate sunt păcatele tale”, în v. 2b şi 3a; şi „a ierra păcatele”, în v. 6a - şi la „puterea” lui lisus de a o săvârşi (v. 6a şi 8b).

2. „Este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup”.

In ansamblul Evangheliei de la Matei este subliniată ideea că lisus a venit în lume spre iertarea păcatelor. încă de la vestirea îngerului către dreptul Iosif, despre naşterea Mântuitorului, numele lisus este explicat astfel: „căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor" (Mt 1,21). Iar la sfârşitul Evangheliei, redând cuvântul Domnului Celui înviat că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, evanghelistul înţelege, desigur, că de această putere universală ţine şi puterea iertării păcatelor.

In pericopa acestei Duminici, tema iertării păcatelor apare încă de la început. Ea este introdusă chiar prin cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2b). Această iertare a păcatelor slăbănogului nu este un simplu mijloc al vindecării trupeşti. Este adevărat că adeseori în Sfânta Scriptură păcatul apare drept cauză a bolilor trupeşti (Lev 26, 14-16; Deut 28, 21-22; II Parai 21, 15. 18-19; In 5, 14; 9, 2; I Cor 11, 30). Totuşi, slăbănogul nu se şi vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Mântuitorului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.

De unde ar rezulta că păcatul nu era cauza - sau, în orice caz, nu era singura cauză - a bolii sale (cf. In 9, 3). Pe de altă parte, iertarea păcatelor, adică minunea vindecării duhovniceşti, este prezentată ca fiind de mult mai mare importanţă decât cea a vindecării trupeşti: „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (v. 5).

Este limpede că Iisus înţelege că „mai lesne” este a zice al doilea cuvânt. Astfel, Domnul învaţă că a vindeca numai prin cuvânt o boală atât de grea precum aceea a slăbănogului care-l fusese adus pe o targa este un lucru cu mult mai uşor decât iertarea păcatelor. Şi El săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la arsa ta” (v. 6). lată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Mântuitorului (din v. 5-6): „Ce vi se pare mai uşor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului?

Negreşit, e mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum şi ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut” (Omilii la Matei, XXIX, 2, în volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1 994, p. 365-366).

3. Iisus are puterea de a ierta păcatele. Împotriva cuvântului de la început de iertare a păcatelor reacţionează - deşi nu pe faţă, ci numai în forul lor interior - „unii dintre cărturari”. In rostirea lui lisus ei vedeau o hulă, pe temeiul învăţăturii bine stabilite în iudaism că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Paralelele de la Marcu (2, 7) şi de la Luca (5,21) ne arată chiar cum formulau ei această obiecţiune: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Ideea cărturarilor este justă. Intr-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că lisus este Dumnezeu. Necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului îi face să cugete „rele” în inimile lor (v. 4). Prin vindecarea trupească a slăbănogului, lisus îşi dovedeşte puterea dumnezeiască, deci, implicit, puterea de a ierta păcatele.
Iată, deci, un fapt bine stabilit: că lisus are puterea de a ierta păcatele.

Textul Evangheliei acestei Duminici însă ne obligă să facem un pas mai departe în interpretare. Numai făcând acest pas vom descoperi o trăsătură specifică lui Matei în relatarea despre vindecarea slăbănogului din Capernaum şi vom înţelege că aceasta şi este cea mai importantă trăsătură a textului mateian.

Mai întâi o remarcă: în toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum, în legătură cu iertarea păcatelor „pe pământ” se foloseşte pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9, 6; Mc 2, 10; Lc 5, 24). Folosind acest titlu, pe linia profeţiei lui Daniel (7, 13-14), Mântuitorul arată că are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă lucrarea Sa „pe pământ” de după înălţarea la cer, ca Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. El este prezent în Biserica Sa, conform făgăduinţei pe care a făcut-o după înviere: „lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). De unde rezultă că ceea ce a făcut atunci cu slăbănogul, adică faptul de a-i fi iertat păcatele, e o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat cu toţi cei care vin la El cu credinţă. Aşadar, pentru credincioşii creştini, iertarea păcatelor nu este o simplă speranţă, amânată pentru viitorul eshatologic. lisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28 şi loc. par.). Iar această jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca pe care El ne-a lăsat-o: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19; I Cor 1 1,24-25).

4. Puterea iertării păcatelor dată „oamenilor”. Matei face însă un pas mai departe. In celelalte două Evanghelii sinoptice, relatarea se încheie cu menţionarea uimirii celor prezenţi, care exclamă: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”, după Marcu (2, 12), sau: „Am văzut astăzi lucruri minunate”, după Luca (5, 26). Este clar că şi unul, şi celălalt au în vedere minunea vindecării trupeşti. In schimb, încheierea de la Matei, pe de o parte - şi pe linia orientării generale a pericopei mateiene atrage atenţia asupra minunii celei mai mari, aceea a iertării păcatelor; iar pe de altă parce evidenţiază faptul că puterea iertării păcatelor este un dar pe care, prin Hristos, Dumnezeu l-a dat Bisericii şi că ea se exercită prin oameni: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor ’ (Mt 9, 8).

Intr-adevăr, Evanghelia de la Matei nu numai că ni-L prezintă pe Iisus-Fiul Omului ca pe Cel ce iartă păcatele, ci subliniază faptul că El a dat această putere şi Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, Bisericii Sale. în două rânduri, în această Evanghelie, Mântuitorul Se referă în mod direct la puterea iertării păcatelor dată oamenilor. Anume, prima dară în cuvântul adresat lui Petru, după ce acesta, la Cezareea lui Filip. L-a mărturisit că este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Fericindu-I pentru această descoperire primită de la Tatăl, lisus a adăugat; „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cernii” (Mr 16, 16-19).

5. Iertarea păcatelor - Sfântă Taină a Bisericii. Textul acesta este foarte important deoarece arată că iertarea păcatelor se săvârşeşte în Biserică. Mântuitorul Îşi exprimă aici, în mod direct, intenţia dea întemeia Biserica, a cărei temelie este credinţa în mesianitarea şi divinitatea Sa, mărturisită de Sfântul Petru în numele tuturor Apostolilor. Hristos este „Capul trupului, adică al Bisericii”, zice Sfântul Apostol Pavel (Col 1, 18), care-i scrie, printre altele, ucenicului său, Timotei: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui vin, stâlp şi temelie adevărului” (I Tim 3, 15). Sfinţii Părinţi numesc adeseori Biserica „spital” (duhovnicesc), deoarece ea este locul în care ne vindecăm de rănile păcatelor; iar pe părinţii duhovnici, care administrează darul iertării păcatelor, ei îi numesc „doctori”.

Deşi cuvântul citat este adresat lui Petru, aceasta nu înseamnă că numai acest Apostol a primit puterea de a lega şi de a dezlega, adică puterea iertării păcatelor. Un alt text de la Matei ne arată că, de fapt, Mântuitorul a dat această putere tuturor Apostolilor, liste vorba ele un cuvânt al Său din aşa-numita „cuvântare bisericească” (sau despre viaţa comunitară): „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18, 1 8).

Aceste cuvinte sunt întărite de Mântuitorul Hristos după înviere. Sfânta Evanghelie de la Ioan ne spune că, arătându-li-Se ucenicilor Săi în seara Duminicii învierii, Domnul le-a dat nu numai făgăduinţa, ci şi harul iertării păcatelor: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 21-23). Avem aici ceea ce putem considera un cuvânt testamentar al Domnului Celui înviat. Acest cuvânt este deosebit de important, Domnul spunând că trimiterea Sa de către Tatăl spre iertarea păcatelor se prelungeşte în lume prin trimiterea ucenicilor Săi, purtători ai Duhului Său Celui Sfânt.

6. Preoţii şi harul iertării păcatelor. Am spus şi în alte rânduri că Sfântul Matei este, prin excelenţă, un exponent al Bisericii sale. Numeroase texte şi trăsături specifice primei Evanghelii ilustrează preocuparea bisericească a evanghelistului. El scrie din Biserică - fiind membru activ al Bisericii sale şi, cum. o arata opera sa, ca un neîntrecut învăţător creştin (catehet) - şi pentru Biserică. încheind pericopa acestei Duminici cu referirea la faptul că Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, Sfântul Matei are în vedere o situaţie prezentă în mod permanent în Biserică, unde oamenii sfinţiţi prin Taina Hirotoniei împărtăşesc tuturor harul vindecării duhovniceşti.

Câte leagă şi dezleagă ei pe pământ sunt legate şi dezlegate şi în cer. Dumnezeu confirmă în cer ceea ce săvârşesc pe pământ cei mandataţi de Hristos cu harul iertării păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că mai ales pentru aceasta este cu totul minunată şi înfricoşată slujirea preoţească şi mai mare decât slujirea îngerilor: „Au şi stăpânitorii pământului - zice el - puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de alega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat roată judecata Fiului” (In 3, 22). Văd, însă, că toată această puterea fost încredinţată de către Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti" (Despre preoţie, 5, în voi.: Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 59-60).

7. O Sfântă Taină pentru noi. Taina iertării păcatelor este o minunată lucrare a lui Hristos, mereu prezentă în Biserica Sa. Este o taină asupra căreia şi mai târziu, ca şi în zilele petrecerii în trup a Mântuitorului, cugetă „rele” oamenii neduhovniceşti. Redând opoziţia cărturarilor iudei faţă de Iisus şi acuza pe care I-o aduceau că „huleşte", Sfântul Matei are în vedere, desigur, şi opoziţia iudaismului, din vremea în care îşi scria el Evanghelia, faţă de Biserica lui Hristos şi faţă de Sfintele Taine ale ei. Astfel de „cărturari" necredincioşi n-au lipsit niciodată. Totdeauna s-a lovit Biserica de opoziţia lor. Astăzi, nu mai puţin ca altădată, sunt destui cei care contestă şi hulesc învăţătura mântuitoare a Bisericii despre taina iertării păcatelor şi despre puterea exercitării ei în Biserică, prin episcopi şi preoţi. Contestă această învăţătură mulţi dintre creştinii din afara spaţiului ortodox, care nu recunosc Taina Hirotoniei şi nici faptul că în Biserică a fost dată oamenilor puterea iertării păcatelor. Dar, în mod practic, şi cei care se consideră „ortodocşi”, dar refuză să vină la Sfânta Taină a Mărturisirii sau chiar o batjocoresc, sunt şi ei dintre cei care, ca şi adversarii de odinioară ai Mântuitorului, cugetă „rele” împotriva acestui mare har pe care El l-a lăsat Bisericii spre mântuirea noastră.

Slăbănogul cu totul neputincios din Evanghelia acestei Duminici ne închipuie pe fiecare dintre noi. Prin noi înşine, suntem cu toţii ca şi acesc om, cu totul neputincioşi în a face ceva pentru vindecarea, pentru mântuirea noastră. Cu toţii avem nevoie să ajungem în faţa Domnului Hristos Mântuitorul şi să auzim de la El acest cuvânt: „Iertate sunt păcatele tale!” Nu cumva, deşi ne considerăm credincioşi, n-am ajuns încă să preţuim îndeajuns acest mare har ce ne stă la îndemână? Nu cumva, în loc să ne folosim cu smerenie şi cu încredere de puterea cerească negrăită, mereu prezentă în Biserica lui Hristos, suntem şi noi înclinaţi să cugetăm „rele” la adresa oamenilor prin care se exercită această putere?

Sau poate că, asemenea slăbănogului, suntem lipsiţi de îndrăzneală. Poate că păcatul ne-a făcut necutezători. Să nu deznădăjduiţii! Să venim la Domnul şi la Biserica Sa cu credinţa slăbănogului şi a celor care-l purtau, ca şi noi să auzim de la El cuvântul: „îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Pr. Prof. Vasile Mihoc
Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Cumpara cartea "Lumina Evangheliei"

Pe aceeaşi temă

13 Iulie 2017

Vizualizari: 886

Voteaza:

Taina iertarii pacatelor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE