DUMINICA FIULUI RISIPITOR
Capitolul al XV-lea al Evangheliei de la Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă trei parabole: Oaia cea pierduta (v. 3-7), Drahma cea pierduta (v. 8-10) şi Fiul risipitor (v. 11-32). Toate trei exprimă bucuria aflării lucrului pierdut, respectiv a oii (v. 6), a monedei de mare valoare (v. 9), dar şi bucuria întoarcerii fiului risipitor.

Parabolele enumerate se doresc a fi răspunsul Mântuitorului dat fariseilor şi cărturarilor, care-L acuzau că mănâncă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (v. 1-2). Fără îndoiala, parabola Fiului risipitor este reflexul situaţiei cu care se confrunta Iisus la acea vreme, iar ascultătorii Săi se considerau a fi în poziţia fiului cuminte, care urma să decidă dacă va accepta invitaţia tatălui iubitor şi iertător şi daca-i va împărtăşi bucuria. Din păcate, bucuria tatălui, după cum citim în parabolă, a fost umbrită de lipsa de iubire a fiului cuminte. De remarcat este faptul că daca la bucuria aflării oii şi a drahmei pierdute participă prietenii şi vecinii (Luca 15, 6 şi 9). la bucuria întoarcerii fiului risipitor participă doar tatal acestuia, care pregăteşte festinul pe măsura bucuriei întoarcerii fiului apostat (Luca 15, 22-23). Tatăl este imaginea lui Dumnezeu. Şi daca tatăl îl simbolizează pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este singurul Care cunoştea întreaga dramă interioara prin care trecuse tânărul. Eli rătăcise într-o „ţară îndepărtata” (v. 13), expresie a distanţei incomensurabile dintre Dumnezeu şi cel păcătos, trăind în afara prescripţiilor divine, anesteziat de iluziile câştigate prin cheltuirea averii, precum şi de plăcerea desfrânarilor si de durerea slavei deşarte, care-i creau o falsă măreţie.

Numai că un astfel de trai hedonist, pur instinctual, la care aderase tânărul i-a fost răsplătit, după un timp, cu paşterea porcilor. Această profesie - înjositoare şi dispreţuită de evrei - l-a umilit şi l-a făcut să trăiască încercarea lipsei celor elementare vieţii (v. 15-16). Ajunsese până acolo încât nici porcii, cărora le acorda îngrijire şi protecţie, nu-şi împărţeau roşcovele cu el, spune versetul 16. Pe fondul acestei asceze spirituale şi materiale, tânărul „şi-a venit în sine” (v. 17), recunoscându-şi vina pe care a transformat-o într-o rugăciune de pocăinţă formulată ad-hoc. „Tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi!” (v. 18-19).

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că începutul curâţiei este legat de mărturisirea păcatului. Profetul zice: „Adu-Mi aminte ca să judecam împreună, fă tu însuţi socoteala ca să te dozvinovateşti” (Isaia 43, 26). Da, prin pocăinţă, omul isi poate recâştiga strălucirea sa dintru început.

Conţinutul rugăciunii tânărului naufragiat, pătruns de smerenie şi de zdrobirea inimii, l-a transformat. şi l-a determinat să ia hotărârea de a se întoarce.

Ajuns acasa, tatal, sensibilizat de cuvintele rugăciunii sale, l-a îmbrăţişat, şi, totodată, l-a iertat, sarutându-i (v. 20).

Tatăl este un campion al iubirii. O iubire care, desi a ramas acasa. l-a însoţit pe copilul sau - care îşi pierduse filiaţia în acea ţara străină. Iubirea tatălui este de fapt cea care îl va face sa conştientizeze şi sa regrete caderea. Se trezeşte ca dintr-un somn. Sinele este o sinteză între idealitate şi realitate. Prin cunoaşterea sinelui, existenţa căpătă sens. Descoperindu-si sinele, omul isi a ia sensul interior si îşi autentifica atributul său de fiinţa spirituala. Aceasta ne face sa înţelegem de ce tatăl trece peste toate neplăcerile pe care i ie-a pricinuit fiul sau neascultător şi dă porunca - atunci când propriul copil se întoarce - să fie repus în demnitatea de dinaintea plecării din casa părinteasca.

Mai mult, tatăl transforma cuvintele rugăciunii in opusul lor, tratându-l nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete de seama. In acest sens, i-a şi dat cele trei însemne, inel, haina de vison şi lanţ de aur, pe care losif le primise din mâna lui Faraon, atunci când ba numit mai mare peste tot pământul Egiptului (Facerea 41, 42). Astfel, i-a dat haina cea mai bună, simbolul redobândirii darurilor pierdute prin păcat: inelul, simbolul autorităţii (1 Macabei 6, 15) si al logodirii cu Dumnezeu: si încaltamintea, simbolul omului liber (Luca 15. 22)...Căinţă şi întoarcerea - „venindu-si în sine (...) sculându-mă, mă voi duce" - sunt răsplătite cu iertarea imediată a tatălui; de altfel, tot aşa procedează si Dumnezeu cu cei păcătoşi. Iubirea a biruit moartea sufletească si trupească a tânărului. Şi tot ea a aprins bucuria festinului, praznuirea pentru care tatăl jertfeşte viţelul cel îngrăşat.

Viţelul adus în discuţia parabolei, spun Sfinţii Părinţi, este simbolul Fiului lui Dumnezeu, iar praznuirea este Sfânta Liturghie, la care participă adunarea credincioşilor şi din care izvorăşte viaţa Bisericii. Căinţă şi întoarcerea fiului risipitor primesc răspunsul iertării imediate a tatălui. I se oferă din partea tatălui acea bucurie ce sporeşte neîncetat. Aşa este şi iubirea lui Hristos, Cel Care trăieşte înlauntrul nostru.

Din păcate, atmosfera bucuriei a fost, umbrită de atitudinea ingrata, venită din partea fiului mai mare care i-a făcut iubirii tatălui numeroase reproşuri, deşi a fost asigurat ca toate cele ale tatalui sunt ale lui. Intr-un mod de neînţeles fiul cel mare devotat şi statornic - se arata nereceptiv la iubirea tatalui: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să ma veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (v. 29-30). Nu suportă un asemenea climat în care trebuie să împartă iubirea tatalui cu fratele sau. Prin atitudinea sa, fratele mai mare devine imaginea metamorfozată a fariseilor şi a cărturarilor lipsiţi de iubire şi de compasiune faţă de cel căzut. Cu toate acestea, iubirea tatalui merge dincolo de judecata lumii şi chiar de revolta fiului sau. Dincolo de această atitudine a primului născut, pe cât de statornic s-a dovedit până atunci, pe atât de lipsit de înţelegere şi iubire se arată a fi acum, pentru că adună risipind. Şi aceasta în timp ce mezinul, prin rugăciune şi pocăinţă, capătă strălucirea de dinaintea ieşirii sale, atât din sine, cât şi din casa părinteasca. Prin întoarcerea metanoică, acel comportament al său dual şi instinctual devine curabil. Prin rugăciune şi pocăinţa, singurele capabile să dizolve păcatul, şi-a reiterat legătura cu Dumnezeu, cu sine, cu familia şi cu semenii; din fiu al pierzării devine fiu al luminii, „bucurie îngerilor lui Dumnezeu” (v. 10). Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura profetului: „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18).

Prin lecţia ţinută - evidentă în prezentarea fiului neascultător, care în cele din urmă ştie să preţuiasca iubirea tatalui, şi a fiului ascultător, care devine batjocoritor faţa de dragostea părintească - Iisus a vrut sa-i asigure pe ascultătorii Sa, că orice întoarcere de pe calea păcatului este posibila, pe de o parte; iar pe de alta, ca „mai multa bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocaieste, decât pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Dar, oare, cine nu are nevoie de pocăinţă?! Răspunsul cuvenit îl vom primi în timpul Postului Mare, când vom încerca să ne regăsim obârşia înfierii noastre.

Intre modelele de pocăinţă promovate de imnografia Triodului, un loc aparte îl ocupa Fiul risipitor, caruia îi este dedicată a doua Duminică a perioadei Triodului, dar şi câteva tropare ale Canonului Mare. De asemenea, am putea vedea în efortul ascetic din timpul Postului Mare, de la începutul lui până la Duminica Floriilor, cu adevărat, drumul de întoarcere din ţara îndepărtată în pământul în care se află casa părintească, adică o întoarcere a celui păcătos, după ani de rătăcire, la chemarea Tatalui ceresc. Cel ce vrea să se facă părtaş bucuriei Tatalui ceresc trebuie să se identifice cu fiul risipitor, parcurgând toate etapele întoarcerii sale: venirea in sine,  conştientizarea păcatelor, părerea de râu şi zdrobirea inimii, mărturisirea şi cererea iertării.

Săptămâna Patimilor ilustrează, mai degrabă, prin conţinutul ei imnografic, dar şi prin pericopele Evangheliilor citite în cadrul Deniilor, iubirea răbdătoare a Tatălui, Care nu numai ca nu îşi mustra fiul rătăcit, ci îl primeşte cu multă bucurie şi îl îmbracă în veşmântul cel dintâi, ţesut din har şi lumină, îi pune în deget inelul, semnul eliberării din pacat şi al înfierii. şi îi dă încălţăminte nouă, pentru a merge pe drumul virtuţilor şi a călca peste ghimpii păcatelor.

Prin această întreita cinstire a fiului risipitor - care prin venirea în sine, prin recunoaşterea greşelilor şi prin mărturisirea lor parcurge, de fapt, în interiorul său, această înălţare duhovnicească în trei trepte - tatăl îşi pregăteşte fiul pentru a fi vrednic să participe la masa pascală; aşa ne cere şi Părintele ceresc sa ne pregătim, trupeşte şi sufleteşte, pentru a lua parte la cina euharisticâ, adică a ne face părtaşi bucuriei pe care ne-a adus-o şi ne-o aduce pururea Hristos, Fiul Său, pe care-L primim prin împărtăşirea euharisticâ. EI este pururea în stare de jertfă, adică este prezent în chipul viţelului jertfit, spre bucuria tuturor celor rătăciţi care se întorc la casa părintească. Faptul că toate troparele ce fac referire la fiul risipitor sunt la persoana întâi singular ne încredinţează de adevărul că noi trebuie să ne identificăm cu acesta. Aşa cum am urmat pilda vieţii lui păcătoase, trebuie să urmăm şi venirea lui în sine şi întoarcerea la Dumnezeu.

In acest sens, idiomela glasuieşte: „Risipind bogăţia darului celui părintesc, am păscut, eu, ticălosul, împreuna cu dobitoacele cele necuvântătoare şi, poftind hrana lor, leşinam de foame, flamand fiind. Dar întorcându-ma la Tatal cel milostiv cu lacrimi: Primeşte-ma ca pe un argat, pe mine, cel ce cad la iubirea Ta de oameni, şi mă mantuieste” (Idiomela întâi, cantata la Vecerniei.

Venirea în sine echivalează cu o judecare a faptelor de către propria conştiinţă: „Bogaţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-ma!” (Cântarea întâi, troparul 21). Sufletul se vede pe sine gol, flămând, râvnind iertarea, pe care o poate primi atât din partea judecătorului nemitarnic - ce este propria conştiinţă - cât şi a Judecătorului drept şi milostiv, Care este Dumnezeu. Biserica - statornica şi râvnita Casă părintească - este întotdeauna pregătită sa ofere ospăţul cuvenit în cinstea întoarcerii fiilor risipitori. De aici şi actualitatea nedezminţită de-a lungul veacurilor a parabolei Fiului risipitor.

Preasfințitul Calinic Botoșăneanul

Triodul - golgota pocaintei, Editura Doxologia
 

• Fiul Risipitor in bratele Tatalui
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor sau scoala pocaintei
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: