Această a noua duminică înainte de Paşte, ce marca iniţial începutul postului parţial al Săptămânii Lăsatului de brânză, a devenit cadrul importantei comemorări a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos graţie dezvoltărilor şi comentariilor imnografice ale pericopei evanghelice Matei 25, 31-46 citite la Liturghie. In planul structurii perioadei pregătitoare şi a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această duminică se înscrie cu trei dimensiuni:

1) ea reprezintă continuarea logică a comemorării tuturor defuncţilor din ziua precedentă, dat fiind că aceasta anticipa adunarea finală a celor vii şi a celor morţi şi anunţa între altele tema acestei rugăciuni prin prezenţa a numeroase tropare ce făceau aluzie la Judecată;

2) ea completează prin evocarea dreptăţii lui Dumnezeu meditaţia la mila Lui din Duminica Fiului Risipitor;

3) ea deschide cea de a doua parte a perioadei pregătitoare consacrată pregătirii „exterioare” în vederea postului, reprezentând faţă de duminica următoare, închinată izgonirii lui Adam din rai, extremitatea ultimă a istoriei mântuirii recapitulată şi condensată înainte chiar de a intra în Postul Mare, pe parcursul căruia timpul istoriei va fi „răstignit” pentru a fi îndumnezeit.

Temele acestei duminici au fost îndeajuns dezvoltate în partea I cu referire la eshatologia Triodului, aşa că aici nu mai trebuie să revenim asupra lor , ci doar să amintim câteva elemente. Pentru ca gândul la moarte să fie creştinesc, depăşind filozofia păgână rămasă închisă în limitele eului, el trebuie să fie legat de gândul la Judecata de Apoi şi la supunerea finală a tuturor lucrurilor puterii lui Dumnezeu. Perspectiva prezentării în faţa tribunalului lui Dumnezeu, care-l va judeca după toată rigoarea şi adevărul, e pentru credincios prilejul de a aprecia cât de mult s-a îndepărtat de viaţa după adevăr, al cărei criteriu e consemnat în Evanghelie.

Iar Judecata vestită cu prilejul acestei duminici îi va apărea cu atât mai înfricoşătoare, cu cât o simte mai aproape. Imnografii insistă îndeosebi asupra descrierilor precise şi detaliate ale Judecăţii, asupra arătării înfricoşate a lui Hristos, a răsunetului trâmbiţei de pe urmă, a deschiderii mormintelor, a cărţilor deschise şi a vădirii faptelor ascunse ale fiecăruia , asupra strigătelor de spaimă ale celor osândiţi şi a suferinţelor lor în iad. Această insistenţă nu e călăuzită însă de o plăcere bolnăvicioasa, de o preocupare pedagogică, pentru a trezi frica şi căinţa credincioşilor,  detaliile acestea îngăduindu-ne să actualizăm aici şi acum Judecata de Apoi. Ca şi la toate celelalte prăznuiri ale anului liturgic, nici aceasta nu este o simplă „comemorare”, o aducere-aminte pioasă dar gratuită, pentru că ea face efectiv prezent şi actual „în taina” timpului liturgic "obiectul” ei. Pentru cei ce au trecut de la timpul profan la timpul liturgic prin care cronologia timpului istoric e răsturnată în favoarea unei ordini
calitative şi teologice, Parusia e deja de faţă:

Sosit-a ziua, iată înaintea uşilor e Judecata; suflete, priveghează! Aici împăraţii şi domnii, bogaţii şi săracii se vor aduna şi fiecare om îşi va lua răsplata după vrednicia faptelor”.

Cum s-a insistat deja, funcţia esenţială a eshatologiei e de a ne face să vedem în ziua de faţă ajunul judecăţii şi apropierea sfârşitului. Astfel, fiecare clipă e un prilej de pocăinţă „mai înainte de sfârşit” şi, prin urmare, e virtual purtătoare a veşniciei. Fiind totodată un rezumat al timpului şi putând fi ca atare asimilat unei singure zile, Postul Mare reprezintă tocmai această „vreme bine primită”, acest moment favorabil pentru căinţă ce precedă numaidecât „sfârşitul”. De la Duminica Lăsatului de came şi până în Săptămâna Mare, sfârşitul şi Judecata vor trebui anticipate prin pocăinţă şi lacrimi, pentru a ne pregăti prin fapte o pledoarie adecvată şi a ni-L face milostiv pe Dumnezeu, când va veni adevăratul ceas al Marii Judecăţi.

„Acolo nimic nu te va putea ajuta, Judecător fiind Dumnezeu: nici învăţătura, nici meşteşugul, nici mărirea, nici prieteşugul; fără numai puterea ta cea din fapte, suflete al meu!”.

Fidel întregii tradiţii patristice, Nichifor Calist Xanthopol precizează în sinaxarul său că judecata nu se va referi la faptele exterioare: posturile, privegherile sau minunile pe care le vor fi putut face creştinii, ci mai degrabă la adevăratele fapte ale omului lăuntric: milostenia, milostivirea şi compasiunea faţă de cei drepţi ca şi faţă de cei păcătoşi etc. .

„... Vezi, suflete al meu, de posteşti, să nu defaimi pe vecinul tău.

Fereşte-te de bucate, dar nu osândi pe fratele tău; ca nu cumva, fiind trimis în foc, să te topeşti ca ceara; ci fără împiedicare să te ducă Hristos întru împărăţia Sa”.

„Cunoscând poruncile Domnului, aşa să vieţuim: pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetaţi să-i adăpăm, pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe străini să-i aducem în casă, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i căutăm; ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia ce s-a gătit vouă!» [Mt 25, 34]”.

Intensitatea căinţei susţinută de faptele „postului duhovnicesc” poate, aşadar, izbăvi de iad şi tocmai ea alcătuieşte scopul acestei comemorări a celei de-a Doua Parusii. De aceea, în Typikon-ul Sfântului Sava, lectura patristică indicată pentru Utrenie nu se referă la Judecata de Apoi, ci e discursul Sfântului Grigorie din Nazianz Despre iubirea de săraci, un admirabil îndemn la iubirea activă.

Ultimul tropar propriu slujbei Utreniei oferă tabloului înfricoşător al Judecăţii completat până aici prin câteva apeluri la practica milosteniei, o concluzie în întregime centrată pe lumina şi bucuria învierii, revelând semnificaţia Duminicii Lăsatului de carne în economia Triodului:

„Să ne curăţim mai înainte pe noi înşine, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor; că iată a venit aducându-ne nouă bogăţie nepieritoare; potoleşte umflarea poftelor şi împacă cu Stăpânul pe cei ce au greşit. Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morţi păzeşte-ne neosândiţi pe noi, cei ce Te slăvim pe Tine, Cel ce singur eşti fără de păcat!”.

In plan liturgic, Duminica Lăsatului de came nu se distinge de duminica precedentă, cu excepţia unui loc mai important acordat textelor Triodului, fiindcă găsim acum o „Slavă” şi un „Şi acum” pentru Litia de la Vecernie, şi un canon cu tropare mai numeroase cântat în 8 tropare pe odă.

Dar, spre deosebire de sâmbătă, nu are tropar (apolytikion) propriu. La Liturghie, lectura din Apostol (1 Co 8, 8-13; 9, 1-2) se referă la cărnurile junghiate idolilor şi la necesitatea păzirii discernământului în hrană. Lecturile din Duminica Fiului Risipitor (1 Co 6, 12-20) şi din Duminica Lăsatului de brânză (Rm 13, 11-14 şi 14, 1-4) fac şi ele direct aluzie la Postul Mare şi la necesitatea de a pune iubirea de aproapele înaintea păzirii regulilor trupeşti. In sânul perioadei pregătitoare, aceste lecturi reprezintă, aşadar, un ciclu relativ independent de învăţături privitoare la postul duhovnicesc, la care imnografia va face ecou din ce în ce mai amplu începând din Săptămâna Lăsatului de brânză. Aluziile la aceasta din urmă în troparele Duminicii Lăsatului de came corespund astfel începutului pregătirii efective a postului prin reţinerea de la came, începând cu masa din seara acestei duminici.

Makarios Simonopetritul

Fragment din cartea "Triodul explicat", Editura Deisis

Cumpara cartea "Triodul explicat"

 

• Duminica Infricosatei Judecati- Sfantul Grigorie Palama
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: