Orice om are de dus o cruce, la unii este mai grea, la alţii mai uşoară, dar important de ştiut este faptul că Dumnezeu rânduieşte pentru fiecare crucea potrivită. Se spune că oamenii puternici au cele mai grele cruci de purtat, dar şi de îndurat o moarte năprasnică. În suferinţă este important să înţelegem rostul acesteia în viaţa noastră, pe de o parte, şi faptul că în nenorocire noi nu suntem singuri, pe de altă parte. De fapt, nici nu am putea suporta noi singuri nici o suferinţă, fie ea mai mică sau mai mare. O parte din suferinţă se transferă iubitei, mamei, persoanelor apropiate, altă parte o preia divinitatea şi ce a mai rămas o suportăm noi. De pildă, crucea căsniciei se împarte la doi: „eu şi iubita una suntem”.

Atât timp cât zicem "eu" şi "el", noi împărtăşim suferinţa şi n o putem accepta. La piciorul Crucii, Maica Domnului nu sta în lacrimi, cum e adesea zugrăvită în pictura occidentală, ea a ajuns la o astfel de plinătate a unirii (în dragoste) cu Fiul ei, că nu mai avea la ce să se împotrivească. Trecea prin răstignire împreună cu Hristos. Ea îşi trăia propria i moarte. Mama încheia tot ceea ce începuse în ziua aducerii lui Hristos la templu, când L a dat pe Fiul său. Unul dintre toţi fiii lui Israel, El a fost ca o jertfă de sânge. Atuncea ea primea consecinţele ritualului săvârşit care devenise o realitate. După cum atunci El fusese singur cu ea, aşa cum ea era pe deplin singură cu El, nemaiavând la ce să se împotrivească.

În primul rând, prin dragoste noi devenim una cu acela pe care îl iubim şi dragoste ne îngăduie să împărtăşim fără reticenţe nu numai suferinţa, dar şi atitudinea faţă de suferinţă şi faţă de cei care o cauzează. Este imposibil să ne închipuim pe Maica Domnului sau pe ucenicul Ioan protestând împotriva unui lucru, care fusese voia vădită a Fiului lui Dumnezeu, care se răstignea. "Nimeni nu mi ia viaţa Mea, de la Mine, ci Eu însumi o dau pe ea" (In. 10, 18). El murea de bună voie, cu învoirea Sa pentru mântuirea lumii, moartea Lui era această mântuire, de aceea cei care credeau în El şi vroiau să fie una cu El puteau împărtăşi suferinţa morţii Lui, puteau să treacă prin patimi împreună cu El, însă nu le puteau respinge, nu puteau să se întoarcă împotriva gloatei care a răstignit pe Hristos, pentru că această răstignire a fost voia lui Hristos însuşi.

În al doilea rând, prin unirea cu Hristos, noi devenim părtaşi nu numai la comuniunea cu Iisus, ci cu întreaga creaţie, prin „sângele mielului” care este iubirea divină. Numai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi, adică divinitatea, de aceea spunem că avem părtăşie cu îngeri şi toţi sfinţii. Mare lucru cine încearcă să se apropie de acest fel de cunoaştere a lui Dumnezeu. Prin unirea cu Hristos, acesta devine modelul nostru în toate acţiunile noastre pe care le întreprindem şi aşa El ne însoţeşte tot timpul pe cale mântuirii personale. Unirea cu Hristos reprezintă pecetea puterii depline, nimic nu te mai poate înfricoşa, iar durerea devine „dulce” precum mierea. Aşa se explică suportarea celor mai grele „munci” asupra trupului omenesc de către martirii creştini ai primelor trei veacuri. Nici focul, nici apa, nici ghilotina, cei mai de temuţi „duşmani” ai omului, nu mai au nici o izbândă în faţa puterii hristice.

Apoi, noi ne putem împotrivi suferinţei cuiva, ne putem revolta împotriva morţii cuiva fie atunci când omul însuşi se împotriveşte lor, pe drept sau pe nedrept, fie când noi nu împărtăşim intenţiile lui şi atitudinea lui faţă de suferinţă însă în acest caz dragostea noastră faţă de acest om e o dragoste insuficientă şi produce dezbinare. O astfel de dragoste a arătat Petru, când Hristos pe drumul spre Ierusalim a spus ucenicilor Săi că merge la moarte; Petru "chemându L la o parte a început a I se împotrivi", însă Hristos a răspuns: "depărtează te de la Mine satană, pentru că tu gândeşti nu despre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci despre cele omeneşti" (Marc. 8,3 2). Noi ne putem închipui că femeia tâlharului răstignit de a stânga lui Hristos era plină de acelaşi protest împotriva morţii soţului ca şi el însuşi şi în acest sens, ei erau una pe deplin, însă amândoi nu aveau dreptate.

Aşadar, a împărtăşi cu Hristos suferinţa Lui, răstignirea, moartea, înseamnă a primi necondiţionat toate aceste evenimente în aceeaşi aşezare sufletească ca şi El, adică a le primi de bună voie, a suferi împreună cu Bărbatul durerilor, a petrece aici în linişte, liniştea lui Hristos însuşi, întreruptă doar de câteva cuvinte hotărâtoare, în tăcerea unei adevărate comuniuni, nu într o tăcere miloasă, ci într o linişte compătimitoare, o altfel de cruce.

Doamne, ajută!
Ştefan Popa

Despre autor

Stefan Popa

Senior editor
531 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

• Biserica Inaltarea Sfintei Cruci - Volovat
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Predica la Inaltarea Sfintei Cruci
  Publicat in : Predici la sarbatori

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: