Întâmpinarea Domnului: zorii înnoirii (Luca 2, 22-39)

Poate părea surprinzătoare prima frază din Evanghelia sărbătorii Întâmpinării Domnului : « Când s-au plinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise…». Pentru ce aveau nevoie femeile să se « curăţească » după ce au împlinit cea mai frumoasă lucrare care poate fi pe pământ : naşterea de fii ?

Sfântul Duh poruncise lui Moise ritualurile curăţirii pentru că naşterea, după căderea Evei, se făcea în dureri, cu pierdere de sânge (care este simbolul pierderii vieţii şi deci a Duhului), iar femeile năşteau fii spre moarte : toţi cei care ieşeau din sânul lor erau sortiţi morţii. Toate acestea nu erau pe potriva gândului dumnezeiesc, căci Dumnezeu niciodată n-a voit nici durerea, nici moartea. Era o naştere « în păcat » (1). De aici ritualurile de « curăţire » descrise în capitolul 12 din Levitic : femeia era « necurată » timp de 40 de zile, şi trebuia « să se curăţească de sângele ei » (adică de sângele vărsat, pierdut), aducând jertfă (un miel şi un porumbel, sau doi porumbei).
Dar Maria nu este nicidecum sub apăsarea acestor ritualuri. Într-adevăr, pentru prima oară de la Eva, o femeie a născut un fiu după gândul lui Dumnezeu : naşterea a fost fără durere şi fără sângerare (Maria a rămas fecioară ) iar pruncul pe care l-a adus pe lume nu este sortit morţii : ea l-a născut numai spre viaţă (2). Pentru prima oară în istoria omenească se plineşte o naştere plăcută lui Dumnezeu. Maria, Iosif şi pruncul Iisus plinesc tot ce este scris în Legea lui Moise din smerenie, dar şi pentru că Hristos a spus: nu am venit să calc Legea, ci să o plinesc.

Acest lucru este şi mai deplin în cea de-a doua parte a sărbătorii : aducerea pruncului Iisus la Templu. Legea spunea : « Orice prunc întâi-născut de parte bărbătească se va închina Domnului » ; el trebuia să fie adus la Templu, primit de preot, apoi « răscumpărat » de părinţi (pentru 5 sicli de argint), în amintirea harului lui Dumnezeu care păzise pe pruncii evreilor prin sângele mielului, în vreme ce îngerul Său lovea pe primii născuţi ai egiptenilor (Ieşirea 11 şi 13, Numerii 15). Dar de fapt, această lege amintea omului că nu plinise voia lui Dumnezeu în rai (primul născut al Evei trebuia să fie fiu al omului şi fiu al lui Dumnezeu) şi închipuia venirea lui Hristos. Era o profeţie. Chiar prin faptul naşterii lui Hristos, profeţia a fost plinită. Hristos se lasă deci purtat la Templu în semn de plinire a Legii. Se poate merge chiar mai departe : Templul fusese construit pentru El, pentru a-L primi. Astăzi, Templul îşi află adevărata raţiune de a fi. (Dar cum evreii nu au primit pe Iisus ca pe Mesia, Templul îşi va pierde raţiunea de a fi : va fi distrus).

Această sărbătoare este desigur hristologică, pentru că Hristos este în centrul ei şi pentru că este legată de Lege, care trebuia să pregătească oamenii pentru a primi Adevărul, dar ea are şi un puternic, chiar excepţional, caracter pnevmatologic, deoarece Sfântul Duh este prezent în putere.

Într-adevăr, evenimentul ar fi putut trece neobservat, pentru că Maria şi Iosif nu erau persoane importante, ci erau discreţi şi smeriţi. Dar nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că era la Ierusalim un bătrân, Simeon, care era « drept şi credincios » şi « care aştepta mângâierea lui Israel », adică venirea lui Mesia. Şi Evanghelia spune lucrul acesta extraordinar : « Duhul Sfânt era asupra lui ». Această frază este de o mare importanţă teologică. Duhul Sfânt nu fusese încă revelat omului ca Dumnezeu, pentru că Iisus nu plinise încă economia mântuirii (este încă un prunc), nu fusese încă slăvit (3). Dar Duhul este prezent, şi plineşte lucrarea Sa. Este « asupra bătrânului Simeon » : i-a vestit că nu va muri înainte de a vedea pe Mesia, pe « Hristosul Domnului », adică pe Cel Uns de Tatăl, şi Duhul este Cel care cheamă pe Simeon la Templu chiar în acea clipă. Aceasta înseamnă că economia Duhului este liberă şi suverană : nu este supusă economiei Fiului. Duhul este Duhul Tatălui, aşa cum Fiul este Fiul Tatălui, amândoi purced de la unul Tatăl, izvorul unic. Aceasta înseamnă că viaţa nu este supusă legii, structurii, adevărului. Fiul ne arată adevărul, Duhul ne dă viaţă. Dar amândoi sunt liberi. Nu există ierarhie : economia celor doi acţionează dimpreună, dar liber.

Hristos a venit în lume iar lumea nu L-a primit : L-a ignorat cu desăvârşire. Religia iudaică oficială nu a văzut că a venit Mesia, pentru că era prizoniera propriilor cugete, pentru că era formalistă şi exterioară (4). Cât priveşte pe Romani, este un eveniment care nu-i priveşte câtuşi de puţin : Dumnezeul lor este împăratul pământesc, August. Şi totuşi, în acest pustiu spiritual, există un om extraordinar, care aşteaptă, şi care crede în descoperirea pe care i-a făcut-o Duhul Sfânt: Simeon (5). El salvează onoarea omenirii. Duhul Sfânt a vorbit inimii sale iar el a crezut. Merge la Templu chiar în clipa în care Maria şi Iosif aduc pe fiul « lor », pe Iisus. Îl primeşte în braţele sale. Duhul Sfânt îi spune : priveşte pe acest prunc, este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lumii: primeşte-L, ia-L în braţele tale, strânge-L la inima ta, este Dumnezeul tău. Iar Simeon crede.

Admirabilă şi negrăită întâlnire între două persoane, un bătrân şi un prunc, şi între două lumi, cea veche, obosită şi încărcată, şi lumea nouă, înnoită, purtătoare de viaţă veşnică, între vechiul legământ şi cel nou. Această întâlnire este unică, sublimă, minunată : este mângâierea tuturor drepţilor care de 2000 de ani (de la Avraam) au crezut, au nădăjduit, s-au ostenit, au luptat pentru ca Mesia să poată veni, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se poată întrupa.

Ce nădejde pentru noi toţi, ce nădejde pentru toţi cei care luptă şi se ostenesc în taină, în singurătate, nesocotiţi şi dispreţuiţi ! Care adesea se cred părăsiţi, li se pare că răul învinge. Şi totuşi Duhul Sfânt este aici. Cum spune frumosul canon bizantin al sărbătorii : nu bătrânul duce în braţe pe prunc, ci pruncul pe bătrân.

Iar Simeon, insuflat de Duhul, înalţă o minunată cântare, care a devenit unul din cele mai frumoase imne ale Bisericii, cântat în Răsărit la sfârşitul vecerniei, şi în Apus la priveghere, Nunc dimittis. Pentru ce spune Simeon : « Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…» (6)? Pentru că, acum, ştie că moartea nu mai e veşnică, că Cel care va învinge moartea S-a născut. Poate deci să adoarmă în pace, pentru că nu va muri de tot, ci va trăi din nou, va învia, în şi prin acest prunc care este Hristos.

Şi Îl mărturiseşte pe Domnul ca « Lumina neamurilor » şi « slava lui Israel » : « Lumina neamurilor », pentru că acestea erau în întunericul necunoaşterii, iar Hristos le va descoperi pe Dumnezeu, pe singurul Dumnezeu ; « Slava lui Israel », pentru că poporul lui Dumnezeu şi-a împlinit menirea : a născut după trup pe Mesia, pe Hristos, pe Unsul Domnului.

Această sărbătoare este cu adevărat universală : ea uneşte cele două popoare, neamurile şi evreii, uneşte Răsăritul şi Apusul, care cu perspectivele lor diferite îi arată toată bogăţia. Este în acelaşi timp unirea celor două cicluri liturgice, cel al teofaniilor (Crăciunul) (7) şi cel al Paştelui. Începând de la această dată ziua începe să se lungească, soarele creşte : în Întâmpinarea Domnului se simte mireasma înnoirii.

Pr. Noël Tanazacq

Note
1. Vezi psalmul 50 (51), 5 : « Iată întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea »
2. Hristos Îşi va da viaţa în mod liber : El nu era supus morţii.
3. « Duhul nu era încă [răspândit], pentru că Iisus nu fusese încă slăvit » (Ioan 7, 39).
4. Judecând după aparenţele exterioare.
5. Simeon înseamnă, în ebraică: El [Dumnezeu] a ascultat.
6. Sau : « lasă pe robul tău să meargă în pace … ». Ebraica permite ambele traduceri. Dar sensul este clar: pot să plec în pace …
7. În Apus, Întâmpinarea Domnului închide ciclul teofaniilor, care începe cu Adventul.

Sursa: apostolia.eu

• Predica la Intampinarea Domnului
  Publicat in : Intampinarea Domnului

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: