Despre departarea de lume si apropierea de Dumnezeu

Despre departarea de lume si apropierea de Dumnezeu Mareste imaginea.

Despre depărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu
(Cuvânt în ziua întâmpinării Domnului)

Sub povara anilor şi sub greutatea acoperişului învechit al sufletului, bătrânul cel vechi de ani n-a slăbit în credinţă. Biruind prin tăria nădejdii toate greutăţile în înălţarea de la trup şi de la lume, a întâmpinat mai întâi cu ochiul lăuntric, întru făgăduinţa Duhului, iar apoi şi cu ochii trupeşti, mântuirea cea gătită înaintea feţei tuturor popoarelor (Lc. 2, 27,32).

Privirea întunecată de deşertăciune n-ar fi găsit în Pruncul adus în templu după obiceiul Legii nimic în afara unui om aflat sub Lege, însă cel ce aştepta mângâierea veşnică vede în El mângâierea bătrâneţilor sale şi a întregului Israil; prunceasca slăbiciune nu-l împiedică să vadă în El pe Cârmuitorul (Mt. 2, 6) lui Israil, pe biruitorul lumii şi al iadului, al păcatului şi al morţii; scutecele care acoperă trupul n-ascund lumina ce se revarsă de la El dincolo de poporul lui Dumnezeu - spre luminarea neamurilor (Lc. 2, 32). Cuprins de groază evlavioasă, dreptul, în răpire covârşitoare, a arătat în primul rând sfârşitul vieţii, în timpul căreia i se făgăduise că îl va vedea pe Hristos Domnul. Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne (Lc. 2, 29), a strigat Simeon către Cel ţinut în mâinile sale. Nu un prunc în braţe de bătrân, ci Atotţiitorul în mâini omeneşti, ci Dumnezeu-Cuvântul ia aminte la omul ajuns la capătul puterilor; Mântuitorul lumii primeşte slujire de la cel mântuit. Câte răsplăţi pentru o aşteptare vremelnică, chiar dacă ea s-ar fi întins dincolo de întregul neam omenesc!

Soarta aceasta atât de bună nu este însă moştenirea unui singur om - şi Avraam a văzut ziua aceasta, care luminează cu strălucirea ei toate vremurile şi veşnicia, şi el era atât de tare în credinţă, încât de departe, din anii străvechimii, a întâmpinat izbăvirea ce avea să vină, şi s-a bucurat (In 8, 56). Nu pentru o anumită vreme, ci pentru noi, ascultătorilor, continuă ziua aceasta veşnică, în care-L putem întâmpina pe Domnul Mântuitorul. Dacă nu ne-a fost pregătit să-L vedem cu ochii trupeşti şi să-L pipăim cu mâinile, ni s-a dăruit, cel puţin, să-L contemplăm prin credinţă şi să-L întâmpinăm cu duhul. Cel ce a venit o dată la toată lumea vine de multe ori la fiecare om, îndemnându-l să II întâmpine. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, Acelaşi este (Evr. 13, 8). După ce a zis o dată, repetă mereu lumii întregi, până ce îi va pregăti pe toţi să întâmpine slăvită şi ultima Sa venire.

Mirele Ceresc vine la fiecare suflet omenesc. Să ne oprim pe această cale a mergerii tainice şi să cercetăm cu făclia credinţei pe de o parte cine se pregăteşte şi-I iese în întâmpinare, pe de alta cine se depărtează de El.

Evanghelia, ce ne-a vestit acum împlinirea Legii asupra lui Hristos Domnul, Care a fost adus în Ierusalim, îi arată pe cei ce-L întâmpinau pe El, Cel pus în templu înaintea Domnului. Dintre numeroşii locuitori ai Ierusalimului, care a fost numit loc al sălăşluirii slavei Domnului, nu şi-au dat seama că-s cercetaţi nici Irod, care mai mult decât oricine ar fi trebuit să vadă, de pe înălţimea tronului său, slăvită venire în cetatea lui a împăratului împăraţilor, nici fariseii cei înţelepţi, care socoteau şi vedeau vremea venirii acesteia, ci doar un om cu numele Simeon, temător de Dumnezeu şi drept, care, lăsând deoparte toate celelalte aşteptări, aştepta mângâierea lui Israil, şi fiica lui Fanuil, văduvă în vârstă de 84 de ani, care nu se depărta de Templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea (v. Lc. 2, 25-36).

Aşa întâmpină cercetarea cerească oraşele vestite şi lumea întreagă. Puternicii lumii acesteia, cum ar fi Irod, se străduie doar să se pună în siguranţă şi să înmulţească strălucirea măreţiei lor pământeşti; furaţi de acest vis, ei se îndepărtează de Domnul. înţelepţii lumii, asemenea fariseilor şi cărturarilor, plini de dragoste de sine şi nădăjduire în sine, nu lasă deoparte „bucăţica gustoasă" nici măcar când pipăie hrana cerească ce se pogoară la ei - şi, neaflând în aceasta dulceaţă pământească, se depărtează de la ea spre desfătarea de sine. Dimpotrivă, cei ce se depărtează de lume, ca fiica lui Fanuil şi ca Simeon, în pofida părerii obşteşti, merg să-L întâlnească pe Domnul şi îl întâmpină încă din zilele fiinţării lor pământeşti. Privind îndeaproape calea unora şi calea celorlalţi, vom învăţa să cercetăm mai îndeaproape propriile noastre căi.

Calea de multe feluri a lumii este întuneric şi alunecare (v. Ps. 34, 5). Deşertăciunea şi nestatornicia, minciuna şi călcarea de lege îl aşteaptă pe oricine purcede pe ea. Cei ce o umblă, luând asupră-şi sarcina călăuzirii altora, ca nişte oarbe călăuze de orbi, îi trag mereu pe aceia în rătăcire şi înşişi sunt traşi de ei. Intuneric e calea lumii, şi alunecare. Pe ea se săvârşeşte mişcarea din păcat în păcat la fel de uşor cum se rostogoleşte în jos cel aruncat de pe vârf de munte.

De-abia apare gândul călcător de lege, că din el se naşte pofta, din poftă - fapta, din repetarea faptelor - patima, din patimă - multe, necontenite griji: acestea vor împovăra şi strâmtora inima până când aceasta nu se va învârtoşa ca o piatră. Astfel, ultima scânteie de lumină ascunsă în adâncul sufletului - năzuinţa spre Izvorul Cel Veşnic al bunătăţilor - piere şi se preface într-un grăunte de cenuşă rece şi întunecată - în năzuinţa spre deşertăciunea lumii.

Ce bine ar fi dacă această grabnică şi vădită cădere de la căile lui Dumnezeu nu s-ar întinde asupra tuturor celor ce merg pe căile lumii! Dar cine nu ştie că cei ce împlinesc obiceiul veacului acestuia doar ca să nu se depărteze de societatea cu care s-au obişnuit şi să nu fie vorbiţi de rău se depărtează de lumina lui Dumnezeu tot atât de neaşteptat ca unul dintre ucenicii plini de râvnă ai lui Hristos, care, fugind de primejdia de a fi batjocorit pentru o vreme de arhiereii iudeilor, a căzut în primejdia de a fi despărţit pe veci de învăţătorul său? A uita de tine în mijlocul distracţiilor zgomotoase doar pentru a te odihni de osteneală nu înseamnă, oare, a-L uita pentru o vreme pe Cel ce a purtat toate ostenelile şi durerile noastre (v. Is. 53, 3)? A alerga după strălucirea şi măreţia lumii nu înseamnă, oare, a fugi de Cel ce ne învaţă blândeţea şi smerenia (v. Mt. 11, 29)? La împărăţia luminii nu se ajunge pe întunecatele cărări ale lumii: deja iroseşte cel ce nu adună bunătăţile cele veşnice; cine nu este cu Mine, zice Domnul, împotriva Mea este (Lc. 11, 23).

Inţelepţii care purced pe calea cea acoperită de întuneric se coboară în scurtă vreme, prin iubirea de sine, la ei înşişi, şi cu atât mai mult se depărtează de Domnul.

Simţind întunericul, în care rătăcesc mulţi, se pun pe ei înşişi mai presus de orbirea aceasta. Numărând slăbiciunile altora, privirea lor scrutătoare, se întoarce în scurtă vreme la propriile calităţi, cu atât mai lesne cu cât măsurând neajunsurile altora micşorează sau ascunde cu totul propriile slăbiciuni. Când ascultăm şi rostim cu plăcere învinuiri aduse altora, aceasta dă mărturie despre orbirea noastră (întrucât nu vrem să vedem în noi înşine ceea ce vedem în alţii), dă în vileag iubirea noastră de sine, chiar dacă nu o băgăm de seamă. Din acest firicel mărunt şi părut nimicnic al mulţumirii de sine se naşte uriaşul care e educat de laude, creşte în mijlocul linguşirii, se întăreşte până la nădăjduirea în sine, devine copt în uitarea de Dumnezeu. El este cu atât mai primejdios cu cât biruie mai ascuns mintea şi inima; cu atât mai mult spor are întorcând spre folosul său toate faptele omului cu cât iubeşte doar ce este al său şi întoarce spatele celor străine.

Acest duh al dragostei de sine, înrădăcinat în adâncul sufletului odată cu vătămarea acestuia, răneşte, ca un şarpe vechi, fiecare gând; ca un sfetnic neprefăcut, îndeamnă la nevoinţe strălucite şi le amână pe cele ce se văd mai puţin; ca un prieten credincios, apără de jigniri şi se răzbună pe cei care ne jignesc; ca un vrăjmaş puternic, se înarmează împotriva hotărârilor noastre de a ne smeri; ca un hoţ viclean, răpeşte înseşi înălţările în rugăciune; ca un domn stăpânitor, găseşte totul în sine însuşi; şi ca un sărac jalnic, aşteaptă de la toţi milă: peste tot se caută pe sine însuşi.

Nu închipuirea născoceşte aceste trăsături atât de întunecate ale iubirii de sine, ci chiar şi o uşoară experienţă asupra omului celui vechi îi va descoperi fiecăruia că pe temelia aceasta se întăresc toate patimile pierzătoare din vremea când făgăduinţa amăgitoare - veţi fi dumnezei (Fac. 3,6) - a fost auzită în inimă şi primită ca binevestire. De acest duh viforos s-au sfărâmat în vremurile cele vechi munţii lui Dumnezeu, şi blândeţea lui David s-a întunecat cu uciderea celui nevinovat, şi s-a prefăcut în nebunie înţelepciunea lui Solomon.

A fost omorâtă vrajba împotriva lui Dumnezeu, dar este născută din nou prin nădăjduirea în sine şi întărită pe măsura iubirii de sine. Cel ce nădăjduieşte în puterile sale luptă împotriva puterii lui Dumnezeu, care se săvârşeşte în neputinţe (v. II Cor. 12, 9); a socoti mari propriile nevoinţe micşorează nevoinţele purtate pentru întreaga lume de către Cerescul Mijlocitor. Această putere lăuntrică i-a oprit pe farisei şi pe cărturari să iasă în întâmpinarea lui Hristos Domnul; în chip asemănător, toţi cei ce se culcă pe nădăjduirea în sine nu văd cercetarea în care Se arată Domnul cu ajutorul şi cu puterea Sa.

Apropiindu-Se de Ierusalim, Iisus Hristos, după spusele martorilor, văzând cetatea şi răul care se săvârşea în ea, a plâns pentru ea (v. Lc. 19, 41). O, Veşnicule Mijlocitor! Oare nu face să curgă lacrimile Tale fiecare cetate unde dezbinarea înăbuşă cuvintele vieţii veşnice, unde fărădelegea şi osteneala taie calea spre legea Ta, unde camăta şi vicleşugul ascund lumina şi adevărul Tău (v. Ps. 54, 9-10)?

Dumnezeule Milostive! Oare nu Te facem să plângi pentru fiecare suflet atunci când îl dăm cu veselie pe mâna vrăjmaşilor Tăi şi singuri ne ostenim neobosit ca să ne apropiem pierzarea?

Să ne mângâiem însă, ascultătorule! îndelunga răbdare nu încetează, căci sunt şi oameni care îl caută pe Domnul, se găsesc suflete bune, care se pregătesc necontenit să-L întâmpine. Depărtarea de lume şi de noi înşine ne apropie de Dumnezeu.

Când se strică unirea cu lumea, întunericul ce acoperă mintea şi inima se destramă; se descoperă în el ceea ce era ascuns din pricina acelei strânse uniri. In apropierea lui auzul îşi poate da seama că zarva lumii se alcătuieşte din strigăte ca ale îndrăciţilor şi tânguiri de oameni împilaţi, din plângeri şi clevetiri, din ponegriri şi dihonii, din râsete şi încăierări. Ochiul care pătrunde în strălucirea şi măreţia lumească vede în ele o povară de care se lasă înşelaţi doar cei neîncercaţi, dar care încovoaie spre pământ duhul şi îngreunează înălţarea adevărată. Atunci, cei care poartă lanţurile lumii se arată robi vrednici de milă, înţelepţi doar când este vorba să născocească pieirea lor şi a altora. Cu cât se vede mai bine această casă apăsătoare a robiei, cu atât devine mai grabnică îndepărtarea de ea. Din Egipt se pleacă în pustie, dar nu acolo unde se aud din nou cârtire şi plângeri, ci în locuinţa tăcerii, unde se poate lua aminte la glasul veşnic, unde se poate aduna mană hrănitoare nu de trup, ci de duh, acolo unde orice strălucire pământească se stinge şi orice măreţie lumească este smerită, înainte să bage de seamă, cei care ies din Egiptul lumii sunt călăuziţi de îndrumătorul Cel Nevăzut.

Dăruind dorinţa îndepărtării de deşertăciune, Acesta o întăreşte insuflând făgăduinţe, scoate cu putere de taină şi merge înainte, arătând calea dreaptă. Ceea ce sperie puţinătatea de suflet dă mângâiere celor ce părăsesc deşertăciunea lumii. Aceştia, ca cei care plecau din vechea casă a robiei, trec cu grabă prin apă, spălându-se cu lacrimi de pocăinţă; prin foc, în care arde tot ce e necurat; prin munţi (Is. 42,2; 45,2), unde este pusă la încercare adevărata măreţie în nevoinţele cele înalte; prin crăpăturile pământului (Evr. 11, 38), în trecerea cărora se arată măsura răbdării şi a nădejdii. Nu omul cu puterea sa, ci Dumnezeu în ispită va aduce şi uşurare (I Cor. 10, 13), duce pe căi atât de anevoioase pentru trup, care slăbeşte chiar atunci când duhul se deşteaptă.

Această Călăuză Nevăzută îi întâmpină şi în chip văzut pe cei care fug de lume, însă atunci când trebuie să le dea nădejde prin făgăduinţă, ca lui Avraam, care a lăsat casa tatălui său (v. Fac. 12, 1, 7); când trebuie să-i mângâie prin binecuvântare, ca pe lacov, care fugea de fratele său (v. Fac. 35,1); când trebuie să-i înarmeze cu puterea minunilor, ca pe Moisi în biruinţa asupra faraonului. Cei ce au ieşit din lume ştiu vremea şi chipul întâmpinării dumnezeieşti, dacă n-au luat cu ei rămăşiţe ale casei de mai înainte, asemenea Rahilei, ca să se mângâie în puţinătatea lor de suflet.

Cei ce părăsesc cu adevărat lumea părăsesc orice lucru al lor şi, depărtându-se de deşertăciunea cea din afară, se depărtează mai ales de ei înşişi - de deşertăciunea lăuntrică.

Dacă trupul nu este sprijinit de puterea sa, cade la pământ. Punându-şi nădejdea în puterile sale duhovniceşti, omul cel vechi cade de pe înălţime - cade din mărire în smerenie, de la visare la cunoaşterea de sine. Strălucirea credinţei luminează această fericită cădere şi descoperă: „Cunoaşte, omule, că eşti şi sărac, întrucât nu este pe pământ nimic care să fie al tău, în afara născocirilor tale - a leagănului, a scutecelor de multe feluri şi a mormântului; şi orb, întrucât văl este aşternut pe inima ta şi te împiedică să vezi lumina veşnică ce te încălzeşte, iar înţelegerea ţi se târăşte doar pe faţa cea văzută a lumii acesteia stricăcioase, cunoscând-o numai prin pipăit. Nu-ţi număra nevoinţele glorioase: ca nişte frunze de smochin, acestea nu ascund goliciunea ta lăuntrică şi nimicnicia duhovnicească.

Pe măsură ce omul cel dinafară cade şi se strică, cel lăuntric se ridică şi se înnoieşte (v. Efes. 4, 22). Smerindu-se, simţindu-şi neputinţa duhului şi a trupului, iar totodată luptându-se cu vrăjmaşii din afară şi dinlăuntru ca unul care se luptă cu moartea, din tot sufletul şi din toată puterea strigă cerând ajutor: „Scoală-Te, Doamne, în întâmpinarea mea!"

Grăbind însă cu duhul şi cu trupul a săvârşi calea sa chiar dacă n-a aflat întărirea cea prea- înaltă, vede încă o treaptă pe care trebuie să se pogoare pentru a cădea la aşternutul picioarelor Mântuitorului: vede mormântul, prin care a trecut Iisus Hristos, şi fără întârziere, prin puterea iubirii dumnezeieşti, aruncă în el tot omul cel vechi, omoară toate dorinţele, aplecările, până şi gândul la propria sa smerenie.

Cine nu vede aici că cel ce se depărtează de sine însuşi merge în urma Domnului, Care S-a smerit până la pruncie şi iesle, Care de pe Tronul slavei S-a pogorât pe cruce şi în mormânt? Dacă această măsură a deşertării de sine duhovniceşti în omul slab şi neputincios nu atinge măsura vârstei lui Hristos, o va împlini Cel care, însuşi fiind ispitit, ştie cum să le ajute celor ispitiţi (v. Evr. 11, 18). Ochiul trupesc nu vede cum îndrumătorul Ceresc săvârşeşte calea deşertării de sine împreună cu alesul Său, însă şi urechea trupească aude cum se întăreşte neputinţa desăvârşită spre a birui puterile potrivnice: Nu te teme, îi spune Domnul celui ce se smereşte, Eu sunt cu tine, Eu sunt Dumnezeul tău; Eu îţi voi da tărie şi te voi ajuta, şi dreapta Mea cea tare te va sprijini (Is. 41,10).

Chiar dacă însuşi cel ce neîncetat se înalţă şi se apropie de Domnul Care vine nu simte pe pământ dumnezeiasca întâmpinare, nădejdea ne încredinţează însă că el se pregăteşte pentru întâmpinarea sărbătorească şi ultimă. Atunci când însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer (I Tes. 4, 16), cei care îl aşteaptă pe pământ ca măturătura tuturor (I Cor. 4, 13) vor prinde aripi ca vulturii şi vor zbura, având lumea ca martoră, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vor fi (I Tes. 4,17).

Nu numai cei aleşi din lume se ostenesc să se pregătească pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu, Care vine degrabă şi fără veste: împreună-suspinarea şi împreună-îndurerarea cu ei a făpturii în prefacerile nestatorniciei şi în stricăciune apropie întreaga lume de marea întâmpinare a slobozeniei slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8,19-21). Intreaga lume iese în întâmpinarea Domnului - încetineala unui anumit număr de oameni nu va ţine în loc mersul întregii lumi.

Credem, Doamne, în întâmpinarea Ta şi de acum, şi care va să fie la sfârşitul vremurilor! Dorind să ne apropiem de Tine, în numeroase rânduri ne depărtăm de deşertăciune, însă ne întâlnim cu ea iarăşi. Ne părăsim pe noi înşine, însă doar când ne mâniem pe slăbiciunile noastre, iar după ce purtăm o osteneală uşoară ne întoarcem cu dragoste la noi înşine. Sărăcia credinţei ne lasă într-o asemenea puţinătate de suflet, însă dorinţa de a întâmpina slava Ta încă nu ne lasă. Aici tindem către Tine mâinile noastre, rugându-ne ca dreapta Ta să ajungă până în adâncul sufletului şi ca înaintea sculării duhului nostru în întâmpinarea Ta să iasă puterea Ta: credem, Doamne, ajută necredinţei noastre! Amin.

SFÂNTUL INOCHENTIE AL PENZEI

Fragment din cartea "Fiecare om este nascut pentru Cer", Editura Sophia

Cumpara cartea "Fiecare om este nascut pentru Cer"

 

Pe aceeaşi temă

22 Ianuarie 2019

Vizualizari: 257

Voteaza:

Despre departarea de lume si apropierea de Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE