Astazi praznuim Intampinarea Domnului de catre Dreptul Simeon la templu, la 40 de zile de la nasterea dumnezeiescului Prunc. Cat de important este acest moment in istoria mantuirii omului, putem realiza daca luam aminte la cuvintele acestui batran cuvios, care a rostit, de indata ce a primit pe Copil in brate: "Acum slobozeste pe robul Tau, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel" (Luca 2, 29-32).

Aceste cuvinte nu sunt doar imn de slava si de multumire aduse de un batran impovarat de ani (conform traditiei, a trait 360 de ani pana sa vada implinindu-se proorocia lui Isaia: "Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel"– v. Isaia 7, 14). Ci sunt si un oftat de usurare al intregii omeniri, care astepta pe Izbavitorul inca de pe vremea in care Adam si Eva se tanguiau la portile raiului din care fusesera alungati. Venirea lui Mesia inseamna, intre altele, si adaugarea de sens vietii noastre. Este, de fapt, Viata pe care o asteptam si noi, cei de azi. Asa cum Dreptul Simeon a rostit acele cuvinte privind la Prunc, inspirat de aceasta vedere a Stapanului care sade smerit in bratele slugii Sale, tot asa si noi, doar privind insistent catre Domnul, constientizandu-I prezenta, putem gusta din ceea ce inseamna a fi "slobod" – adica liber fata de tot si toate, nemaifiind rob al lumii, dar cuprinzand lumea ca un imparat.

Maine, pe de alta parte, se va citi in biserici din Evanghelia care ne relateaza cum un om plin de pacate, un tradator, un om de. nimic, "cauta sa vada cine este Iisus" (cf. Luca 19, 1-10). Este vorba de Zaheu si de a lui sfanta curiozitate. Aceasta este dorinta cea buna si de folos – sa vedem pe Dumnezeu, pe Creatorul si Proniatorul nostru. Si, implicit, pe toate sa le cuprindem prin prisma acestei inalte vederi, privindu-le, adica, cu si intru Dumnezeu. Modul acesta de a privi il entuziasmeaza pe Psalmist, atunci cand exclama: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria"(Psalmi 18, 1). Alternativa ar fi sa ne indreptam privirile catre creaturi, dar fara Dumnezeu, privindu-le ca atare (sau in sine). Cale de mijloc nu exista. Iar in ceea de a doua ipostaza, cand il scoatem pe Dumnezeu din ecuatia privitului nostru, suntem luptati de o greu sesizabila ispita, aceea de a vedea. nimic! Unul dintre filosofii germani obsedati, am putea spune, de o astfel de tema, fiind adesea asociat cu nihilismul, Friedrich Nietzsche, mentioneaza in lucrarea "Dincolo de bine si de rau" ca "de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scruteaza strafundul sufletului". Adica tu te poti uita in hau, dar iti asumi un risc, acela ca si haul sa se "uite" in tine. Si te expui unui risc foarte mare in momentul in care faci acest lucru, pentru ca asta presupune ca tu sa te lasi impregnat de acest abis, de acest neant.

Cand am avut ocazia de a le vorbi mai tinerilor mei colegi – unii tineri preoti, altii care urmau sa devina preoti –, despre ce am putut eu invata in putina mea experienta de duhovnic, am inceput chiar cu acest lucru. Anume cu faptul ca un duhovnic, cand lucreaza cu omul care s-a rupt de Dumnezeu, se confrunta, de fapt, cu teribila ispita a acestuia de a tinde catre nefiinta, catre nimic. Patimile, pacatele omului, tot ceea ce-l desparte pe acesta de Dumnezeu, nu sunt decat moduri prin care noi ne manifestam in chip vizibil alegerea de a ne indrepta catre nefiinta in loc de a ne indrepta catre Dumnezeu – Fiinta desavarsita. Daca cineva este prins de patima alcoolului, spre exemplu, acela este un om nemultumit cu ceea ce este, care cauta un "refugiu" intr-o iluzie, in altceva decat propria-i existenta – cu bunele si cu relele ei. Si se poate lesne sesiza, intr-un alcoolic, tendinta de a se distruge, de a se anihila. Fiecare dintre noi, in momentul in care fugim de durerile din aceasta viata, cautand refugiu in tot felul de placeri de moment, de fapt refuzam sa traim, sa ne asumam viata. Am vrea sa fim altfel sau sa fie altfel, dar acel altfel nu este decat alternativa existentei noastre – adica nimicul, nefiinta.

Suprema revolta a omului

Zbaterea aceasta a omului intre Dumnezeu si ispita de a nu exista constituie tema unui film pe care-l recomand oricarui indrumator de suflete; e vorba de "Sunset limited" (regizat de Tommy Lee Jones, care si joaca rolul personajului alb – profesorul, in celalalt rol din film, al personajului de culoare – fostul puscarias, fiind Samuel L. Jackson). Filmul nareaza teribilul dialog dintre personajul de culoare, care-L propovaduieste pe Hristos, si celalalt personaj, care vrea sa se sinucida. Orice argumente i-ar fi adus, oricat ar fi incercat sa-l convinga – si multa vreme a fost biruitor –, acest propovaduitor al lui Hristos nu a mai putut sa spuna nimic in fata dorintei acelui profesor de a disparea in neant, de a nu mai avea pe nimeni, de a nu mai fi in comuniune cu nimeni, de a disparea cu totul. Finalul filmului e unul deschis, care lasa loc multor interpretari. Cu astfel de lucruri ne confruntam si noi toti, in ultima instanta (nu doar duhovnicii), pentru ca de cate ori ne indreptam privirea catre un lucru sau o persoana sau o idee, de care ne lipim fara Dumnezeu, de fapt ne indreptam privirea catre nimic. Caci nimic nu are existenta in sine si nu va dainui in vesnicie, in afara lui Dumnezeu. Tendinta aceasta a noastra de a ne indrepta doar catre ceea ce este creat ascunde in spatele ei dorinta (mai rar constientizata) de a ne indrepta catre nimic, catre nefiinta, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revolta a omului – aceea de a nu dori sa existe!

Pe de alta parte, in momentul in care ne indreptam catre Dumnezeu privirea, cand cautam sa vedem cine este Hristos, in momentul acela noi ne scuturam de ispita de a nu mai exista. Ceea ce Dumnezeu a adus din nefiinta la fiinta nu mai parcurge drumul invers: de la fiinta nu se mai poate intoarce cineva la nefiinta! De aceea este cu totul gresit sa spui, cand moare cineva, ca "a trecut in nefiinta". Nu a trecut in nefiinta, ci a trecut in vesnicie, s-a dus la Domnul, vrand-nevrand. Intalnirea cu Dumnezeu nu poate fi evitata, poate fi doar amanata cat suntem pe acest pamant. Ne putem ascunde de El, Ii putem evita privirea, si acum, si dupa moarte. Dar nu-I putem ignora prezenta. Degeaba ne spunem ca avem credinta, daca nu ne straduim a privi catre Dumnezeu, daca nu ne aburcam precum Zaheu in sicomor, cautand "sa vedem". "Si demonii cred si se cutremura"(Iacov 2, 19), dar refuza a fi in comuniune cu Dumnezeu. Ati observat poate ca, atunci cand nu suportam o persoana (pe care am vorbit-o de rau sau care ne e antipatica etc.), nu o putem privi in ochi, decat, eventual, pentru putina vreme. Nu rezistam acelui dialog al ochilor. Ni se frange privirea, se prabuseste catre pamant. Daca cineva ne e drag, dimpotriva, o sorbim din priviri, nu ne mai saturam a o privi. Sau cand suntem absenti din viata noastra, avem tendinta de a privi in gol, catre nimic anume. Felul in care privim – fizic sau duhovniceste – ne tradeaza starea in care ne aflam, ne indica fara putinta de tagada daca suntem orientati spre Dumnezeu sau spre nimic. Si daca ni se pare ca nu avem nimic, ca mainile noastre nu duc nimic, sa privim catre ele: vom vedea ca avem un Prunc in bratele noastre stranse a parinteasca grija si ca dorul nostru isi afla, astfel, deplina alinare. Si vom fi liberi.

pr. Constantin Sturzu

.