Dreptmăritori creştini,
Credem că cel mai emoţionant moment al evenimentului pe care-l prăznuim astăzi este, aşa cum descrie evanghelistul Luca, cel în care bătrânul Simeon, legat să nu moară până nu va vedea pe Mântuitorul lumii, luând în braţe pe Pruncul Iisus a rostit acea rugăciune eliberatoare, atât de frumoasă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne.”.

Tradiţia ne spune că bătrânul ar fi avut atunci aproximativ 380 de ani! Dar asupra acestui amănunt vom reveni puţin mai încolo.

Creştinele care au prunci, ştiu că la patruzeci de zile după naştere au mers la Biserică pentru a li se face „molitfa”, adică rugăciunile de curăţire. Cuvânt de origine slavă, „molitva”, asta înseamnă de fapt: „rugăciune.”. Această rânduială, în admirabil acord cu legile firii sădite de Dumnezeu în trupul femeii, are la bază o poruncă veche dată prin Moise, acum mai bine de 3500 de ani.

Căci praznicul de astăzi, Întâmpinarea Domnului, aminteşte de ziua în care Pruncul Iisus a fost dus de Maria, mama Sa, la Templu, pentru a se respecta Legea Veche, aşa cum a fost consemnată de Moise în cartea Levitic (12, 1-8), aşa cum descrie şi evanghelistul Luca, în Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie: „Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Lui.” (Luca, 2, 22-23).

Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii ei, adică la 40 de zile, când - potrivit legilor fiziologice - trupul femeii este refăcut după efortul jertfelnic al naşterii. Rânduiala aceasta, cu adaptările de rigoare, s-a transmis şi în Legea Nouă, sub titlul liturgic consemnat în Molitfelnic.

Rugăciunile ce se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut, rugăciuni de adâncă lucrare harică, înduioşătoare totodată şi de o mare frumuseţe literar-liturgică. Redăm un crâmpei: „.Doamne.vino la roaba Ta aceasta (rostindu-se numele celei care a născut) şi o învredniceşte pe ea, pentru rugăciunile cinstitei preoţimi, să se adăpostească în sfânta sobornicească biserica Ta şi să intre în casa slavei Tale. Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge al Hristosului Tău. Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinire celor patruzeci de zile.”. După această molitfă, femeia care a născut poate intra apoi în biserică, poate săruta icoanele, poate participa la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, poate fi primită la Taina Spovedaniei, totodată, dacă primeşte dezlegare de la duhovnic, poate primi şi Sfânta Împărtăşanie.

Iată, iubiţi credincioşi, ce frumoasă rânduială! Ce înduioşătoare grijă şi dragoste are Biserică pentru femeile care nasc! Nu toate ţările, nici toate familiile, de multe ori nici toţi bărbaţii, nu acordă ocrotire, atenţie, dragoste, celor care aduc prunci pe lume. Biserica, însă, îi oferă toată adăpostirea, precum am auzit în rugăciunea din care am citat mai sus. Iar la temelia acestei rânduieli stă Legea Domnului dată de Dumnezeu prin Moise, plinită apoi prin actul săvârşit în Templul din Ierusalim, act liturgic numit de noi acum Întâmpinarea Domnului.

Iubiţi credincioşi,
Revenim în atmosfera praznicului de azi, cu deosebire la momentul emoţionant când bătrânul Simeon L-a primit în braţe pe Dumnezeiescul Prunc, rostind „Acum liberează.”. O veche legendă, în care credem ca există un sâmbure de adevăr, ne spune că bătrânul Simeon a fost unul dintre cei 72 de învăţaţi evrei care au tradus Vechiul Testament din ebraică în limba greacă, în Alexandria, aproximativ la anul 250 î. Hr. Legenda s-a născut, poate, din cel mai vechi document legat de această osteneală a traducerii, anume epistola lui Pseudo-Aristea, prefectul gărzii regale a regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.).

Potrivit acestui document, regele Ptolemeu îl trimite pe Aristea la Ierusalim să ceară arhiereului un exemplar al Legii Vechiului Testament şi 72 de bărbaţi (din fiecare seminţie câte 6). Pe aceştia regele îi primeşte cu mare pompă şi-i aşează într-o clădire din insula Faros, în încăperi separate, pentru a traduce în greacă textul sfânt, pentru iudeii din diaspora care nu mai ştiau bine ebraica.

Bătrânul Simeon era unul dintre cei 72, care atunci când a ajuns la cartea proorocului Isaia, cap. 7, v. 14, „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte un prunc şi vor chema numele Lui Emanuel”, a tradus „iată, tânăra” în loc de „iată, fecioara”. Legenda spune mai departe că a doua zi cuvântul a fost şters, iar în locul lui a apărut „fecioara”. A crezut, pe moment că vreunul dintre ceilalţi traducători a umblat la text, dar interesându-se a aflat că n-a umblat nimeni. A pus din nou cuvântul „tânăra”, părându-i-se nefiresc ca o fecioară să nască. Noaptea i s-a arătat, însă, un înger care i-a spus că „fecioara” este cuvântul corect şi pentru ca n-a crezut în adevărul descoperit de Dumnezeu prin proorocul Isaia, îngerul i-a mai spus că nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului.

Iubiţi credincioşi,
Chiar dacă documentele istorice sunt amestecate în vreun fel cu relatări legendare, reţinem ceea ce este esenţial, anume ceea ce, de fapt, consemnează Evanghelistul Luca: „Era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise că nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului.” (Luca 2, 25-26).

Ce vârstă avea, cine şi cum îi vestise are importanţă secundară. Importanţă are pentru noi sfinţenia vieţii lui şi încrederea cu care aştepta un Izbăvitor. De aceea ne impresionează până la lacrimi bucuria lui atunci când aşteptarea i s-a împlinit, simţindu-se eliberat să moară ca orice pământean.

Dreptmăritori creştini,
Ne dăm cu toţii seama că evenimentul Întâmpinării Domnului nu se reduce la „cazul” Bătrânului Simeon. Am dorit, însă, pentru acest an să zăbovim mai mult asupra lui, căci este revelator, dar nu trebuie privit izolat. Aşteptarea bătrânului nu este doar a lui. Întâmpinarea n-a fost făcută numai în nume personal. Lumea întreagă Îl aştepta pe Mesia, iar prin bătrânul Simeon lumea întreaga L-a întâmpinat. Deci şi noi, fiecare dintre noi.

Ca Prunc, Iisus a fost adus la Templu spre a fi întâmpinat. Ca Mântuitor, acum, prezent în Sfintele Biserici, ne cheamă să venim noi, spre a-L întâmpina, aşa cum am făcut şi astăzi. De aceea, la fiecare Sfântă Liturghie Îl întâmpinăm, minunându-ne de întrevederea tainică a mântuirii, simţind parcă, la sfârşit, impulsul de a rosti împreună, preoţi şi credincioşi: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace că văzură ochii mei mântuirea adusă prin jertfa Ta, care se înnoieşte la fiecare Liturghie, precum s-a reînnoit astăzi.”. Amin.

Pr. Vasile Gordon

.