În centrul istoriei mântuirii noastre se află lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi Jertfa Sa: Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi.
Învierea Domnului ne descoperă sensul existenței omului prin Fiul lui Dumnezeu, prin care se împlinește această mare taină, fiind totodată, cel mai important moment din istoria mântuirii, ce stă la baza credinței noastre ortodoxe.
„Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morții nu înviază” (I Co. 15, 14-15).
Învierea este o sărbătoare a bucurie, aidoma celei pe care au trăit-o apostolii când Domnul Iisus li s-a arătat după ce a înviat: „Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul” (In. 20, 20).
Bucuria învierii lui Hristos depășește, ca valoare, toate bucuriile pe care omul le poate gusta în această viață, deoarece este o bucurie deplină și veșnică.
Datorită păcatului, omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Din acest motiv, doar prin jertfa și învierea Mântuitorului, se putea împlini obiectiv atât „restaurarea” cât și mântuirea neamului omenesc.
Învierea lui Iisus nu poate fi separată de lucrarea de răscumpărare a omului înstrăinat de Dumnezeu. De asemenea, ea nu poate fi despărțită nici de răstignirea și moartea Sa pe cruce, pentru că lucrarea lui Dumnezeu este unitară și desăvârșită.
Prin învierea Domnului, moartea este „înghiţită de viaţă”. De aceea, răscumpărarea săvârșită de Hristos semnifică biruința vieţii asupra morţii.
Din punctul de vedere al rațiunii omenești, învierea Domnului este un eveniment consemnat în istoria umanității, dar care sfidează legile firii și depășește înțelegerea noastră.
Privită însă prin „ochiul credinţei”, învierea Mântuitorului este o consecinţă firească a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.
Ea rămâne o taină despre care se poate spune doar atât: la Învierea lui Iisus Hristos, sufletul s-a unit cu trupul Lui și prin putere dumnezeiască a înviat din morți.
Dumnezeirea lui Hristos, care era unită cu trupul Său pus în mormânt (sufletul Său fiind în iad), a poruncit sufletului să se întoarcă în trupul Său, să-l învieze şi apoi să iasă din mormânt, fără să-l deschidă şi fără ca vreunul dintre soldaţii care păzeau mormântul să vadă această minune.
Învierea Domnului rămâne pentru noi o taină de nepătruns, fiind prăznuită permanent în Biserică în chip doxologic, în fiecare duminică şi în fiecare an.
De aceea, Sfinții Evangheliști prezintă învierea Mântuitorului ca un fapt împlinit, dar nu îl explică și nici nu fac aprecieri asupra acestui eveniment cu implicații cosmice, întrucât taina învierii nu se reduce doar la realitatea unor fapte istorice.
Înainte de toate, învierea este o lucrare dumnezeiască, care a însemnat biruința asupra iadului și a morții, precum și garanția învierii neamului omenesc.
Deoarece Iisus Hristos a înviat, suntem încredințați că vom învia și noi: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Ef. 2, 4-7).
Învierea Domnului transfigurează și dă sens și finalitate istoriei umanității, deoarece înscrie viața noastră pe traiectul vertical al iubirii mântuitoare.
„Învierea e singurul eveniment care dovedeşte nu numai că istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict imanente, ci şi că istoria în generalitatea ei e destinată să fie ridicată într-un plan superior ei, în planul vieţii incoruptibile şi fără de moarte, în planul pnevmatizat, unde domnesc nu procesele uniforme ale naturii, ci libertatea spiritului uman, prin care Duhul Sfânt pnevmatizează şi face transparent şi trupul” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 77).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.