Sf. Apostol Pavel a vorbit de nenumărate ori despre Învierea Domnului, pentru a combate pe cei care susţineau contrariul, arătând că aşa cum Iisus Hristos a înviat, la fel vor învia şi morţii.

Deci, dacă Hristos a înviat, şi morţii vor învia, iar dacă nu a înviat, zadarnică este şi credinţa în El şi în mântuirea realizată de El, zadarnică fiind şi nădejdea în învierea de apoi şi în fericirea veşnică (I Co. 15, 12-23).

„La început, păcatul a clătinat pământul, iar apoi înviind Hristos, precum a zis mai înainte, l-a întărit cu lemnul Crucii, ca să nu mai meargă spre râpa pierzaniei, nici să nu mai fie bătut de crivăţul înşelării” (Sf. Grigorie de Nyssa, „Omilii la praznice împărăteşti”, Edit. Sf. Nectarie, Arad, 2010, p. 98).

De aceea trebuia ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (I Co. 15, 53).

Apostolul Pavel argumentează învăţătura despre învierea trupurilor, bazându-se pe predica Mântuitorului Iisus răstignit şi preamărit, respingând părerile filosofilor păgâni, care aveau doar o vagă idee despre înviere.

Punctul de plecare al demersului său îl constituie faptul fundamental al învierii Domnului (I Co. 15, 1-11), adevăr consemnat în Evanghelia pe care Sf. Pavel a binevestit-o: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Co. 15, 3-4).

Realitatea învierii lui Iisus este confirmată printr-o serie de arătări după învierea Sa (I Co. 15, 5-7). De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur, slăvind învierea lui Hristos, vesteşte şi el, cu o uşoară ironie: „Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule, biruinţa?!”, ca un ecou al aceleaşi întrebări a Sf. Pavel din prima sa epistolă către Corinteni (15, 55).

Astfel, învierea Mântuitorului este dovada învierii noastre, El fiind „începătura învierii celor adormiţi” (I Co. 15, 20). Hristos este „întâiul născut din morţi” şi dacă El nu ar fi înviat dintre morţi, nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţa veșnică. Iisus este „începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre”, cum spune şi Sf. Pavel când scrie evreilor: „Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un înaintemergător al nostru” (Evr. 6, 19-20). (Sf. Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 39).

În concluzie se poate afirma că atât moartea cât şi învierea lui Hristos, nu s-a făcut pentru El, ci pentru oameni, pentru mântuirea noastră (Iustin Popovici, „Comentariu la Epistola I Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel”, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 106).

Şi aşa cum spune Sf. Atanasie cel Mare, „Fiul fiind chipul Tatălui, după al Cărui chip s-a creat omul, era potrivit ca prin El să se mântuiască lumea, refăcându-se astfel în om chipul lui Dumnezeu” (Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvânt despre Întruparea Cuvântului”, în PSB, vol 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 12-13).

Fiecare gest şi fiecare atitudine poate însemna o anticipare a împlinirii făgăduintei sublime făcute de Apostolul Pavel, că va fi schimbat chipul trupului smereniei noastre şi, în final, va deveni chipul slăvitului Trup al lui Iisus Hristos (Filip. 3, 21). (John Breck, „Dorul de Dumnezeu. Meditaţii ortodoxe despre Biblie, etică şi liturghie”, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 140).

De la început, Sf. Pavel a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care L-a înviat pe Iisus, L-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi mai presus decât toate puterile îngerești (Efes. 1, 20-21). Mai mult, L-a pus „cap” al Bisericii ale cărei „mădulare” sunt creştinii, supunând toate sub picioarele lui Hristos (Efes. 1, 22-23).

De asemenea, Sf. Apostol Pavel a aratat care sunt condiţiile mântuirii noastre: „Căci în har sunteți mântuiți prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2, 8-9).

Sorin Lungu