O priveghere activa

O priveghere activa Mareste imaginea.

Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii - Evanghelia de la Matei 25, 14-30

"Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!"

1. Cuvântarea eshatologică şi tema privegherii. Evanghelia de la Matei cuprinde cinci părţi, fiecare cu câte o mare cuvântare a Sa. A cincea este Cuvântarea eshatologică (Mt 24-25). Când Domnul vesteşte dărâmare Ierusalimului (care se va şi întâmpla, la anul 70), ucenicii Săi, punând in legătură această catastrofa cu sfârşitul lumii, îl întreabă: „Spune nouă, când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” Mântuitorul refuză categoric să răspundă la această întrebare. Ideea esenţiala a primei părţi a cuvântării este exprimată în 24,36: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Răspunsul Său nu se rezumă însă la atât. In partea a doua a cap. 24 - începând cap. 37 -, un grup de mici parabole ilustrează ideea că Fiul Omului va vea pe neaşteptate: „De aceea, şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (v. 44). Deci - şi aceasta este o notă nouă în desfăşurarea cuvântării - credincioşii trebuie să fie priveghetori în aşteptarea venirii la Hristos. Indemnul la priveghere este exprimat mai întâi în 24, 42: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. El revine însă in capitolul următor, ceea ce arată că evanghelistul are în vedere aceeaşi idee importantă: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt 25, 13).

Pilda cu slujitorul (iconomul) credincios (Mt 24. 45-51) arată cum trebuie să fie această priveghere: este vorba de o priveghere activă, de asumarea cu fidelitate a responsabilităţii primite. In cap. 25, tema privegherii primeşte noi clarificări: să ne pregătim pentru Parusie, căci exişta marele pericol ca ea să ne surprindă nepregătiţi {Pilda celor zece fecioare v. 1-13); să fim credincioşi şi stăruitori în punerea în lucrare a harului pe care l-am primit, căci nu intrăm în bucuria eshatologică fără conlucrarea noastra cu acest har {Pilda talanţilor, v. 14-30); şi, mai ales, să-i ajutăm pe cei săraci şi necăjiţi, pe aceşti „fraţi prea mici” ai lui Iisus, căci ceea ce le facem lor lui Iisus însuşi îi facem (Pilda cu Judecata cea mare, v. 31-46).

2. Privegherea cu credincioşie. In acest context, apare cu claritate înţelesul pildei din Evanghelia acestei Duminici. Pilda talanţilor reia şi dezvolta ideea privegherii cu credincioşie şi responsabilitate, ilustrată deja prin Pilda iconomului de la sfârşitul capitolului anterior. In amândouă aceste pilde sunt puse faţă-n faţă comportarea şi apoi răsplata „slujitorului credincios" (24,45) sau a „slugii bune şi credincioase (25,21.23) şi a slujitorului leneş şi viclean. Fapt important, în amândouă aceste pilde despre credincioşie in spaţiu mai larg îl ocupă prezentarea celui necredincios (24, 48-51; 25, 14-30). De unde deducem că avem de a face cu un demers polemic; Mântuitorul îi pune în gardă pe ucenicii Săi împotriva lipsei de credincioşie. Ideea fi reluată cu o nouă forţă în dramatica evocare a Judecăţii din urmă (25, 31-46), unde credincioşii şi necredincioşii vor fi foarte miraţi că au împlinit sau au neglijat imperativele privegherii evanghelice. De altfel, tema apărea deja în partea finală a Predicii de pe Munte; „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt 7, 21; a se vedea şi versetele următoare, 22-27). In acest grup de pilde din capitolele 24 - 25, putem discerne diferite imagini - lipsa de credincioşie: în pilda cu iconomul (24, 45-51) este vorba de o necredincioşie printr-o viaţă supusă patimilor trupeşti, cu violenţe, mâncare ş. băutură; în pilda celor zece fecioare (25,1-13) necredincioşia se manifestă prin lipsa de prevedere: fecioarele nebune n-au luat cu ele untdelemn (v. 3); iar în pilda talanţilor (25, 14-30), necredincioşia constă în lene (v. 26).

Trăsătura comună a tuturor acestor forme de necredincioşie este lipsa sau insuficienţa unei lucrări sau a unei activităţi concrete. Ceea ce înseamnă că, in lumina învăţăturii Mântuitorului, aşa cum ne-o transmite Evanghelia de la Matei, privegherea este o aşteptare activă şi responsabilă. Din această perspectivă, doctrina protestantă despre sola fide, adică despre o mântuire numai prin credinţă”, nu are nicio şansă de a-şi afla temei în Evanghelie. Sfântul Iacov va rezuma foarte bine această învăţătură a Mântuitorului prin cuvintele: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 26).

3. Tabloul parabolei talanţilor. Pentru a ilustra ceea ce am numi astăzi responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu, parabola talanţilor face apel la imaginea unui stăpân puternic şi bogat, care-şi încredinţează bunurile slujitorilor săi. Acest om este liber să facă ce vrea cu bunurile sale. El le încredinţează unor subordonaţi. Nu este vorba de lucrători, ca în Mt 20, 1 şi 21, 33; ci de sujitori ai săi, de oameni din personalul casei sale. Faptul este important. El da talanţii „fiecăruia după puterea lui” (v. 15), ca unul care îşi cunoaşte foarte bine servitorii şi, cu respect pentru posibilităţile şi pentru eficacitatea personală a fiecăruia, el cere fiecăruia dintre ei exact numai atât cât este în stare să facă.

Suntem frapaţi de sumele foarte mari care sunt încredinţate slujitorilor. Un talant era o cantitate considerabilă de metal preţios (aur sau argint). Nu ni se spune cum au reuşit cei doi slujitori buni să-şi dubleze partea, menţionează numai graba („îndată”, v. 16) cu care ei au pornit la lucrarea talanţilor pe care i-au primit. Spunându-se însă, despre fiecare din doi, că „a câştigat”, suntem lăsaţi să înţelegem că a fost vorba de activitati comerciale. La Sfântul Luca, în paralela la textul nostru pe care o constituie parabola minelor, este menţionată clar neguţătoria (Lc 19, 15). Al treilea slujitor n-a produs nimic. El n-a făcut decât să îngroape talantul. Când s-a întors stăpânul, „după multă vreme” (v. 19), acest slujitor i-a adus ceea primise, adică un talant, dar nu şi vreo roadă a efortului propriu. Primii slujitori au fost lăudaţi şi răsplătiţi, iar ultimul a fost aspru mustrat şi pedepsit.

4. Inţelesuri ale parabolei. Aplicarea acestui tablou la planul spiritual nu ridică vreo dificultate deosebită. Stăpânul plecat este Hristos. Când va veni a doua oară, la Parusie, El ne va cere socoteală cu privire la felul in care am pus în lucrare şi am înmulţit talanţii pe care ni i-a dat în grijă, aplicarea însăşi lipseşte în textul evanghelic, aspectele ei de bază sunt sugerate de expresiile care arată răsplata sau pedeapsa: „intră întru bucuria domnului tău” (v. 21 şi 23); şi: „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară”. Nu mai este vorba, în aceste expresii, de o răsplata pământească sau de o pedeapsă pământească. Cel care vorbeşte astfel este Hristos Judecătorul. Este, deci, limpede cine este Stăpânul şi cine sunt slujitorii.

Comentatorii s-au întrebat la care realitate din viata duhovnicească se aplică talanţii de care este vorba în această pildă. Este vorba de darurile noastre naturale? Dar în concepţia mateiană nimic nu este dar „natural”, în sensd modern al cuvântului, ci totul este dar de la Dumnezeu. Sunt talanţii bogăţiile pământeşti şi răspunderile fiecăruia în societate sau în Biserică? Sunt ei Evanghelia şi, în general, cuvântul lui Dumnezeu sau credinţa şi harul lui Hristos: Sunt fraţii care trebuie ajutaţi şi câştigaţi pentru mântuire (cf. v. 31-46)?

5. O fidelitate activă. Trebuie să ţinem seama însă de faptul că pilda insistă asupra fidelităţii active a slujitorilor. Poate că nu trebuie să ne întrebăm prea mult ce sunt talanţii. Fiecare credincios trebuie să devină conştient de ceea ce a primit şi de răspunderea pe care i-a încredinţat-o Hristos. Iar în lumina pericopei care urmează (v. 31-46), această răspundere se referă în special la grija pentru „fraţii cei prea mici” ai lui Iisus.

Lauda şi răsplătirea celor doi slujitori credincioşi şi harnici sunt exprimatate, pentru fiecare în parte, în exact aceiaşi termeni: „Bine, slugă bună si credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (v. 21 şi 23). Cum vom interpreta aceste crvinte? In context, „bucuria” la care este chemat slujitorul credincios îmbracă, în mod cert, un aspect eshatologic; este vorba de o răsplată cerească. "Peste multe te voi pune” ar putea indica participarea la domnia lui Hristos, in împărăţia Sa (cf. 19, 28; 24, 47).

Un loc mai larg îl ocupă în text comportarea şi condamnarea servitorului celui rău si necredincios.

6. Sluga cea „vicleană şi leneşă”. In legătură cu acesta din urmă, sunt de făcut următoarele observaţii (după Pierre Bonnard, L’Evangile selon Hatthieu, Delachaux et Niestle, Paris, 1963, p. 363):

- La acest slujitor rău este vorba nu atât de lenea propriu-zisă (v. 26), cât ie un fel de fatalism religios şi oriental. Dacă Dumnezeu poate totul, fără autorul oamenilor, de ce să se mai pună şi el la treabă? Evanghelia ne lasă sa înţelegem cât de mare este pericolul unei astfel de mentalităţi, după care darul face inutil orice efort personal.

- Intr-adevăr, dacă iconomul necredincios (24, 45-31) se îndoia de intoarcerea stăpânului, adică de însăşi realitatea acestuia; dacă fecioarele cele neinţelepte nu prevăzuseră lungimea aşteptării şi necesitatea unei provizii de untdelemn (25, 1-13), acest slujitor rău n-a făcut nimic pentru că ştia foarte bine că stăpânul său va reveni în curând şi socotea că acesta va putea sa-şi apere mai bine interesele decât o putea face o sărmană slugă. Ce nevoie sa mai încerce şi el a face ceva? Din Evanghelia de la Matei înţelegem că si in veacul apostolic erau unii creştini cu o astfel de mentalitate; aşa erau zi ce credeau că e destul să zică „Doamne, Doamne” (Mt 7, 21). Şi mai mulţi din aceştia sunt în vremea noastră. O, cât de puţin lucrează astăzi crestinii pentru mântuirea lor! Cât de mulţi sunt aceia pentru care numele de creştin nu implică nicio misiune, nicio responsabilitate personală, în slujba căreia să se simră angajaţi în vreun fel oarecare! E aici numai lene, numai nepăsare? Evanghelia ne spune că e mai mult decât atât. Inainte  de lene, care e ea însăşi un mare păcat, e viclenie: „Slugă vicleană şi leneşă". Se adresează Stăpânul unui astfel de „creştin”, care se înşală crezând câ-l poate înşela şi pe Dumnezeu.

- E evidentă lipsa de dragoste a acestui slujitor pentru stăpânul său, den ideea nu este exprimată în mod explicit în text. Din atitudinea lui lipsesc acel imbold grabnic pe care-l manifestă ceilalţi doi şi care-şi are izvorul in dragostea pentru stăpân, în dorinţa de a-i plăcea acestuia.

7. Unele dificultăţi. Textul cuprinde şi unele trăsături dificil de înţeles şi anume:

- O oarecare dificultate apare în v. 26, unde stăpânul pare a aproba ideea pe care o avea despre el slujitorul. Acesta din urmă îi zice: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unor n-ai împrăştiat” (v. 24). Stăpânul îl aprobă, lăsând însă deoparte cuvântul „aspru” (mai mult decât „aspru”, înseamnă „dur”). Aceste cuvinte nu fac însă decât să exprime ideea că Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să ne facem partea de lucru ce ne este rânduită. El este atotputernic,  însă şi „dur”. Puterea Sa nu striveşte efortul şi responsabilitatea omului, ci, dimpotrivă, le suscită.

- O altă dificultate este menţionarea zarafilor (cămătarilor), în v. 27. Daca ducea talantul său la cămătari, slujitorul n-ar fi fost tot atât de leneş? Acest detaliu arată că şi acest minimum de purtare de grijă pentru interesele sale stăpânul l-ar fi apreciat. Slujitorul cel necredincios n-a făcut însă nici măcar atât.

- Cuvântul din v. 29: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua”, pe care-l regăsim în Mt 13, 12 (cf Mc 4, 23, Lc 8, 18), este fie un dicton popular, fie o creaţie a Mântuitorului El apare cu exact acelaşi sens şi la Luca, în parabola minelor (19, 26). Acest cuvânt rezumă perfect conţinutul parabolei: la Judecata din urmă, cel ce are, adică cel care a fost credincios în lucrurile mici ale vieţii pământeşti, va primi o mare răsplată; iar cel ce nu are, adică cel care a fost necredincios şi leneş, va fi aspru pedepsit. Dar, înainte de Judecată, cuvântul din v. 27 se împlineşte încă aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aceasta despre
darul cuvântului şi al învăţăturii: „Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvantului si al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel ce se sileşte să fie de folos semenilor, capătă şi mai mult dar, după cum celălalt pierde şi ce a primit” (Omilii la Matei, LXXVTII, III, trad. de Pr. D. Fecioru, în Sfântul loan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 891). Afirmaţia este, bineînţeles, adevărată pentru oricare dintre darurile pe care le posedăm.

Mântuirea este rezultatul sinergismului divino-uman, adică al conlucrării omului cu Dumnezeu. Mică şi neînsemnată este partea noastră faţă de cât face El! Şi pe măsura puterilor noastre! Dar Dumnezeu uraşte viclenia şi lenea. Iar bucuria împărăţiei Sale este a celor credincioşi fideli şi râvnitori.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

FRAGMENT DIN CARTEA "LUMINA EVANGHELIEI - EXEGEZE IA EVANGHELIILE DUMINICALE", EDITURA AGNOS

CUMPARA CARTEA "LUMINA EVANGHELIEI - EXEGEZE IA EVANGHELIILE DUMINICALE"

 

Pe aceeaşi temă

07 Februarie 2021

Vizualizari: 431

Voteaza:

O priveghere activa 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

pilda tantilor talantii

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE