Pogorarea Sfantului Duh este primul moment cand omenirea respira Duhul Dumnezeiesc. Amintiti-va de prorocia lui Iezechiil despre campul plin de oase omenesti. Amintiti-va cum la cuvantul lui s-au adunat iarasi oasele, cum s-au acoperit apoi cu vine, cu carne si cu piele, dar duh inca nu se afla in ele. Si i s-a zis prorocului: “proroceste despre Duh”, si a prorocit (Iez. 37, 9-10) – si totul a inviat. Acel camp de oase preinchipuie omenirea cazuta, care in departarea sa de Dumnezeu nu avea in sine viata si era lipsita de duh, precum spune Apostolul. Domnul insa n-a parasit-o, ci a pregatit-o in vederea primirii invierii prin felurite lucrari ale purtarii Sale de grija. Se poate spune ca la vremea aratarii Mantuitorului Hristos ea era gata pe deplin sa primeasca o viata noua: semana cu un hoit intreg, in care oasele erau unite prin incheieturi si acoperite de vine, de trup si piele si numai duhul lipsea din ea. In Evanghelie se spune limpede ca vremea invierii ei sosise deja; ramasese putin de facut: nu era inca Duh Sfant – de ce? - pentru ca Iisus inca nu Se proslavise (In. 7,39). Dar iata ca Domnul a inviat, S-a inaltat la cer intru slava, Duhul Dumnezeiesc S-a pogorat si omenirea a inviat, respirandu-L.
Aerul tras in piept prin respiratie trece in mod normal in plamani, in canalul mare care este traheea in canale tot mai mici, pana ce ajunge la capat: in alveole. Astfel, receptorii elementelor vitale ale aerului sunt plamanii, iar mijlocul de impartasire a puterii lui de viata datatoare este insasi actiunea respiratiei, astfel spus inspiratia si expiratia. Asa si in ce-L priveste pe Duhul Sfant: dupa ce a tras o data in piept Duhul Dumnezeiesc, neamul omenesc il respira neincetat, incepand de atunci. Plamanii in care se savarseste aceasta sunt Sfanta Biserica; canalele din plamani sunt dumne zeiestile taine si celelalte lucrari sfintitoare; ciclul respirator este ciclul liturgic anual – de pilda, Postul Mare cu toata randuiala sa, apoi praznicile legate de Cincizecime, dupa aceea iar post, iarasi zile luminate si asa mai departe.
Asa respira Biserica lui Hristos, altfel spus toti crestinii credinciosi de pretutindeni. Iar intrucat crestinismul este in omenire, toata omenirea respira prin el, desi nu toti se fac partasi lucrarilor de viata facatoare ale acestei respiratii dumnezeiesti. Pricina este faptul ca intr-o parte a omenirii sunt vatamate organele respiratorii, iar alta – cea mai mare ca numar – nu se supune inrauririi acestei respiratii binefacatoare – caci dupa cum pentru ca actiunea respiratiei asupra corpului sa fie deplina este neaparata nevoie sa nu fie vatamate si astupate canalele din plamani, si pentru ca Duhul Dumnezeiesc sa lucreze pe deplin este neaparata nevoie ca organele pe care El Insusi le-a randuit pentru a Se impartasi sa fie intregi, altfel spus ca toate dumnezeiestile taine si celelate lucrari sfintite sa se pastreze asa cum au fost ele randuite de catre Sfintii Apostoli la insuflarea Duhului Dumnezeiesc. Acolo unde aceste asezaminte sunt vatamate, Duhul Dumnezeiesc nu poate fi respirat pe deplin si, prin urmare, nu are lucrare deplina. Astfel, la papistasi toate tainele sunt vatamate si multe sfintite lucrari mantuitoare au fost strambate; papismul este un plaman plin de puroi. Luteranii au lepadat cea mai mare parte a tainelor, iar pe cele ramase le-au strambat atat ca forma, cat si ca fond. Apropiati de ei, dar si mai vatamati, sunt sectantii nostri. Toti acestia si cei asemeni lor nu respira sau respira incomplet, si ca atare sunt hoituri care putrezesc ori sunt ofticosi, asa cum este ofticos cel bolnav de piept. Totusi, sa nu ne amagim pe temeiul faptului ca avem sanatoase organele de respirat Duhul Dumnezeiesc, adica adevarate sfinte taine si intocmire autentica a Bisericii. Fara a respira Duhul Dumnezeiesc nu putem trai.
Biserica respira Duhul acesta, si noi suntem datori cu totii sa-L respiram. Narile prin care se primeste Duhul Dumnezeiesc, adica deschiderea inimii pentru a-L primi, sunt
credinta vie; contactul cu El este participarea la tainele si sfintitele lucrari savarsite dupa randuiala Sfintei Biserici; insusirea Lui este a lucra dupa insuflarea Lui, care se exprima prin cerintele constiintei si prin poruncile evanghelice. Cine traieste astfel, acela respira Duhul si primeste de la El viata. Iar marturia vrednica de crezare a acestei induhovniciri este rugaciunea, care pe buna dreptate este numita “rasuflarea Duhului”. Cine se roaga bine, adunat si cu caldura in biserica si acasa, acela respira Duhul.
Extras din “Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor”, vol.2, editura Sophia
Cumpara cartea "Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor"
-
Manastirea Blanoiu - Pogorarea Duhului Sfant
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Pogorarea Duhului Sfant, momentul zero al Bisericii
Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh -
Cuvant la Pogorarea Duhului Sfant
Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.