Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Sfantul Nicolae, numit al doilea înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (Acatist), întâistătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor - Sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi: Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu; prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar, înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi înţelepciunii profane, s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, dreapta relaţie şi înţeleaptă iubire, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la Locurile Sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. O dată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân - episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii romani Diocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. In jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul 313, în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul împărat Constantin. In anul 325 a participat, alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod Ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. In râvna sa sfântă, l-a pălmuit pe ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acesta, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, însuşi i S-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni, se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă, spre binecuvântarea ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază: iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învăţături, şi iubirea de oameni, materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viata sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii Evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor Ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei". Indreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile că nu poate fi trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în Adevăr, Care este însuşi Hristos.

Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa ne dă calitatea de fii ai Tatălui ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt ai poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae „şi-a pus sufletul pentru poporul său" (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte", arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit Evanghelia lui Hristos" mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind, a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de Ia pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei, din
pricina sărăciei, şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mănăstirilor din România, Athos sau Rusia consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mănăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mănăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mănăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mănăstire, care, izolaţi, piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Niculae", care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor - Dumnezeu.
Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător, de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane.

Este un „chip al blândeţilor" prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solitar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti". O frumoasă povestire ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae:

„Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. II ceartă însă Sfântul Ioan Casian: «Se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite, sau, mai ştii minune, sfâşiate?». «Aşa o fi, aşa este - încuviinţează Sfântul Nicolae -, dar nici pe năpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv». Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul, vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Ioan Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Ioan Casian aşteaptă de multă vreme, când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Ioan Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Ioan Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: «Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni». Şi încă! «Vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o, mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea»".

Sigur tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos Se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul", după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei, cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare, de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi dăruire de sine, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin.

Arhim. Andrei Coroian

revista Renașterea, nr. 12, dec./2008

• Viata Sfantului Nicolae
  Publicat in : Sfantul Nicolae