Hristologia Sfantului Maxim Marturisitorul

Sfantul Maxim Marturisitorul a adus ultima precizare invataturii despre deplinatatea umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare, pentru restaurarea ei din slabiciunea si sfasierea interioara in care a cazut prin pacatul despartirii de Dumnezeu.

Dupa ce a respins prin noi reflexiuni erezia nestoriana care slabea unirea umanitatii cu dumnezeirea in Hristos si monofizitismul care anula de fapt in mod panteist deosebirea intre umanitate si dumnezeire, deci intre necreat si creat in El, Sfantul Maxim a devenit, - odata cu aparitia monoteismului, care reducea umanitatea asumata de Fiul lui Dumnezeu la o entitate pasiva, incapabila de o adevarata si demna relatie cu Dumnezeu -, aparatorul integritatii ei. Prin aceasta, a respins conceptia care facea din umanitate in general o existenta total pasiva, incapabila de fapt de o adevarata si demna relatie cu Dumnezeu, ceea ce in fond reprezenta totodata o coborare chiar a maririi lui Dumnezeu ca Creator si Mantuitor al ei.

Pe langa aceea, o umanitate lipsita de vointa, cum ar fi putut fi vinovata de despartirea de Dumnezeu prin pacat si ce bucurie ar fi putut procura lui Dumnezeu odata ridicata intr-o relatie cu El, lipsita de orice vointa a ei? O umanitate fara vointa l-ar arata pe Dumnezeu insusi ca pe un Dumnezeu lipsit de atotputernicie si ca nedoritor sa se bucure de o iubire libera, deci adevarata din partea creaturii Sale.

Precizarea adusa de Sfantul Maxim umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu ca umanitate inzestrata cu vointa e nu numai o punere in evidenta a maretiei umanitatii, ci si a maretiei dumnezeiesti.

Vointa creaturii umane, deosebita de cea a lui Dumnezeu, salveaza cele doua feluri de existenta - necreat si creat - de o stare cenusie, monotona, lipsita de sens, de scop, de un interes reciproc, de o valoare vesnica uneia pentru alta.

Dumnezeu a creat o umanitate inzestrata cu vointa, a determinat-o pentru o existenta nedeterminata, adica a creat cea mai inalta forma de existenta, asemenea celei proprii, aratandu-se ca o putere proprie nedeterminata, atat in calitatea de creatoare, cat si de coexistenta sustinatoare a acesteia. Dumnezeu poate crea o existenta libera si o poate sustine, fara sa se teama si fara sa fie marginit de ea. Creatura aceasta poate lua fata de El atitudinea pe care o vrea, caci numai putand-o face aceasta, respectul si iubirea ce I le acorda sunt reale si pretioase.

Daca, omul n-ar fi capabil de pacat sau de neimplinirea voii lui Dumnezeu, de despartirea spirituala de El, nici iubirea lui n-ar fi pretuita ca adevarata iubire. Daca Dumnezeu s-ar teme de libertatea omului ca de o amenintare pentru El, n-ar fi cu adevarat atotputernic.

Si Dumnezeu a lasat sa se si experieze ca aceasta impotrivire a omului fata de sine nu numai ca nu-L sperie, ci si ca nu-L face sa se supere in asa masura incat sa nu-i mai arate iubirea Lui. Dimpotriva, recurge la cel mai inalt grad posibil de iubire a Sa, identic cu folosirea modului maxim de castigare a iubirii omului, care-l poate face si pe om ferit la maximum pentru vesnicie.

Aceest grad maxim de iubire si aceasta folosire maxima a iubirii Lui fata de oameni, ca mijloace de a castiga iubirea lor si de a-i ridica la fericirea suprema si vesnica, s-a facut prin Fiul lui Dumnezeu, care a luat firea omului nu lipsita de vointa lui.

Asumata in Persoana Fiului Sau, voia umanului a devenit voie a Lui, fara sa fie anulata; dar nu a devenit voia firii Lui dumnezeiesti, caci aceasta ar fi anulat-o ca voie omeneasca.

Se dovedea astfel scopul inalt pentru care natura umana a fost inzestrata cu o vointa proprie.

Aceasta apartenenta a vointei la firea omeneasca o prezinta Sfantul Maxim Marturisitorul spunand "ca vointa naturala sau voirea este o putere (o facultate) doritoare a ceea ce e propriu firii care doreste. Ea tine impreuna toate insusirile ce apartin esentei firii. Sustinuta in mod naturali de aceasta, esenta (fiinta) doreste sa fie si sa se miste potrivit simtirii si mintii, poftindu-se dupa existenta ei naturala si deplina. Deci firea a fost constituita ca una ce se voieste pe sine si toate cate tin de constitutia ei, fiind legata ca dorinta de ratiunea existentei conform cu care s-a Si facut" (Catre Prea Cuviosul presbiter Marin, P.G., 91, col. 11). Pocainta este asadar dorinta firii umane de a se mentine si de a se misca spre cresterea ei ca ceea ce este, adica de a se misca in cadrul ratiunii ei. Dar aceasta vointa generala a firii se precizeaza in fapte concrete, "determinate totdeauna prin deliberare, prin care ajunge la o alegere de fiecare data a faptei concrete, pe baza unei socotinte sau a dispozitiei interioare la care a ajuns deliberarea" (Op. cit., col. 13).

Dar deliberarea cu care e inzestrata firea omeneasca, deci si vointa, o poate face, - datorita faptului ca firea omeneasca e compusa din suflet si trup si in ele se misca multe impulsuri -, sa cada sub influenta unuia sau altuia din aceste impulsuri si a imprejurarilor exterioare variate. Ceea ce se cere e ca socotinta si alegerea sa se conformeze ratiunii firii integrale.

Cand persoana care pune in practica miscarea vointei ajunge prin deliberare la astfel de socotinta si alegere, ea ramane nu numai in cadrul firii personalizata in sine, ci in conformitate cu firea personalizata in altii.

Iar miscandu-se in conformitate cu firea din sine si din altii, omul se misca si in conformitate cu voia lui Dumnezeu. Iar puterea care il ajuta pe om sa ramana in aceasta conformitate este iubirea, care ii vine de la Dumnezeu.

Aceasta inseamna ca Dumnezeu a creat pe oameni inzestrati cu o vointa care e ajutata de iubirea Lui, ca ei sa se dezvolte in unitate intre ei si cu El. Deci insasi firea lor a fost creata din iubire pentru a se mentine si creste in unitatea ei si in conformitate cu voia lui Dumnezeu.

De aceea, cand oamenii manati de unele impulsuri unilaterale din ei, sub atractia unor aspecte ale lumii, vazute unilateral, au ajuns la socotinte si alegeri contrare unitatii dintre ei si cu Dumnezeu, insusi Fiul lui Dumnezeu a luat firea omeneasca in Persoana Sa, ca sa concretizeze vointa ei in miscari conforme cu integritatea ei si cu voia lui Dumnezeu ca sa atraga si pe cei facuti semenii sai la aceasta unitate.

Aceasta a spus-o Sfantul Maxim in urmatorul fel: "Dupa ce patimile unilaterale au dezbinat firea purtata de oameni, Fiul lui Dumnezeu S-a facut intreg ca noi, din noi, pentru noi, ... dar a ramas totusi deplin Dumnezeu. Si aceasta a facut-o ... ca sa reinnoiasca puterea iubirii prin care oamenii sa se uneasca cu El si intre ei si sa se opuna iubirii egoiste, primul pacat ... si maica tuturor patimilor". Prin aceasta si prin inlocuirea patimilor cu virtutile iubirii de Dumnezeu si de oameni, "s-a restaurat in noi ratiunea firii". Caci ratiunea firii sta in iubirea care o mentine in unitate in persoanele ce o poarta si in unirea cu Dumnezeu. "Cel in care s-a intamplat aceasta nu mai socoteste pe celalalt om ca pe un altul decat ca pe sine, ci cunoaste pe toti ca pe unul si pe unul ca pe toti". Caci iubirea uneste persoanele fara sa le confunde. Si odata cu "ratiunea cea atotuna a firii, il vede aparand pe Dumnezeu". "Caci nu era cu putinta sa se adune cum se cuvine in Cel simplu si Acelasi cel ce nu s-a facut ca acelasi cu El si simplu, ci e impartit inca prin socotinta in raport cu firea in multe parti, daca nu mai intai prin iubirea de oameni socotinta cu iubirea, si nu arata in amandoua ratiunea impaciuitoare si neseparata si nemiscata spre nimic altceva din cele dupa Dumnezeu" (Epistola catre Ioan Cubicularul, Despre iubire, P.G., 91, col. 400-401).

Din cele spuse rezulta ca daca vointa generala e proprie firii, deliberarea, socotinta si alegerea (sau liberul arbitru) sunt traducerea in fapte concrete a acestei vointe generale prin persoane, caci numai in persoane vointa generala a firii ia forme concrete diferite.

Dar daca Hristos e o singura Persoana si socotinta tine de Persoana, s-ar putea crede ca El nu are si o socotinta umana, caci aceasta ar duce la o doime de Persoane in Hristos in sens nestorian. Dar atunci de ce ar mai avea o vointa umana, daca ea nu e pusa in aplicare prin socotinta? Si fara o vointa proprie insasi firea umana asumata de Fiul lui Dumnezeu nu e decat o aparenta in sens monofizit.

Sfantul Maxim rezolva intr-un mod mai subtil problema, neoprindu-se la una dintre cele doua parti ale alternativei: negarea sau aprobarea unei socotinte umane.

E drept ca, capitolul 51 al scrisorii catre presbiterul Marin poarta titlul: "Parintii spunand doua vointe in Hristos, au indicat legile naturale, nu doua socotinte" (P.G., 91, 44). Dar continutul capitolului afirma ca in socotinta rezultata din vointa aplicata a lui Hristos, nu numai om ci si Dumnezeu, se intalnesc deci cele doua vointe. Hristos voieste si ca Dumnezeu si ca om mantuirea firii omenesti, fara ca cele doua vointe sa se confunde, caci, ca purtator al firii dumnezeiesti, voieste sa mantuiasca, iar ca purtator al firii omenesti, voieste sa si mantuiasca, ceea ce-i apartine Lui ca om.

Vointa Fiului lui Dumnezeu cel Intrupat nu e in aplicarea ei concreta separata de vointa concretizata a Sa ca om, nici din vointa concretizata a Sa ca om nu lipseste vointa dumnezeiasca. El le uneste in vointa Sa concretizata in faptele mantuirii pe amandoua, fara sa le confunde.

Vointa firii Lui umane devine concreta prin indumnezeirea sau modelarea ei de cea dumnezeiasca. Dar sa redam cuvintele Sfantului Maxim din acest capitol: "Tot El voieste ca Om, si tot El isi modeleaza vointa aceasta ca Dumnezeu. Dar nimeni sa nu blameze cuvantul care se opune doimii vointelor gnomice (vointelor ca socotinte), pentru faptul ca pe aproape toti invatatorii ii vedem recunoscand doua vointe. Nici sa nu-si porneasca pentru aceasta mintea binecredincioasa, asemenea lui Sever, spre o singura vointa, ca sa nu faca un rau succesiv al altui rau, adica contopirea succesoare a despartirii. Parintii n-au vorbit de calitatea unor vointe gnomice (vointe determinate, ca socotinte deosebite), ci a unora naturale, numind in mod concret legile si ratiunile fiintiale si naturale ale celor doua vointe. De fapt ei au inteles in mod clar prin vointa dorinta naturala a trupului insufletit mintal, nu pe cea gnomica a unui anumit om (a unei persoane) purtat de miscarile mintii ... Au inteles vointa fara de care nu poate exista firea omeneasca. Caci vointa este puterea naturala sau puterea care pofteste prin fire sa fie si care sustine insusirile ce apartin in mod natural firii, putere in care se afla pururea prin fire capacitatea de a voi. Dar nu e acelasi lucru capacitatea de a voi si a voi de fapt, precum, nici capacitatea de a grai si a grai de fapt. Caci capacitatea de a grai o are cineva pururea, dar nu graieste pururea. Fiindca cea dintii este proprie fiintei, aflandu-se in ratiunea firii. A doua insa tine de sfatuirea omului (persoanei) cu sine, fiind intiparita de socotinta celui ce graieste. Caci e propriu firii a putea grai totdeauna, dar e propriu ipostasului (persoanei) cum se vorbeste, precum e si cu putinta de a voi si de a voi de fapt..".

De aci urmeaza ca, Cuvantul Intrupat avea ca om capacitatea de a voi, miscata si modelata de vointa lui dumnezeiasca. Caci "voirea (de fapt) a Aceluia nu avea nimic contrar lui Dumnezeu, fiind intreaga indumnezeita", spune marele Grigorie (Cuv. 30, sau a doua despre Fiul). Iar daca s-a indumnezeit, s-a indumnezeit prin unirea neconfundata a fiintei Celui ce indumnezeia cu fiinta Lui indumnezeita. Ceea ce indumnezeia si ceea ce era indumnezeit erau fara indoiala doua, deci nu aceeasi prin fire, daca ceea ce indumnezeia si ceea ce era indumnezeit erau intr-o relatie intre ele. Dar cele ce sunt una spre (pentru) alta, sunt date impreuna si una e impreuna cu cealalta. Deci Mantuitorul se vadeste voind prin fire ca om si suferind frica trupeasca de moarte, voind sa arate, impreuna cu celelalte patimiri, iconomia (Intruparea) libera de nalucire si rascumparand firea celor osanditi pentru patimile ei pacatoase. Si iarasi arata puterea impotriva mortii, omorand moartea cu moartea ce se afla in El prin fire ca om, si ca sa arate si marele si negraitul sfat al Tatalui implinit de El ca Dumnezeu trupeste. El arata deci dedata cu frica si ferirea de moarte, puterea voii omului in unire necontopita cu cea dumnezeiasca, impotriva mortii, datorita impletirii ratiunii naturale a voii omenesti cu modul iconomiei, prin intiparirea ei de cea dumnezeiasca. Prin aceasta intruparea ni se face dovada clara a firilor si a iconomiei, adica a ratiunii naturale a firilor unite si a modului unirii dupa ipostas, cea dintai adeverind firile, al doilea unindu-le fara sa le prefaca si sa le contopeasca... Deci Mantuitorul avea ca om o voie naturala, intiparita de voia lui dumnezeiasca, nu opusa ei, caci nimic natural nu se opune voii lui Dumnezeu, cand nici vointa gnomica (determinata ca socotinta proprie), in care se vede si despartirea persoanelor, nu e opusa Lui" (P.G., 45-48).

Aceasta unitate a voirii determinate, sau a socotintei rezultate din unirea neconfundata a celor doua firi si a vointelor lor, e proprie, unitatii ipostasului lui Hristos. E ceea ce argumenteaza Sfantul Maxim in continuarea capitolului.

Astfel, tot misterul acestei unitati a celor doua vointe intr-o socotinta, se reduce la misterul unitatii ipostasului, sau a persoanei.

Chiar persoana omului reprezinta taina unei unitati "compuse". Aceasta unitate "compusa" o traieste ipostasul cand acelasi simte durerea intepaturii din trup si bucuria minti nenaturale.

Persoana nu e unitatea unei componente adaugata la cea a sufletului si a trupului. Dar intalnirea lor nu e de asa natura ca e traita ca o unitate necontopita. Cele trupeste sunt resimtite de constiinta sufletului si cele sufletesti se reflecta intr-o anumita liniste a trapului. Aceasta unitate a lor e traita ca un eu, care traieste ca o unitate cele ce se petrec in amandoua, dandu-le si lor o anumita unitate.

Acelasi lucru se petrece in Hristos. Din intalnirea firii dumnezeiesti si omenesti si a vointelor rezulta Eul Lui unitar, care e si dumnezeiesc si omenesc si care traieste atat cele dumnezeiesti, cat si cele omenesti, ca o unitate neconfundata a lor, dar mai ales cele omenesti intiparite de cele dumnezeiesti.

El e atat subiectul voii dumnezeiesti cat si al celei omenesti, dar voia omeneasca o traieste imprimata de cea dumnezeiasca. Unul si acelasi voieste prin voia dumnezeiasca sa mantuiasca ceea ce e omenesc in El, iar prin cea omeneasca sa fie mantuit.

Iar aceasta conformitate a celor doua voiri se poate realiza in ipostasul Sau cel unul, datorita faptului ca chiar voia unei persoane pur umane, care se concretizeaza intr-o voire gnomica despartita de voia lui Dumnezeu, e facuta pentru a se mentine intr-un acord cu voia lui Dumnezeu. Numai in acest caz voia persoanei umane devenite prin concretizare socotinta proprie, despartita de vrerile sau socotintele proprii lui Dumnezeu, ramane in acord cu voia dumnezeiasca. Caci Dumnezeu a facut voia omeneasca pentru a sustine firea omeneasca creata de El si a spori prin acordul cu EL

Din cele expuse rezulta ca voia omeneasca nu e una cu voia dumnezeiasca, dar ele pot deveni in aplicarea lor concreta prin persoana o singura voie, sau socotinta, intregindu-se in aceasta voire, caci voia omeneasca vrea sa fie mantuita firea ei, nu sa o mantuiasca ea insasi. Caci nu poate voi ceea ce nu poate. Dar daca nu ar vrea si ea sa fie mantuita firea ei, cea dumnezeiasca nu ar putea-o mantui ea singura. Nu poate fi facut omul bun si iubitor, daca nu voieste si el, oricat ar vrea Dumnezeu sa-l faca astfel. Cele doua voi urmaresc impreuna acelasi obiectiv. In acest sens ele se unesc intr-o singura voire, dar pastrand fiecare ceea ce-i este prin fire.

In Hristos s-a putut realiza astfel in unitatea unei unice Persoane, deci in mod deplin, o singura voire a celor doua voi care sunt necesare pentru mantuirea omului. Un singur voitor voieste atat sa mantuiasca pe om, ca Dumnezeu, cat si sa fie mantuit, ca om de Dumnezeu. El e cel care, ca Dumnezeu mantuieste pe om, si ca om Cel ce se mantuieste de moarte, spre a extinde aceasta mantuire la toti cei ce voiesc sa fie mantuiti.

El e centrul eficient al mantuirii tuturor, fiind si omul ce se mantuieste si Dumnezeu care mantuieste.

El e puntea reala a lucrarii mantuitoare intre Dumnezeu si oameni. El e Dumnezeu din care porneste mantuirea peste umanitate prin parga ei asumata si de aceea mantuita in El.

Dar initiativa nu porneste de la o persoana umana. Caci nu omul mantuieste, ci el e mantuit. Dar omul nu e mantuit fara sa fie realizat ca persoana, in care voia omeneasca se intalneste cu cea a lui Dumnezeu cel personal. De aceea, umanitatea e chemata sa se realizeze ca parte a Persoanei Fiului lui Dumnezeu, sa primeasca caracterul personal in El, sa se ipostazieze in El, ca sa fie El si Dumnezeu si om.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu S-a facut centrul divino-uman al umanitatii sau centrul divin mantuitor al umanitatii prin umanitatea Sa mantuita, inviata si indumnezeita, facuta umanitate a ipostasului dumnezeiesc al Fiului Tatalui ceresc.

El e Persoana care cuprinde in Sine totul, de la dumnezeire pana la materia indumnezeita a cosmosului prin firea omeneasca legata organic cu ea prin trupul sau. Si prin primirea Lui in ei, insisi oamenii isi realizeaza aspiratia lor de cuprindere a totului si de indumnezeire prin ei a cosmosului.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae