A trai asa cum ne cere Hristos

A trai asa cum ne cere Hristos Mareste imaginea.

In cuvântarea pe care am ţinut-o anterior, v-am atras atenţia asupra faptului că Crezul nu este doar o simplă declaraţie a unui fapt, un mod de a vorbi despre Dumnezeu - despre activităţile Sale creatoare, întruparea Sa, mântuirea noastră, darul Duhului Sfânt şi înţelesul Botezului. Crezul este mult mai mult decât o mărturisire a unui fapt, indiferent de cât este de adevărat - şi într-adevăr, eu cred cu tărie că este adevărat din punct de vedere istoric -, ci Crezul esfe, în acelaşi timp, un mod în care, mărturisind lucrurile în care credem, ne asumăm responsabilitatea de a trăi după înţelesul credinţei pe care o mărturisim. Inainte să rostim Crezul, diaconul sau preotul spune: „Să ne iubim unii pe alţii [pentru] ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită". Putem rosti aceste cuvinte ale Crezului despre Dumnezeu Care este iubire, despre Dumnezeu Care Se descoperă pe Sine însuşi chiar în acest Crez ca iubire complexă, bogată, slăvită, tragică, mântuitoare - numai dacă avem dragoste unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu. Şi de fiecare dată când rostim Crezul, conştiinţa trebuie să judece propria noastră persoană.

Acelaşi lucru este valabil şi atunci când vorbim de săvârşirea Liturghiei ca întreg. Liturghia este adresată lui Dumnezeu-Tatăl, de la început până la sfârşit. Şi este adresată lui Dumnezeu-Tatăl în Hristos. Cu alte cuvinte, putem vorbi cu Dumnezeu aşa cum o facem noi, doar respectând condiţiile lui Hristos. Ceea ce rostim în Liturghie nu este o expresie a condiţiei noastre, ci este o propovăduire a atitudinii lui Hristos faţă de Tatăl.

Voi spune aceasta puţin diferit: Hristos este Singurul Săvârşitor al fiecărei Taine şi, în mod suprem, al Sfintei Liturghii. El stă în faţa Tatălui ca Mijlocitor pentru noi, ca Mântuitor, şi rosteşte cuvinte la care şi noi participăm. Aici vine din nou o judecată foarte aspră asupra noastră: cât de mult suntem capabili sau dispuşi să spunem aceste cuvinte aşa cum le-ar spune Hristos? Cum putem sta - individual sau în comunitate - înaintea lui Dumnezeu şi să spunem toate aceste lucruri în numele Domnului nostru Iisus Hristos? Şi când spun „în numele" nu înseamnă că rostim cuvinte pe care El le-ar rosti fără să se identifice cu ele, în sensul în care putem citi cu voce tare scrisoarea altcuiva care nu are nimic de-a face cu noi, scrisoare pe care trebuie să o facem cunoscută unei alte persoane. Ci mă refer la cât de mult intenţionăm să ne unim cu Hristos pentru a putea să spunem aceste cuvinte simultan în numele nostru şi în numele Lui? Şi nu doar având o intenţie, o vagă intenţie, ci făcând un efort de a ne identifica prin aceste cuvinte cu cugetul lui Hristos, de a dobândi ceea ce Sfântul Pavel numeşte „mintea lui Hristos", pentru a putea gândi aşa cum gândeşte Hristos, pentru a simţi cum simte El, pentru ca voia Lui să fie voia noastră.

Ca să folosesc cuvintele Părintelui Serghei Bulgakov, rostite acum mulţi ani, „Vocaţia noastră este să fim pe pământ o prelungire în timp şi în spaţiu a prezenţei întrupate a lui Hristos". Suntem noi astfel? Şi mai mult decât atât: intenţionăm, ne dorim să fim astfel? Sau ne închipuim că aceasta se întâmplă prin Botezul nostru, prin Mirungere, prin împărtăşirea de Sfânta Euharistie dacă noi rămânem pasivi sau dacă le facem fără să ne identificăm cu ele? Fireşte că nu ne putem identifica cu Hristos în totalitate. Nu putem fi Hristos în sensul deplin al cuvântului, dar putem să avem drept scop să gândim, să simţim, să vorbim şi să trăim după condiţiile lui Hristos.

In afară de Crez, în afară de cuvintele Sfintei Liturghii, am mai adus în vedere un aspect la finalul cuvântării mele. Aşa cum am spus, suntem judecaţi de Rugăciunea Domnească. Am vorbit despre Rugăciunea Domnească foarte detaliat cu alte ocazii şi nu voi repeta ceea ce am spus despre rugăciune ca întreg. Dar vreau să vă atrag atenţia asupra unui aspect care mă uimeşte din nou şi din nou. Când apostolii L-au rugat pe Hristos să îi înveţe cum să se roage, El le-a spus: „Rugaţi-vă astfel: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri"*. în toată literatura pe care o cunosc - şi vă garantez că ştiu doar o parte mică din ea, dar totuşi cunosc destul de mult - acest „nostru" este întotdeauna explicat ca un îndemn adresat ucenicilor de a se simţi un singur trup, ca mădulare ale aceluiaşi trup, şi arată că nimeni nu poate spune că Dumnezeu este Tatăl lui fără să conştientizeze că el este fratele tuturor celorlalţi.

Dar mai este ceva în acest „Tatăl nostru". Când Domnul a spus „Tatăl nostru", i-a aşezat pe ucenici în paternitatea Tatălui Său, iar acest „nostru" înseamnă „Tatăl Meu şi al vostru: voi sunteţi fraţii Mei, noi avem un singur Tată, voi şi Eu". Oare acest lucru nu ne implică foarte profund în Persoana lui Hristos? Dacă El a putut să îi numească pe ucenici fraţii Lui după înviere, nu a făcut-o pur şi simplu aşa cum vorbim noi despre ceilalţi creştini ca fraţi ai noştri în Hristos. El a spus ceva mult mai concludent. Nu era o fraternitate emoţională, o prietenie care devenise atât de mare încât să îi poată numi pe prietenii Săi fraţi şi surori. Era o propovăduire a faptului că Cel care era Tatăl Lui era şi Tatăl lor - desigur, într-un mod diferit şi într-o măsură mai mică. Sfântul Pavel ne spune că suntem fii prin adopţie. Da, nu suntem născuţi din Dumnezeu aşa cum este născut Fiul cel Unul-Născut. Suntem integraţi în această relaţie dintre Tată şi fii prin credinţa noastră în Hristos, prin unirea noastră cu El, prin moartea noastră în Botez faţă de tot ceea ce nu este a lui Hristos, faţă de tot ceea ce a fost cauza - şi spun că nu doar a fost, ci încă mai este - întrupării şi a Răstignirii Sale. Deoarece, atât timp cât lumea încă nu este mântuită, tragedia nu a dispărut din taina lui Hristos. Hristos încă poartă rănile Răstignirii, nevindecate, atât timp cât există încă un păcătos care are nevoie de mântuire.

Identitatea noastră ca fraţi şi surori ai lui Hristos, identitatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu prin înfiere este totuşi numai începutul. Sfântul Irineu, într-una dintre scrierile sale, spune că, atunci când toate lucrurile vor fi împlinite - adică, atunci când mântuirea va fi asumată de Dumnezeu pentru noi şi va fi primită de noi cu toată inima şi împropriată deplin de noi -, vom fi atât de uniţi cu Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu prin puterea transfiguratoare şi unificatoare a Duhului Sfânt, încât vom deveni, individual şi colectiv, fiul cel unul-născut al lui Dumnezeu. Atunci înfierea va dispărea. Se va întâmpla ceva de negrăit, dar, pentru moment, suntem încă într-o stare de înfiere şi această înfiere trebuie să o transcendem nu doar prin credinţă, ci printr-o credinţă care devine faptă. „Credinţa fără fapte este moartă". Intr-adevăr, numai prin credinţă II cunoaştem pe Dumnezeu, ca să putem trăi în Dumnezeu, dar această credinţă trebuie să fie o putere a vieţii. Trebuie să ne facă pe noi să trăim şi să lucrăm în acord cu Cel în care credem.

Aceasta ridică o problemă care este valabilă pentru întreaga noastră viaţă. A spune „Tatăl nostru", a recunoaşte că suntem, în devenire, fiii Dumnezeului Celui viu, că înfierea trebuie să fie transcendată în adevărata filiaţie înseamnă că fiecare cuvânt de rugăciune, fiecare cuvânt al Crezului trebuie să devină viaţă în noi. Trebuie să trăim potrivit acestor cuvinte.

Această problemă a existat de la început. Vă amintiţi că, pe drumul de la Cezareea lul'Filip la Ierusalim, Domnul le vorbea ucenicilor Săi, prevestindu-le despre Pătimire. Iar la sfârşit a zis: „Şi în a treia a zi, Fiul lui Dumnezeu va învia". Iar Iacob şi Ioan au venit la El şi L-au întrebat dacă în ziua biruinţei Sale ar putea să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa - ca şi cum ar fi fost complet surzi la anunţul Pătimirii Domnului, ca şi cum aceasta ar fi fost irelevantă, ca şi cum rolul Lui era să moară pentru ca ei să trăiască şi să culeagă fructele Pătimirii Lui. Tot ceea ce rostise despre groaza Săptămânii Pătimirilor se pare că nu a fost auzit. Singurul cuvânt care ajunsese la ei era acela că avea să învieze în a treia a zi: atunci avea să fie biruinţă, avea să se termine tragedia - aveau să fie în siguranţă. Iar Hristos S-a întors spre ei fără un cuvânt de mustrare, ci cu o întrebare: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?". I-a dus înapoi la Săptămâna Pătimirilor, deoarece nimeni nu poate intra în slava învierii decât prin Calea Crucii şi prin Răstignire. Putem să ne unim cu Hristos dacă creştem la o asemenea măsură a sfinţeniei încât să ne identificăm treptat cu El. Dar este posibil să intrăm pe această cale tragică şi să ajungem la scopul ei - răstignirea şi moartea care ne eliberează de păcatele noastre - precum tâlharul recunoscător, tâlharul care a recunoscut că el era pe drept răstignit, în timp ce Hristos era răstignit în totalitate pe nedrept, şi în ceasul morţii i-a cerut Domnului să îl primească în împărăţia Lui.

Dar, pentru a fi creştini, pentru a rosti cuvintele Crezului, pentru a spune rugăciunea „Tatăl nostru", pentru a participa la Liturghie, trebuie cel puţin să ne hotărâm - nu doar să avem o intenţie, ci o hotărâre fermă şi clară - să trăim cuvintele pe care le rostim, să ne trăim întreaga viaţă după condiţiile lui Hristos. In caz contrar, suntem doar spectatori ai vieţii, învierii şi morţii lui Hristos. Suntem privitori, ascultători interesaţi care pot fi mişcaţi de un lucru sau de altul, dar, precum pământul pietros sau drumul din pildă, se poate să primim sămânţa pentru un timp sau să nu o primim deloc. Şi atunci, oricât de mult ne mărturisim credinţa ca obiectiv, ca adevăr intelectual, ea nu ajunge la inima noastră.

Este foarte important să conştientizăm şi să ne amintim acest lucru, deoarece astfel trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin, excepţie făcând sfinţii, care au luat în serios lucrurile pe care tocmai le-am menţionat. Nu înseamnă că nu ne putem mântui fără să dăm dovadă de un act de eroism desăvârşit. Dar, dacă nu putem fi eroici, dacă nu putem să lucrăm cu tot curajul nostru, cu toată energia, cu toată iubirea şi credincioşia faţă de Dumnezeu, putem cel puţin să avem inima înfrântă, să fim conştienţi, să ne pocăim.

Şi acest lucru din urmă ne lipseşte: ne pocăim, într- adevăr, de acţiuni individuale, ne pocăim de atitudini ale minţii, dar nu ştim încă, majoritatea dintre noi, să ne pocăim cu toată fiinţa pentru că nu trăim în Hristos. Sfântul Pavel spune că cei care au fost botezaţi au lepădat toate patimile, că poartă în trupurile lor moartea lui Hristos, că în Botez murim şi înviem din nou - murim faţă de tot ceea ce nu este Hristos, înviem din nou îmbrăcaţi cu Hristos. Desigur, acest proces ar trebui să înceapă cu un act de credinţă, ar trebui să înceapă cu o alegere hotărâtă, după o testare îndelungă a propriei fiinţe. Ar trebui să fie un act care să reprezinte însumarea unui proces, nu un simplu început pasiv. Hotărârea noastră ar trebui testată, curajul nostru ar trebui măsurat. Ar trebui să ne adresăm întrebări despre noi, despre Dumnezeu, şi despre lumea în care trăim: Ce preferăm? Pe cine iubim mai mult? Ce alegem?

Astfel stăm din nou în faţa Judecăţii. Dacă suntem dispuşi să ne confruntăm cu Judecata de fiecare dată când aceasta ni se înfăţişează, am putea să devenim creştini, adică o prelungire a prezenţei lui Hristos pe pământ. Oamenii cu care ne întâlnim ar putea spune aşa cum spuneau păgânii din Roma despre primii creştini: Ce s-a întâmplat cu ei? Intre ei este o iubire pe care nu am întâlnit-o vreodată - Cum de este posibilă aceasta? însă nimeni nu poate spune aceasta despre noi. Deoarece
nu suntem, în mijlocul lumii în care trăim, prezenţa lui Hristos şi nu suntem cu adevărat o comunitate de creştini. Şi aici avem două lucruri foarte importante.

Şi mai mult decât acestea: Cum ne raportăm la Biserica din care facem parte? Ea este pentru noi un loc de refugiu, un adăpost. Dar vocaţia noastră este aceea de a fi la adăpost? Oare aceasta i-a învăţat Hristos pe ucenicii Săi? El le-a poruncit să fie în lume, nu să iasă din lume*. Le-a spus că îi trimite precum oile în mijlocul lupilor. Şi noi ne raportăm la ucenicii lui Hristos aşa cum s-au raportat Ioan şi Iacob la Răstignirea lui Hristos atunci când le vorbea despre ea: suntem recunoscători pentru jertfa vieţii lor! Cu toate acestea, cuvintele Scripturii ne sunt adresate nouă.

Am început să vorbesc despre Rugăciunea Domnească. Gândiţi-vă la primele cuvinte care urmează după „Tatăl nostru": „Sfinţească-se numele Tău, vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ". A spune „sfinţească-se numele Tău" - Binecuvântat, slăvit să fie numele Tău! - înseamnă nu doar exprimarea unei dorinţe, nu este doar un mod de a-I cere lui Dumnezeu să Se arate în slavă. Este un angajament de a face ca numele lui Dumnezeu să fie sfânt şi venerat printre oameni, de a-i face pe oamenii pe care îi întâlnim să se întoarcă spre Dumnezeu cu preaslăvire. Când spunem „vie împărăţia Ta", nu rostim o dorinţă, ci un angajament: împărăţia lui Dumnezeu pe pământ vine acolo unde nu mai sunt doi, ci unul singur [sau: una - ca unitate].

Şi de asemenea, suntem chemaţi să construim o cetate a omului care să fie astfel transfigurată în cetatea lui Dumnezeu: o cetate a omului atât de profundă, atât de vastă duhovniceşte, atât de sfântă, încât primul ei cetăţean să poate fi singurul Om adevărat şi desăvârşit - Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului. Oare la aceasta ne suim noi? Acesta este scopul nostru în viaţă? Spre aceasta ne străduim? Chiar dacă lucrăm în moduri mărunte, avem măcar această intenţie? Şi atunci când spunem „facă-se voia Ta", oare nu ne aşteptăm ca întotdeauna voia lui Dumnezeu să coincidă cu voia noastră, pentru ca apoi să fie uşor să acceptăm voia lui Dumnezeu? Dar atunci când situaţiile sau oamenii par să distrugă tot ceea ce am sperat, suntem noi pregătiţi să spunem: „Domnul a dat, Domnul a luat - fie numele Domnului binecuvântat!"? In textul grecesc al cărţii Iov se spune de asemenea că „Iov nu L-a învinuit pe Dumnezeu de nebunie". Putem noi să II binecuvântăm pe Dumnezeu pentru lucrurile amare, pentru lucrurile tragice aşa cum Ii mulţumim pentru lucrurile luminoase şi fericite?

Şi mai este un pasaj în scrierile Sfântului Pavel, unde spune: „Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig, căci, atât timp cât trăiesc în trup, sunt departe de Hristos" - dar adaugă: „Este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup". Cine dintre noi poate spune, în contextul pe care l-am indicat atât de schematic, că Hristos este viaţa lui, că a fi în armonie cu El este singurul lucru care contează, că a face voia Lui este singura dorinţă a inimii sale, că a pune în faptă pe pământ lucrarea Lui mântuitoare este singurul lucru care contează pentru el? Cine dintre noi poate spune că Hristos locuieşte în el, că orice gândeşte, orice simte, orice voieşte şi orice face este o manifestare a lui Hristos, Care lucrează prin el? Cine poate spune aceasta? Fireşte că nu putem spune aceasta şi nu ne putem închipui că deja a devenit o realitate în viaţa noastră, dar putem spune că aceasta ne dorim, aceasta este intenţia noastră, năzuinţa noastră, hotărârea noastră, aceasta este lupta noastră, chiar împotriva propriei persoane.

In ceea ce priveşte atitudinea Sfântului Pavel faţă de moarte: ne dorim cu adevărat să părăsim această viaţă deoarece, în momentul în care o vom părăsi, ne vom afla faţă în faţă cu iubirea vieţii noastre, Domnul Iisus Hristos? Putem spune aceasta cu sinceritate, putem spune că, pentru noi, a muri nu înseamnă a pierde viaţa pământească trecătoare, ci a ne îmbrăca cu veşnicia? Şi în momentele luminoase şi minunate când simţim ceva de acest fel, am putea spune: „Doamne, lasă-mă să trăiesc pe pământ, doar fiindcă este nevoie de mine! Sunt pregătit să plec atunci când nu mai ai nevoie de mine pe pământ"? Suntem noi pregătiţi să fim orfani întreaga viaţă deoarece Hristos ne-a chemat să fim prezenţa Lui, să fim martorii Lui, să fim ochii Lui şi cuvântul Lui, şi mâinile Lui în vestirea adevărului, în înfăptuirea iubirii, în construirea cetăţii lui Dumnezeu înlăuntrul cetăţii omului?

Este trist că nu facem acest lucru, dar cu adevărat trist este faptul că nici măcar nu suntem conştienţi de el şi nici măcar nu intenţionăm să facem aceasta. Biserica - în loc să fie spaţiul în care ne descoperim viaţa, adevărul, sensul, locul din care să intrăm în lume pentru a vesti celorlalţi ceea ce noi am văzut, locul din care să ieşim ca martori care să spună: „Am atins marginea veşmintelor Lui. Veniţi şi vedeţi voi înşivă!". Biserica a devenit pentru noi un loc de refugiu, o infirmerie. Venim la ea infirmi, dar vai, vrem să rămânem infirmi, vrem să fim îngrijiţi şi protejaţi de Dumnezeu. Când suntem în pericole, fugim de ele la Dumnezeu spunând: „Apără-mă! Salvează-mă!". Este un loc de uitare: „Lasă-mă să uit tragedia, lasă-mă să am un moment de odihnă". Părintele Serghei Hackel a spus cândva la o întrunire: „Modul în care noi ne raportăm la Biserică este ca şi cum am încerca să ne întoarcem în pântecele maicii noastre". Oare nu este tragic? Deja ne-am născut şi vrem să ne întoarcem înapoi la adăpostul uitării, ca şi cum I-am spune lui Dumnezeu: „Tu vrei ca noi să ieşim în frig. Nu! Tu eşti Hristos Cel înviat - noi vrem să culegem roadele învierii Tale, precum Ioan şi Iacov odinioară, uitând pfeţul acestei învieri".

Trebuie să reflectăm la aceste lucruri. Trebuie să ne întrebăm: „In ce măsură Hristos este viaţa mea?". Trebuie să ne întrebăm: „Ce este pentru mine moartea? Moartea mea, moartea celor pe care îi iubesc, moartea celor care au fost duşmanii mei. Ce este această moarte?". Pot să spun la moartea persoanei care-mi era cea mai dragă: „Binecuvântat este Dumnezeu"? Sau este aceasta pur şi simplu o exclamare de la începutul unei slujbe care nu are nici un rost? îl binecuvintezi pe Dumnezeu în acel moment? Şi am putea să ne cercetăm starea în fiecare slujbă bisericească la care participăm şi să ne întrebăm: „Mă integrez deplin în această Liturghie? Sunt părtaş la ea? Sau sunt doar un spectator? Nu cumva sunt pur şi simplu purtat de frumuseţea ei şi mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă Evanghelia?".
Despre aceasta vreau să vorbesc data viitoare.

Mitropolitul Antonie de Suroj

5 aprilie 1990

Fragment din cartea "Eşti creştin sau doar bisericos?", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Eşti creştin sau doar bisericos?"

 

Pe aceeaşi temă

05 Octombrie 2021

Vizualizari: 355

Voteaza:

A trai asa cum ne cere Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE