Postul este un timp în care, cu putere înnoită, trebuie să cugetăm asupra vieţii şi asupra noastră. Asupra vieţii aşa cum a cugetat Domnul în privinţa noastră, şi asupra noastră în privinţa a ceea ce am făcut noi în această viaţă. In aceasta se cuprinde pocăinţa - în a măsura distanţa dintre ceea ce a cugetat Domnul şi câte am înfăptuit noi; între ce ne-a fost dat şi noi am folosit ori nu, am împlinit ori nu. Este nevoie să facem acest lucru. Şi nu doar o dată în viaţă. Lăsăm însă adesea toate acestea până în ceasul de dinaintea morţii, până se agravează boala, până în clipa în care ne dăm seama, pe neaşteptate, că nu ne mai putem tămădui, aflându-ne în primejdie de moarte, şi atunci, în teama noastră de dinaintea morţii, în primejdie, devenim dintr-odată gravi cu noi înşine, cu viaţa şi cu aproapele nostru şi nu ne mai jucăm, încetăm
să mai trăim de parcă am scrie la prima mână şi nu ni se mai pare că avem atât de multă vreme înainte pentru a preface viaţa în ceva mai bun.

Niciodată nu se întâmplă astfel, căci îmbătrânirea noastră, slăbirea trupului şi a minţii, moartea, care apare pe neaşteptate şi care ne prinde nepregătiţi, nu ne mai lasă timp. Amarnic e gândul la ceasul în care va sosi clipa morţii şi când va fi deja prea târziu!

Dostoievski, în Fraţii Karamazov, într-un mic capitol, vorbeşte despre iad. Pentru el, iadul este clipa sau starea în care omul îşi va spune: „E târziu, am trecut pe lângă toate. Singurul lucru care trebuia împlinit, pentru care merita să trăiesc, acum nu-l mai pot împlini. Nu mai pot fi de folos nimănui.

A existat un timp în care puteam iubi, în mod conştient, cu inima şi cu fapta, în mod creator. Acum nu mai pot face aceasta, am intrat în veşnicia în care dragostea se revarsă de la Cel Preaînalt. Dragostea mea nu mai foloseşte nimănui. Pe pământ, ea a fost necesară multora. Foarte multor oameni.

Trebuia să am grijă să-i pot privi cu ochi adânci şi pătrunzători. Să-mi plec urechea către ei şi să nu aud doar cuvinte, doar sunete goale, pustii, ci ceea ce se află dincolo de aceste cuvinte: ţipete, plâns, bucuria ori frica vieţii sufletului înaintea vieţii sale."

Tabloul pe care ni-l oferă Dostoievski şi pe care l-am prezentat aici este unul real. Va veni momentul când timpul va trece, când, pentru a fi compătimitori, a crea şi a iubi în chip lucrător, va fi mult prea târziu. Iubirea, creativitatea, cugetele şi cuvintele noastre nu vor mai fi de folos nimănui, căci noi cu toţii ne vom afla atunci înaintea dragostei dumnezeieşti, a înţelepciunii Celui Preaînalt, a dreptăţii Celui de Sus şi a judecăţii Sale.

Iată pentru ce, din an în an, ne adunăm aici pentru o zi, spre o scurtă postire, spre o scurtă perioadă când noi toţi ne spunem: „Ia aminte! Ia aminte până nu e prea târziu; începe să trăieşti cât încă poţi să trăieşti, cât încă a mai rămas vreme, cât încă poţi să lucrezi!"

Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: Umblaţi cât aveţi lumina (In 12,35). Când va veni întunericul, va fi deja prea târziu de mers şi niciunde nu va fi nici cale, nici drum. Avem încă timp. Dar cât va fi, nu ştim. Acum, suntem aici plini de viaţă, deşi spre sfârşitul vieţii - însă vii; într-o clipă, oricare dintre noi poate, pe neaşteptate, să fie cuprins de
moarte şi să stea înaintea lui Dumnezeu. In acest fel, moartea ne aminteşte că trebuie să ne grăbim să trăim cu toată profunzimea de care suntem în stare. In feluriţi ani, la vârste diferite, trebuie să trăim diferit.

Un poet a spus cândva: „în omul tânăr arde focul, în omul bătrân străluceşte lumina." Trebuie să putem arde cât arde focul, iar după ce a trecut vremea focului să devenim lumină.

Trebuie ca într-un anumit moment din viaţa noastră să fim în putere, iar în altul să avem linişte. Şi fiecare dintre noi se cuvine să ia aminte la locul în care se află şi dacă poate să săvârşească trecerea de la cele creatoare la cele ale luminii contemplaţiei. Adeseori, cei din jur au mai multă nevoie de lumina noastră decât de lucrările noastre; e nevoie de lumină, de tăcere, e nevoie de linişte, e nevoie de profunzime, de înţelegere, care pot fi date omului doar atunci când înlăuntrul nostru suntem liniştiţi, nu stăm pe loc, ci ne adâncim înlăuntrul liniştii.

Părinţii Bisericii ne recomandă să ne amintim de moarte. Da, însă nu cu teamă, ci ca o amintire că se cuvine să trăim cât mai profund viaţa atâta timp cât o avem. De aceea, trebuie să trăim nu superficial, ci profund.

Doar moartea poate să ne dea măsura a ceea ce trebuie să fim în viaţă; doar acel om care este gata să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu, pentru viaţa lăuntrică, pentru aproapele său - doar un astfel de om poate să trăiască cu toată puterea sufletului său. Omul care nu este gata să plătească cu preţul vieţii, pentru a trăi întru dreptate
şi credincioşie, nicicând nu va trăi cu toată puterea sa. întotdeauna el va fi cuprins de frica de a nu pieri, de a nu suferi, de a nu risca mai mult decât poate... Pentru aceasta este, aşadar, foarte important ca, neîmpăcaţi cu moartea, să intrăm cu ea într-o nouă relaţie. Sfântul Apostol Pavel a spus: Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig (Filip. 1, 21). El n-a spus şi despre faptul că îl cunoştea nu doar pe Hristos cel înviat, biruitorul morţii, ci şi răstignit; că pe pământ noi trebuie să avem părtăşie şi cu triumful vieţii, pe care ni-l dă Hristos cel înviat, Biruitorul morţii, şi cu calea crucii Lui. Dar această cale a crucii înseamnă mereu dăruire a vieţii şi primirea morţii pentru ceea ce este sfânt, important, plin de măreţie. Insă noi arareori luăm aminte la astfel de lucruri.

Viaţa se scurge, iar atunci când suntem tineri moartea ne pare a fi foarte departe, aproape ireală. Mor alţii, oameni bătrâni. In timpul războiului, mor şi tinerii, însă această moarte nu este treptată, nu sporeşte în om în fiecare zi, nu-l biruie şi nu-l mistuie continuu. Ea vine pe neaşteptate, rapid şi tragic. Iar ei i se adaugă nespus de multă suferinţă, teamă pentru sine şi pentru cei rămaşi în urmă. Insă noi mergem în acelaşi pas spre acea moarte care mai devreme sau mai târziu ne va secera, şi trebuie să trăim cu măreţie, ca moartea să nu însemne pentru noi frică, ci o uşă deschisă, care ne dă posibilitatea de a intra triumfători în viaţa lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, a vorbi despre moarte ori despre viaţă este unul şi acelaşi lucru. A vorbi despre moarte înseamnă a vorbi despre faptul că viaţa trebuie să fie nespus de intensă sub toate aspectele sub care ea poate să se desfăşoare. In lucrare ori în tăcere, în pogorârea în sine ori în deschiderea noastră. Şi iată, se ridică înaintea fiecăruia dintre noi întrebarea: în viaţa pe care am trăit-o, fie aceasta scurtă ori foarte lungă, m-am arătat eu a fi om? Pur şi simplu, om?

M-am arătat eu a fi creştin Mă numesc pe mine om, mă numesc creştin, însă este oare adevărat acest lucru? Unul dintre Părinţii Bisericii, Sfântul Irineu de Lyon, spune că
omul este chemat să fie strălucirea slavei lui Dumnezeu; omul de astăzi trebuie să fie astfel încât alţi oameni, uitându-se la el, să vadă strălucirea vieţii veşnice celei dumnezeieşti.

El trebuie să fie deschis către Dumnezeu. Şi un alt părinte din pustie a spus: „Cel ce l-a văzut pe fratele său, acela L-a văzut pe Dumnezeul său."

Este oare adevărat? Poate spune oare cineva, întâlnind pe un om care ne-a ieşit în faţa ochilor sau care stă acum înaintea noastră, cine este acesta? Ce este acest om pe care nu l-am văzut niciodată? in el este lumina pe care nu am întâlnit-o pe pământ; în el este puterea fără margini a blândeţii şi smerenia nesfârşită, şi alături de acestea o credinţă de nestrămutat.

Noi suntem chemaţi să fim astfel, încât oamenii, întâlnindu-ne, să vadă o rază a slavei lui Dumnezeu nu în trăsăturile noastre din afară, ci în ceea ce poate fi transmis doar din adâncul unui om către străfundul sufletului celuilalt. Să vadă chipul lui Dumnezeu cel nefăcut de mână omenească, fie şi nedesăvârşit, însă luminând cu frumuseţea neîntunecată a veşniciei, a lui Dumnezeu însuşi.

Doar atunci putem spune că am devenit cu adevărat oameni; nu pur şi simplu o creatură, o arătare, ci un om în sensul în care Dumnezeu ne-a creat: chipul Lui, viaţa Lui, icoană lucrătoare în rostul în care omul poate fi ceva din Dumnezeu, către care el îndreptându-se se înalţă de la pământ la cer, din timp în veşnicie, de la omul întâlnit la Dumnezeu, de Care sufletul lui este însetat.

Şi noi ne numim creştini: „Sunt creştin!" Astfel grăiau mucenicii din primele veacuri ale creştinătăţii. Aceste cuvinte pe care ei le pronunţau mărturiseau că Dumnezeu şi Hristos le erau mai dragi decât viaţa; şi pentru aceste cuvinte erau ei daţi spre batjocură, torturi şi moarte. Aceste cuvinte au fost hotărâtoare în viaţa lor. Primii creştini au fost ucenicii Mântuitorului din Antiohia; nu doar pentru faptul că ei aparţineau unei mici grupări puţin cunoscute. Atrăgeau însă atenţia prin faptul că oamenii îi recunoşteau
pe ei ca ucenici ai lui Hristos.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Cum să dobândim bucuria duhovniceasca, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum să dobândim bucuria duhovniceasca"


 

• Bucuria crestinului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bucuria Invierii din fiecare duminica
  Publicat in : Religie
• Bucuria in Ortodoxie
  Publicat in : Morala
• Bucuria si sensul credintei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: