Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fa slujirile tale cu măsură” - Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:

„Primeşte să mănânci dând ceea ce e de trebuinţă trupului tău, ca să te susţină în împlinirea slujirii tale şi ca să nu voieşti să o părăseşti pe aceasta” (Cuvântul IV, p. 54).
Prin urmare, se impune ca toate acţiunile noastre să fie moderate, nu exagerate (Cuvintele IV, X, XVII) sau extremiste. In viziunea Cuviosului Isaia, la temelia spiritualităţii ascetice stau „măsura şi cunoştinţa” (Cuvântul IV, p. 55). Orice exces, chiar dacă e vorba despre darul lacrimilor - un dar ales pe care Cuvoiosul Părinte îl îndrăgea foarte mult - este apanajul vrăjmaşului; şi pentru că am ajuns în acest punct, am dori să precizăm că Ava Isaia vorbea cu blândeţe chiar şi despre demoni.

Cuviosul Părinte avea reputaţia de a poseda mult discernământ. Era modest şi echilibrat, dar nicidecum mediocru în privinţa disciplinei şi a doctrinei, mai ales pentru că în veacul al IV-lea, Egiptul constituia un teren de încercare a numeroase stiluri de viaţă monahală şi a multor străduinţe ale unor nevoitori însetaţi de a-I sluji lui Dumnezeu, săvârşind neîncetat voia Lui. In veacul al V-lea, monahismul egiptean a devenit „cale împărătească”, urmată atât în Orientul Mijlociu (Palestina şi Gaza), cât şi în Occident (Roma şi Galia). In timp ce Sfântul Ioan Cassian s-a ostenit să-i obişnuiască pe apuseni cu asceza egipteană, Cuviosul Isaia Pustnicul a transmis Palestinei moştenirea spirituală a deşertului egiptean.

Cunoaşterea propriilor limite, buna rânduială şi cumpătarea sunt strâns legate de respectul faţă de ceilalţi; să ne ferim de nevoinţe care depăşesc puterile noastre (Cuvântul IV, p. 54), să nu ne lipsim trupurile de hrana cea de trebuinţă (Ibidem, p. 54) sau de odihnă ([Ibidem, p. 55), să nu rănim pe nimeni şi să ne purtăm cu blândeţe cu toţi oamenii. Asceza presupune dragoste. Iată de ce Cuviosul Isaia vorbea despre înfrânare, post şi priveghere în introducerea sa la discursul despre prietenie. Asceza este agape, iar înfrânarea este cealaltă faţetă a conceptului numit „respect”.

Cunoaşterea propriilor limite ne ajută să aspirăm la atingerea măsurii „vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Ceea ce poate să pară ciudat, însă, este faptul că pentru Ava Isaia, aceasta nu era vârsta maturităţii, ci a copilăriei. In ultimă instanţă, nu ni se cere să atingem cote înalte şi complexe de spiritualitate, ci să dobândim cât mai multă naturaleţe, puritate şi simplitate. Scopul ascezei este de a ajunge „la măsurile copilului”, la „măsura sfintei copilării” (CuvântulXXV, p. 198). In viziunea Cuviosului Părinte, sfânta inocenţă este cheia care ne ajută să intrăm „în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi chezăşia unei călăuziri spirituale eficiente, al cărei succes depinde mai mult de încrederea plină de nevinovăţie a ucenicului decât de maturitatea duhovnicească a părintelui său sufletesc. Insăşi eficacitatea rugăciunii depinde de credinţa, smerenia şi ascultarea ucenicului, am adăuga noi, în mai mare măsură decât de puterea spirituală şi harismele părintelui duhovnicesc.

In obştile monahale, ascultarea şi disciplina se împletesc între ele şi nu pricinuiesc „sminteli conştiinţei” (Cuvântul IV, p. 60). In ultimă instanţă, ele îi păzesc pe cei ce „s-au plecat sub acoperământul lui Dumnezeu, cerând ajutorul Lui” (Ibidem, p. 66), urmând voia Lui şi dăruindu-I Lui voinţa lor. A asculta de părintele duhovnicesc înseamnă a vieţui la hotarele supunerii, de unde se poate zări spaţiul nelimitat al libertăţii.

Ascultarea este un dar ales, aşa cum este şi deschiderea inimii ucenicului faţă de părintele său duhovnicesc; tot un dar sunt fineţea şi perspicacitatea acestuia din urmă şi comuniunea dintre el şi fiii lui sufleteşti, însă cel mai mare dar este libertatea interioară. Relaţia dintre ascultare şi libertate este o relaţie paradoxală: cu cât suntem mai supuşi, cu atât devenim mai liberi, tot astfel cum, „fiind pe pragul morţii”, începem de fapt să trăim cu adevărat (II Corinteni 6, 9):

„Ceea ce pricinuieşte îndreptarea este înfrânarea. Iar ceea ce păzeşte înfrânarea este osteneala trupească. Şi prin acestea se eliberează (...) omul, care aduce mulţumire lui Dumnezeu, zicând: «Eu singur nu pot nimic, dar Tu eşti ajutorul meu din neam în neam»” (Cuvântul IV, p. 65).

John Chryssavgis

Fragment din cartea "Reintregirea sufletului", Editura Sophia

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: