Mulţi dintre noi ne apropiem de biserică fugind de societate, de noi înşine, chiar de viaţa însăşi. Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Căutăm o zonă în care să nu existe durere, stricăciune, suferinţă, agonia existenţei. Căutăm un părinte, un „stareţ" care să-şi ia asupră-şi viaţa noastră, problemele noastre şi durerea noastră.

Un duhovnic, care să ne absolve de greşelile noastre şi care să-şi asume să trăiască în locul nostru. Cineva care să ne ofere reţete de viaţă, aşa încât să nu ne doară si să nu suferim din cauza eşecurilor noastre. Să facem greşeli fără consecinţe sau urmări, să nu riscăm, sau, când riscăm, să nu primim în sufletele şi în trupurile noastre consecinţele faptelor noastre.

Deşi la o primă privire aceste lucruri par fireşti, omeneşti, în acelaşi timp nu sunt şi mature şi rodnice duhovniceşti. Nu ajută dezvoltării noastre psihice, fizice şi în general creşterii spirituale.

Vrem un Dumnezeu schimbat, Care să îşi asume El să trăiască în locul nostru, Care să facă în toate voia noastră, Care să Se pună într-un mod magic, aproape supranatural, în slujba nevoilor noastre. Nevoi care, pentru a fi satisfăcute, presupun tocmai contactul nostru cu lumea reală, şi nu cu fantezia, care caută să trăiască şi nu să se ascundă în spatele Părintelui.

Pretindem un Dumnezeu Care să ne dea sănătate, să ne găsească de lucru, să ne zidească case - una sau două, poate chiar una de vacanţă, în locuri neumblate - un Dumnezeu Care să binecuvânteze investiţiile noastre, să ne îmbogăţească şi să-Şi pună partea de succes în profilul nostru social. Să-i treacă pe copiii noştri la evaluările naţionale fără trudă, fără un efort special, sfidând astfel alt copil care va pierde locul. Şi lista cererilor şi a solicitărilor noastre către acest Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră e nesfârşită. E o listă de cereri şi negocieri atât de lungă, pe cât ne e şi voia.

Dacă însă cineva cercetează chiar şi în treacăt cuvântul lui Hristos, atunci îi este uşor să înţeleagă şi să simtă că acest Dumnezeu la Care ne referim mai mult ca la o căutare a sinelui nostru nu este şi nu are nici o legătură cu Dumnezeul pe Care ni L-a descoperit Hristos si Biserica Sa.

Dumnezeul lui Hristos este Tatăl tuturor. Plouă şi peste drepţi şi peste cei nedrepţi, şi peste cei vicleni şi peste cei buni. Iubeşte fără să ceară nimic în schimb. Este un Dumnezeu Care nu Se schimbă, ci rămâne „statornic" în dragostea către fiecare om, către fiecare formă de viaţă. Nu iubeşte pe unul mai mult şi,pe altul mai puţin, nu binecuvântează pe oamenii virtuoşi şi buni mai mult decât pe cei păcătoşi. Acestea sunt doar moduri antropomorfe de abordare.

Fără să negăm că Biserica este spaţiul liniştirii, odihnei, mângâierii şi a alinării în faţa ostilei văi a plângerii numită viaţă, totuşi în acest spaţiu nimeni nu poate cere să i se rezolve ca prin farmec din afară toate problemele, şi asta fără costuri, riscuri sau dureri.

Destui oameni consideră de la sine înţeles că dacă postesc, merg la biserică şi au un duhovnic, nu vor fi lăsaţi de Dumnezeu nici să se îmbolnăvească, nici să sufere şi, în general, nu li se va întâmpla nimic rău.

Se înţelege că acestea nu pot exista pe calea duhovnicească a vieţii bisericeşti, deoarece cunoaştem că atât Hristos, cât şi Maica Sa, şi apostolii, şi mulţimea covârşitoare a sfinţilor nu doar că au fost lipsiţi de cele de mai sus, ci, mai mult, au avut durerea, încercările şi crucea, condiţii ale învierii lor personale.

Hristos moare pe cruce absolut singur. Maica Sa jeleşte văzându-şi Fiul mort. Ucenicii sunt copleşiţi de durere şi jale pentru că şi-au pierdut învăţătorul. Mucenicii suferă şi se predau chinurilor înfricoşătoare si teribilei morţi. Cuvioşii îşi dau sângele conştiinţei lor... E uşor de înţeles că nici sfinţii, şi nu doar ei, ci nici unul dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii nu sunt sau nu au fost copii „favorizaţi" ai lui Dumnezeu.

Trebuie să clarificăm faptul că Biserica nu reneagă viaţa, ci o arată ca pe o cruce şi o înviere, durere şi extaz. Cuvântul lui Hristos nu este mângâietor pentru a sluji vreunei închipuiri narcisiste, ci este străduinţa de transfigurare a realităţii.

Hristos atât prin viaţa Sa, cât şi prin cuvântul Său ne-a descoperit un mod de viaţă în care omul devine responsabil şi chezaş al vieţii sale. Hristos cere de la fiecare om să se schimbe, să-şi simtă nereuşita ca pe un eşec existenţial.

Iubirea şi toate celelalte porunci ale lui Iisus nu sunt precepte morale ale unei ideologii de clasă sau de clan, ci călăuziri ontologice pentru viaţa omului, pentru a exista o deplinătate adâncă a vieţii dinlăuntrul lui.

Dumnezeu nu este pavăză şi liman în înţelesul anulării răspunderii personale. Tot ceea ce face El este din pronia Sa tainică, neînţeleasă, de multe ori paradoxală, prin care ne dă ocazii şi posibilităţi de pocăinţă (peravoia), ca supra-gândire pentru schimbarea existenţială a vieţii.

Paraliticului de 38 de ani îi oferă posibilitatea de a-şi recâştiga viaţa pierdută, vindecându-l. Insă înainte de a pleca, i Se adresează acestuia, spunându-i: Iată, te-ai făcut sănătos, să nu mai greşeşti. Să nu faci din nou aceleaşi lucruri, deoarece vei păţi mai rău decât ce ai suferit până acum. Nu-l ameninţă într-o manieră supranaturală, ci-l avertizează asupra modului eronat de viaţă care l-a distrus vreme de 38 de ani şi care implicit ar putea să-l scoată definitiv din viaţă.

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Fragment din cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI", Editura Sophia

Cumpara cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI"

• Despre rugaciunea care-l incalzeste pe om si il uneste cu Dumnezeu in dragoste
  Publicat in : Credinta
• Intalnirea cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Sfanta iubire dupa har
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: