Cei ce nu vor ajunge în Rai vor ajunge în iad. Există mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa iadului. Au oare dreptate să se îndoiască? De nu sunt creştini credincioşi, este firesc să se îndoiască, căci necredinţa sau puţina lor credinţă îi conduce la îndoială. Dacă însă sunt creştini credincioşi, atunci nu au dreptul.

Iadul există

Existenţa iadului este neîndoielnică de vreme ce ne vorbeşte Domnul Iisus Hristos despre el şi hotărăşte că în iad vor merge oamenii care nu au trăit în dragoste şi în binefaceri. Vă amintesc cuvintele Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui [...] Şi vor merge aceştia la osândă veşnică (Matei 25, 41, 46). Dar Domnul nu a vorbit numai de data aceasta despre iadul cel veşnic. A vorbit de multe ori despre această temă în diferite cuvinte şi expresii.

Toate însă au acelaşi înţeles. Inţelesul cuvântului iad este pedeapsă. Aşa se tâlcuieşte cuvântul grecesc mai vechi kolasis, care însemna a pedepsi. Domnul, pentru a ne învăţa unde vor merge toţi cei ce vor fi afară de Rai, nu foloseşte doar acest cuvânt general, iad, care însumează toate pedepsele la un loc, ci foloseşte şi denumirile pedepselor. In loc să spună că cineva „va merge în iad”, zice că „va merge în focul cel veşnic”, sau zice că „va merge în întunericul cel din afară”, sau „în întunericul cel de necuprins”, sau „în întunericul cel veşnic”, sau „în iezerul de foc”, sau „în Gheena” sau „unde viermele nu doarme”.

De vreme ce însuşi Hristos ne-a vorbit despre osânda veşnică şi pedeapsa veşnică a celor păcătoşi nepocăiţi, cum se justifică îndoiala creştinilor astăzi? Iadul există şi îi aşteaptă, din nefericire, pe toţi cei ce nu vor merge în Rai. Domnul numeşte iadul şi cu alte nume. Il numeşte „pieire” (cf. Matei 7, 13), îl numeşte „moarte” (Ioan 5, 24, 8, 51).

Iadul există. Găsim în Sfânta Scriptură încă de la proroci învăţătura despre existenţa iadului celui veşnic. Prorocul Daniel scrie că unii vor merge în viaţa veşnică, iar alţii vor merge în ruşinea cea de veci (cf. Daniel 12, 2). Existenţa iadului o învaţă şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre. Pe care dintre rostiri sau învăţături să o aduc întâi? Voi spune doar cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Aş fi vrut şi eu să nu existe iad, şi aceasta aş dori-o mai mult decât toţi, căci fiecare dintre voi se teme pentru sufletul său, în timp ce mie îmi va cere Dumnezeu răspuns şi pentru sufletul meu, şi pentru ale voastre... Dar nu este cu putinţă să nu existe iad şi Gheena.”

Şi Sfântul Grigorie Palama scrie: „Atunci, în iad, va fi vremea pedepsei, nu a compătimirii şi a milei. Va fi vremea descoperirii mâniei şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, în care vor fi mişcaţi de mâna preaputemică şi preaînaltă a lui Dumnezeu cei neascultători şi cei necredincioşi în iadul osândirii” (Către cinstita Monahie Xenia).

In iad trăiau şi sufereau chinurile toţi cei care au vieţuit înainte de Hristos. Erau înlănţuiţi robi ai diavolului din cauza păcatelor făcute în viaţa pământească. Insă a venit ziua în care Domnul, după răstignirea Sa pe cruce, a coborât la iad şi a stricat porţile acestuia, a rupt lanţurile celor înlănţuiţi, şi cei care L-au primit ca împărat şi Mântuitor şi au crezut în El pocăindu-se de păcatele lor, au fost scoşi de către Hristos. Pentru aceştia a plătit Domnul cu viaţa Sa, pentru a fi răscumpăraţi (cf. Matei 20, 28) din robia diavolului, şi astfel aceştia au devenit robi ai dragostei lui Dumnezeu, precum profeţea Psalmul 67. Şi precum ne informează Noul Testament, Hristos a coborât în cele mai de jos ale pământului, adică în iad, i-a luat pe cei robiţi ai Săi care mai înainte fuseseră robiţi ai iadultii şi i-a dus în ceruri, în Rai, unde le-a dat locaşuri cereşti, ca să trăiască acolo veşnic fericiţi (cf. Efeseni 4, 7-10).

Iadul există. Nu numai creştinii ortodocşi mărturisesc despre existenţa acestuia, ci chiar şi diavolul crede în existenţa lui; ştie bine ce-l aşteaptă acolo şi trăieşte în agonia veşnicei pedepse, dar fără a se pocăi. Intr-o zi Domnul a întâlnit doi demonizaţi. I-a părut rău de ei, căci demonii îi chinuiau, şi a hotărât să-i scoată din oameni. Au cunoscut aceasta imediat demonii şi au început să strige către Hristos: Ce-ai Tu cu noi, lisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Departe de ei era o turmă mare de porci păscând, iar demonii II rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind s-au dus în turma de porci şi iată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă (Matei 8,28-32). Au crezut şi cred demonii că îi aşteaptă chinul cel veşnic. Doar oamenii nu vor să creadă, pentru a făptui fără frică păcatul. Dar noi să nu le urmăm exemplul cel distrugător! Să urmăm exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care ne sfătuieşte zicând: „Fraţii mei, să nu credem că iadul nu există, ca să nu ajungem în el. Căci cel ce nu crede în acesta devine mult mai leneş la virtute. Iar cel care se leneveşte la virtute va pieri cu siguranţă. Noi să credem fără nici o reţinere şi să vorbim neîncetat despre el. Astfel nu vom păcătui uşor şi grabnic. Căci amintirea iadului vindecă şi evită orice răutate, ca un bun leac, chiar dacă este amar.”

Abis

Iadul mai este numit şi abis. Ce înseamnă abis? Inseamnă o deschidere foarte adâncă în pământ. Este haosul cel de nepătruns. Este adâncul care nu se vede de la suprafaţă. Este atât de adânc, încât nici o rază de lumină nu ajunge la el. Acest loc se va găsi în pământul cel nou ce se va crea la a Doua Venire a Domnului. în cele mai de jos locuri ale noii zidiri se găseşte, asemănător celui în care a mers Hristos după moartea Sa, precum ne zice Sfânta Scriptură (cf. Efeseni 4, 9). Acest adânc, abis, a fost pregătit ca un loc special de către Dumnezeu, pentru a băga acolo pe diavol şi pe îngerii lui. Acolo au căzut dintru început diavolul şi îngerii lui, din ceruri, precum ne zice şi Domnul: Am văzut pe satana căzând din cer ca un fulger (Luca 10, 18). La Prorocii Isaia şi Iezechiel găsim descrisă amănunţit această cădere a diavolilor (cf. Isaia 14, 12-16; Iezechiel 31, 14-18). Dar încă nu au fost legaţi de pe acum acolo. Acolo, în abis, vor merge satana şi demonii lui după a Doua Venire a Domnului. Acum pot să se învârtă şi pe pământ, şi, desigur, nu vor să meargă în abis. De aceea, odată, când L-au întâlnit pe Hristos în ţara Gadarenilor, L-au rugat să nu-i trimită în adânc (cf. Matei 8, 31). Căci viaţa în adâncuri, în abis, va fi chinuitoare, şi vai nouă de vom fi osândiţi să trăim veşnic acolo! Vai nouă, păzeşte-ne, Doamne, să nu ajungem în înfricoşatul abis al iadului!

In iad există chinuri, şi întristări, şi sete, şi flăcări - ne învaţă Domnul Iisus Hristos în parabola bogatului celui nemilostiv şi a săracului Lazăr. Bogatul cel rău a mers în iad, zice Hristos, şi se chinuia. Şi şi-a ridicat ochii şi i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul său. Şi a strigat şi a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr asemenea pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi (Luca 16, 23-26). Situaţia acolo va fi de nesuportat, chinuitoare, şi vai nouă de vom fi osândiţi să trăim veşnic în acel loc! Păzeş- te-ne, Doamne, să nu ajungem în înfricoşatul iad al chinuirii!

Gheena

Iadul se mai numeşte şi Gheena. Acest nume a rămas de la o vale din Ierusalim care avea numele de Gheena. în această vale făceau evreii, în vremurile idolatrilor, jertfe omeneşti, chinuiri, aruncau copiii lor în focuri şi astfel valea aceea a păstrat înfricoşătorul nume şi înfficoşătoarea faimă. Mai târziu regele Iosia a pus capăt chinuirilor şi jertfelor omeneşti şi a hotărât să arunce în această vale toate oasele morţilor şi toate gunoaiele. Acolo puneau foc ca să ardă gunoaiele. Şi aşa Gheena s-a transformat într-un loc care mirosea foarte urât, avea viermi amestecaţi cu gunoaiele şi avea foc ce ardea neîncetat. Atmosfera în Gheena era de nesuportat. Mirosul, viermii, fumul, focul nu te lăsau să rămâi nici o clipă acolo. Numele acestei văi amintea de toate aceste lucruri înfricoşătoare, de chinurile şi de jertfele omeneşti, de copiii arşi, de mirosuri, de gunoaie, de urâciune, de oase de morţi, de viermi, de fum... încet, încet, numele de Gheena s-a dat simbolic iadului, căci aşa îşi închipuiau oamenii iadul, ca semănând cu valea aceea a Gheenei. Şi zice Sfânta Scriptură că nu foloseşte să fii azvârlit în Gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9, 47, 48). De multe ori ne sfătuieşte zicând: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul să fie aruncat în Gheena. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, tai-o şi arunc-o de la tine, căci mai de folos îţi este să-ţi piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în Gheena (Matei 5, 29-30). Gheena cea pământească era înfricoşătoare, îngrozitoare, urât mirositoare, dezgustătoare. De aceea Domnul a folosit-o ca exemplu pentru a ne face să înţelegem groaza şi murdăria care vor stăpâni în Gheena viitoare, adică în iad. Şi vai nouă de vom fi osândiţi să trăim veşnic acolo! Păzeşte-ne, Doamne, să nu ajungem în groaznica Gheenă, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge!

Absenţa lui Dumnezeu

Dumnezeu nu va fi în iad, sub înţelesul că harul Său va lipsi şi toate bunătăţile pe care le dăruieşte prezenţa Sa vor lipsi. Cei osândiţi la iad vor pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, vor pierde comuniunea cu El. Aceasta va fi cauza unei tristeţi de nesuportat, căci prezenţa lui Hristos le face pe toate frumoase, sfinte şi bune. Absenţa Lui le face pe toate urâte, rele şi îngrozitoare. De aceea scrie un sfânt contemporan, ieromonahul Iustin Popovici, în cartea lui Omul şi Dumnezeul-Om „Aş prefera să fiu în iad împreună cu Hristos decât într-un Rai tinde nu-L voi avea pe Hristos. Căci acolo unde nu este prezent Hristos toate se transformă în blestem, amărăciune şi groază.”

Intristarea fără de Dumnezeu va fi de nesuportat şi tristeţea va fi groaznică. Iată de ce scrie şi Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea în care vorbeşte despre spovedanie: „O, este oare mică paguba, este oare mică întristarea să pierzi, omule nesocotit şi păcătos, pe Dumnezeu, Cel care este numai dulceaţă, numai desfătare, numai bună dorire şi numai săturarea fără de saţiu? Cel care este numai lumină şi începutul luminii, numai viaţă şi începutul vieţii, numai înţelepciune şi început al înţelepciunii? Este puţină întristarea să-L pierzi pe Dumnezeu, a Cărui frumuseţe întrece orice frumuseţe, a Cărui înţelepciune întrece orice înţelepciune şi a Cărui dulceaţă întrece orice dulceaţă?

O singură rază a slavei Sale dacă ar străluci în iad, acesta ar deveni Rai. Este oare puţină întristarea să-L pierzi, chinuitule, pe Dumnezeul tău Care este bunătate fără de margine, începutul şi mijlocul şi sfârşitul vieţii tale? O, sărmanule neîncercat! O, sărmane necugetat! Sunt sigur, frate, că, dacă ai vedea o singură dată această mare suferinţă unde ai intrat cu păcatele tale, ai vrea să-L strigi, precum împăratul acela care la vremea morţii lui zicea că a pierdut totul pierzându-L pe Dumnezeu. A pierdut trupul, şi sufletul, şi pământul, şi cerul, şi cele trecătoare, şi cele veşnice, şi toate pentru totdeauna.”

Ce pedeapsă mai grea poate fi decât absenţa lui Dumnezeu? Sfântul Vasile cel Mare spune că „depărtarea şi lipsa de Dumnezeu sunt mai de nesuportat chiar decât lipsa luminii pentru ochi, chiar dacă această lipsă este fără durere”. Sfântul Atanasie învaţă că lipsirea de Dumnezeu este cel mai rău lucru. Se poate naşte acum o întrebare: de ce vorbim despre lipsa sau absenţa lui Dumnezeu? Nu este oare Dumnezeu pretutindeni prezent, Cel ce pretutindeni este? Omniprezenţa lui Dumnezeu este neîndoielnică, căci nu există loc în afară sau loc afară de Dumnezeu.

Deci va fi Dumnezeu prezent şi în iad. In vechile mănăstiri şi în vechile biserici, în pronaos, primul lucru pe care-l vezi este marea scenă a Judecăţii viitoare. In partea de sus a icoanei este Dumnezeu. După Dumnezeu sunt sfinţii şi jos, jos, sunt cei ce se chinuiesc în iad. De la Dumnezeu porneşte un râu de foc care coboară printre sfinţi şi ajunge în iad la cei osândiţi. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este prezent şi în iad, şi în Rai, şi este prezent şi lângă ai Săi, şi lângă cei care sunt pedepsiţi. Prezenţa lui Dumnezeu pentru sfinţi este răcoare, şi desfătare, şi bucurie, şi fericire, iar pentru păcătoşii nepocăiţi, care au ajuns în iad, este foc care îi arde. Pe de o parte, râul cel de foc le dăruieşte sfinţilor bucurie şi dragoste, căldura dragostei lui Dumnezeu; pe de altă parte, celor osândiţi le este foc care îi pârjoleşte. Această icoană ne arată că Dumnezeu este prezent şi în Rai, şi în iad. Nici în Rai oamenii nu sunt lipsiţi de Dumnezeu, şi prezenţa Lui este cauză a fericirii lor, nici în iad, însă aici oamenii sunt lipsiţi de harul lui Dumnezeu, iar prezenţa Lui este cauză a chinurilor lor. Din cauza păcatelor şi a patimilor lor, dulceaţa lui Dumnezeu le este iad. Vai nouă de vom fi osândiţi să trăim veşnic departe de dulceaţa lui Dumnezeu! Păzeşte-ne, Doamne, să nu ajungem acolo!

ARHIMANDRIT SPIRIDONOS LOGOTHETIS

Fragment din cartea "CUM NE PREGĂTIM PENTRU VENIREA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR", Editura Sophia

Cumpara cartea "CUM NE PREGĂTIM PENTRU VENIREA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR"

 

 

• Imparatia Cerurilor si iadul
  Publicat in : Dogma
• Iadul: loc sau stare?
  Publicat in : Viata vesnica
• Raiul meu si iadul meu
  Publicat in : Editoriale
• Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
  Publicat in : Pictura
• Iadul sunt ceilalti !?
  Publicat in : Editoriale