Invidiosul nu primeşte deloc doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul cererii lui este să vadă pe cel invidiat: din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit.
Pe unii oameni cu totul potrivnici binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multă binefacere, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite, şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului său. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbăticiune nu depăşesc ei prin cruzimea lor? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se dezmeticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă, eşti legat cu lanţ neîndurat, eşti prizonierul invidiei şi nicio mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe omul binecuvântat de Dumnezeu şi a uri pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac!
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava Dumnezeului adevărat, nu S-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe Cruce, iar peste suflet hulirea celor rară de lege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i şterge veninul cu rouă cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mantuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. Flămânzii erau hrăniţi, Hrănitorul duşmănit, morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar Binefăcătorul era prigonit, în cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.
Iar Iisus şi pentru aceştia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni - aşa cum sunt ei - care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere i-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi de care Se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre de fiecare zi, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe Cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în aceasta şi în lepădarea de sine pentru iubirea de oameni a ridicat între creştini şirul fără număr de cuviosi si buni biruitori mucenici care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremurilor lor.
Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic; nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea, şi viaţa. In ei se întâmplă şi moartea, şi învierea lui Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroane în tălpi. La noi nu sunt semnele sfinţilor.
Zic însă, Providenţa ştie hotărârea noastră: cine vrea să urmeze lui lisus şi să se asemene cu El, în Cruce să se asemene şi cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi!
Poporul laş şi fricos nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.
Intrarea lui lisus în sufletul nostru să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: Răstigneşte-L! Şi: Slobozeşte-ne pe Baraba!
De aceea ne-am curăţit templul din Ierusalim şi Ierusalimul, conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în templu.
Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe lisus.
Prislop, 27. III. 1949
Marele examen - Un manuscris al Maicii Magdalena Ivan, Editura Agnos
Cumpara cartea "Marele examen"
-
Invidia
Publicat in : Editoriale -
Invidia, patima sau emotie motivationala?
Publicat in : Morala -
Invidia, cea mai primejdioasa boala
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.