Cuviosul Antonie avea marele dar de a-i alina pe cei bolnavi. El însuşi, suferind cu răbdare toată viaţa multe boli, îi înţelegea pe alţii, şi dacă cineva era trist sau chiar deznădăjduit, el îl încuraja, arătându-i rostul suferinţelor trimise de Dumnezeu.

Şi bineînţeles, se ruga cu sârguinţă pentru aceştia, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru alinarea şi vindecarea lor. Acestora el le scria mult şi uneori îi vizita. Rugăciunea şi cuvintele lui încurajatoare aveau un efect binefăcător asupra celui suferind, precum are rouă dătătoare de viaţă asupra plantelor ofilite de arşiţă. Aceasta era o manifestare a dragostei faţă de aproapele, respectarea poruncii dumnezeieşti.

Iată ce scria el în anul 1853 într-o scrisoare, unei mame a cărei fiică era călugăriţă la Mănăstirea Şamordino, ambele fiind fiicele lui duhovniceşti: „Starea precară de sănătate şi tristeţea dumitale mă fac şi pe mine să sufăr deopotrivă, cu dragoste frăţească şi compasiune, zilnic m-am rugat şi mă rog lui Dumnezeu ca să-ţi dăruiască răbdare creştinească şi alinare în boala dumitale. Dar dacă boala încă continuă, aceasta este nu pentru că Dumnezeu nu aude rugăciunile celor care se roagă Lui, ci pentru că pe unii El îi lasă fără vindecare, ca prin suferinţa vremelnică să-l elibereze pe omul păcătos nu numai de chinurile veşnice, ci să-i dăruiască mântuire sufletului şi să-l facă moştenitor al împărăţiei cerurilor.

Dacă ar fi să ne uităm la un om sănătos şi la un om care de mult timp este bolnav şi să cercetăm starea sufletului fiecăruia, pe cine am considera fericit sau nefericit, sănătos sau bolnav? Spre exemplu, în suferinţa dumitale de câte ori te-ai căit înaintea lui Dumnezeu şi a preotului duhovnic pentru păcatele săvârşite şi te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine? Dar între timp, cel sănătos nicio clipă nu s-a gândit la păcatele lui, iar dacă s-a întâmplat să se spovedească o dată în an, apoi a făcut acest lucru nu din râvnă, ci mai mult din bună-cuviinţă, ca să spună: «Şi eu m-am spovedit şi m-am împărtăşit».

Dar spovedania acestuia este mai mult mută ca şi cum n-ar avea nimic la suflet. Dumneata, bolnavă fiind, de câte ori ai oftat din adâncul sufletului, gândindu-te la Dumnezeu, Cel Care pe toate le vede şi le aude? In cazul oamenilor sănătoşi, se întâmplă cu totul altfel; chiar dacă şi oftează uneori, aceasta se întâmplă atunci când nu au văzut de mult timp pe cineva drag sau nu au nicio veste de la el. Dumneata în suferinţă adesea ţi-ai spălat faţa cu lacrimi, dar oamenii sănătoşi îşi spală faţa lor nu cu lacrimi, ci cu săpun, ca să fie curată, dar despre curăţia sufletească nici nu-şi aduc aminte.

In boală, dumneata de multe ori te-ai rugat îndreptându-ţi privirea către icoana Mântuitorului Hristos şi a Preacuratei Maicii Sale, în timp ce doamnele şi domniţele sănătoase, în loc de icoană, de nenumărate ori pe zi, se uită la chipul lor în oglindă, dar niciodată nu se roagă şi nu se închină aşa cum ar trebui. De aceea, dumneata, în această stare de boală, eşti mai fericită decât toţi cei sănătoşi din jur. Mai mult decât atât şi fericirea veşnică îţi este pregătită în ceruri de la Dumnezeu, de aceea bucură-te şi te veseleşte în suferinţa dumitale, mulţumiţi-I din suflet Milostivului Dumnezeu, că El a pregătit pentru cei suferinzi multă milă şi alinare, pe care pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu o vei primi la vremea rânduită".

Poate că nu a procedat aşa această femeie bolnavă, cum scrie părintele Antonie, dar el, cunoscându-i calităţile ei sufleteşti, ştia că poate să suporte boala cu multă tărie. De aceea, el îi scria toate acestea, învăţând-o şi îndrumând-o.

Victor Afanasiev

Sursa: „Granarul Vietii”, Editura Egumenita

Cumpara cartea Granarul vietii

 

.