Virtutile urmeaza una dupa alta, ca sa nu fie calea virtutii neplacuta si grea; si pentru ca se dobindesc pe rind. Si asa faptele grele savirsite pentru bine se fac placute ca unele ce se intaresc unele pe altele in bine. Caci nimeni nu poate dobindi cu adevarat neagonisirea, de nu se convinge pe sine si nu se pregateste sa rabde incercarile cu bucurie. Si nimeni nu poate sa rabde incercarile, decit cel ce a crezut ca e ceva mai presus de tihna trupeasca, protivnica necazurilor de care s-a pregatit sa se faca partas si pe care e gata sa le primeasca.

Deci in tot cel ce s-a pregatit pe sine, se misca intii iubirea de necazuri, apoi se iveste gindul de a se face sarac de lumea aceasta. Si tot cel ce voieste sa se apropie de necaz mai intii se lipseste prin credinta de toate, apoi se apropie de necazuri. Dar cel ce se lipseste pe sine de lucrurile materiale, dar nu se lipseste de lucrarea simturilor, adica de vaz si de auz, isi pricinuieste siesi un indoit necaz si se va chinui si necaji in chip indoit[1]. Mai bine zis ce folos e ca se lipseste de lucrurile supuse simturilor, iar prin simturi se indulceste de ele? Caci ceea ce patimea inainte prin faptele in legatura cu ele, patimeste si acum din patimile pentru ele, pentru ca amintirea obisnuintei cu ele nu se departeaza din cugetarea lui. Caci daca nalucirile lor ivite in cugetare pricinuiesc omului durere, chiar in lipsa lucrurilor insele, ce sa spunem despre infatisarea lor apropiata? Drept aceea, buna este retragerea, caci ajuta foarte mult. Pentru ca ea imblinzeste cu barbatie gindurile si sadeste putere in vietuire si invata pe om sa suporte cu multa rabdare necazurile ce-i vin neaparat prin aceasta[2].

Sa nu cauti sa primesti sfat de la cineva care nu se afla in vietuirea ta, chiar daca ar fi foarte intelept. Incredinteaza mai degraba gindul tau unui om neinvatat, dar care a facut cercarea lucrurilor, decit unui filozof invatat, care vorbeste din citiri, fara cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experienta)? Cercarea sta nu in a primi cineva privirea unor lucruri, fara sa fi luat cunostinta lor in sine insusi, ci in a simti in chip limpede prin cercare folosul si paguba lor, pentru faptul ca a petrecut in ele timp indelungat[3]. De multe ori un lucru pare pagubitor, dar inlauntrul lui are o lucrare plina de folos. In acelasi fel socoteste si despre lucrul dimpotriva. Adica, de multe ori un lucru pare sa fie de folos, dar inauntru e plin de vatamare. De aceea, multi dintre oameni afla paguba in lucrurile ce par sa aduca un cistig. Dar nici de la acestia nu primim marturia adevarata a cunostintei[4]. Foloseste-te deci de sfatuitorul acela care stie sa probeze cu rabdare lucrurile care cer o dreapta socoteala (un discernamint). De aceea nu oricine e vrednic de crezamint cind da un sfat, ci numai acela care mai intii si-a chivernisit bine libertatea lui si nu se teme de invinovatiri si de clevetiri.

Cind afli deci pace neschimbata in calea ta, teme-te, pentru ca esti departe de cararea pe care pasesc picioarele obosite ale sfintilor. Caci cu cit pasesti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Imparatiei si te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atita sa ai mai mult ca semn taria incercarilor ce te intimpina. Si cu cit te apropii si inaintezi, cu atit se inmultesc incercarile impotriva ta. Cind simti deci in sufletul tau incercari mai felurite si mai tari, sa stii ca in acele timpuri sufletul tau a primit cu adevarat in ascuns o alta treapta mai inalta si i s-a adaugat la starea in care se afla un har nou. Caci dupa masura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor incercari. Nu intelege prin ele incercarile lumesti, care se intimpla unora pentru ca au pus friu rautatii in lucrurile vazute, nici tulburari trupesti, ci incercari ce se potrivesc calugarilor care se linistesc, pe care le vom deosebi mai pe urma[5].

Iar daca sufletul sufera de vreo slabiciune si nu poate rabda incercarile cele mari si se roaga sa nu intre in ele, iar Dumnezeu il asculta, sa stii ca in masura in care te intareste fata de incercarile cele mari, in aceeasi masura te invredniceste si de darurile cele mari. Caci nu da Dumnezeu un dar mare, fara o mare incercare. Pentru ca dupa incercari a rinduit Dumnezeu si darurile, potrivit cu intelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei ziditi de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ti se intimpla prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, sa cunosti cita cinste a primit sufletul tau din partea maririi Lui. Caci pe masura intristarii, e si mingiierea.

Intrebare: Care e deci mai inainte: incercarea si apoi darul, sau intii darul si dupa el incercarea?

Raspuns: Nu vine incercarea, daca n-a primit sufletul mai intii in ascuns o marire peste masura lui. Ε duhul harului, pe care l-a primit mai intii. Despre aceasta da marturie incercarea Domnului si la fel incercarile apostolilor. Caci n-au fost lasati sa intre in incercari pina ce n-au primit mingiierea. Pentru ca celor ce se impartasesc de bunatati li se cuvine sa rabde incercarile pentru ele. Caci dupa bine vine si necazul pentru el. Asa i-a placut lui Dumnezeu sa faca in toate [6].

Dar daca asa se intimpla, adica daca harul vine inaintea incercarii, totusi simtirea incercarilor vine inaintea simtirii harului, pentru probarea libertatii. Caci niciodata nu se arata in vreunul harul inainte de a gusta incercarile. Deci harul vine in minte inainte, dar in simtire, mai pe urma[7]. Drept aceea se cuvine ca in vremea acestor incercari sa avem doua simtiri protivnice ce nu sint intru nimic asemenea: acestea sint bucuria si frica. Bucuria ca te afli umblind pe calea calcata de sfinti, mai bine zis de Cel ce a dat viata tuturor. Si lucrul acesta e vadit din cunostinta (diagnoza) ce ti-o dau incercarile. Iar frica trebuie s-o avem ca nu cumva din pricina mindriei sa fim ispititi de acestea[8]. Dar cei smeriti cu inima sint inteleptiti de har, ca sa le poata deosebi pe acestea si sa cunoasca care este ispita ce se iveste ca un rod al mindriei si care, cea care se iveste ca o lovitura de pe urma iubirii[9]. Caci incercarile din abatere si din sporirea vietuirii in bine se deosebesc de ispitele ce vin din parasirea cea spre povatuire, pentru trufia inimii.

Incercarile prietenilor lui Dumnezeu, care sint cei smeriti la cuget
Incercarile ce sint aduse de toiagul duhovnicesc spre inaintarea si cresterea sufletului, prin care se deprinde si se probeaza sufletul ce se nevoieste, sint acestea: pregetarea, ingreunarea trupului, moleseala madularelor, trindavia, zapaceala cugetarii, inchipuirea slabiciunii trupului, incetarea nadejdii pentru o vreme, intunecarea gindurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului si cele asemenea acestora. Din aceste ispite omul dobindeste un suflet insingurat si parasit si o inima omorita si smerita. Si prin acestea este pus la incercare daca vine la dorirea Ziditorului. De aceea, Purtatorul de grija le rinduieste pe acestea spre puterea si trebuinta celor ce le primesc pe ele. In ele sint amestecate mingiierea si strimtorarile, lumina si intunericul, razboaiele si ajutoarele si, scurt vorbind, ingustarea si largimea. Ele (de se folosesc spre bine) sint semnul sporirii omului prin ajutorul lui Dumnezeu[10].

Ispitele dusmanilor lui Dumnezeu, care sint cei mindri
Iar ispitele venite prin parasirea lui Dumnezeu, impotriva celor nerusinati ce se inalta in cugetele lor in fata bunatatii lui Dumnezeu si nedreptatesc aceasta bunatate prin mindria lor[11], sint acestea: ispitele aratate ale dracilor, care sint si ele mai presus de hotarul puterii sufletului [12], lipsirea de puterile intelepciunii aflatoare in ei, simtirea napraznica a nalucirii curviei, ingaduita impotriva lor spre smerirea trufiei lor, minierea grabnica, vointa de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, dispretuirea inimii, desavirsita amagire a mintii, hule impotriva numelui lui Dumnezeu, ginduri nebunesti pricinuitoare de ris, mai bine zis de plins, faptul de a se face de risul oamenilor si de a-si pierde cinstea lor, de a se face de rusine si de ocara prin lucrarea dracilor in multe feluri, in chip ascuns si aratat, pofta de a se amesteca si petrece cu lumea, de a grai si vorbi aiurea totdeauna, in chip nebunesc, si de a nascoci pururea vreo noutate printr-o proorocire mincinoasa, de a fagadui multe peste puterea proprie. Si acestea sint cele sufletesti.

Iar in cele trupesti i se ivesc unuia ca acesta intimplari dureroase ce staruie pururea in impletire cu el si sint anevoie de destramat, intilniri cu oameni rai si necredinciosi; ba i se intimpla sa cada pe miinile unor oameni ce-l necajesc, sa i se clatine inima mereu si dintr-odata, fara pricina, din frica lui Dumnezeu. Acestia patimesc de multe ori caderi mari de pe stinci si de pe locuri inalte; si alte asemenea acestora, ce li se intimpla spre zdrobirea trupului. Si, in sfirsit, lipsa celor ce-i pot sprijini inima din puterea lui Dumnezeu si a nadejdii credintei lor; si, pe scurt, cite neputinte mai presus de putere sint aduse asupra lor, impreuna cu cele din ei. Toate acestea cite le-am insirat si le-am numarat fac parte din felurile ispitelor mindriei.

Iar inceputul acestora se iveste in om cind incepe sa se socoteasca pe sine intelept in ochii sai. Si acesta se misca in toate aceste rele dupa masura primirii unor astfel de ginduri ale mindriei.

Drept aceea, cunoaste din felurile ispitelor caile usuratatii cugetarii tale. Iar de vezi vreunele din aceste incercari amestecate in incercarile spuse inainte de ele, cunoaste ca in masura in care ai din acestea, in aceeasi masura s-a cuibarit in tine mindria.

Despre rabdare
Asculta iarasi si un alt fel. Toate greutatile si necazurile ce nu sint rabdate au in ele un chin indoit[13]. Caci rabdarea omului micsoreaza apasarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mingiierii si o putere care obisnuieste sa se nasca din largimea inimii. Dar aceasta putere e greu sa o afle omul in necazurile lui fara darul dumnezeiesc, care se iveste din urmarirea rugaciunii si din varsarea lacrimilor.

Despre lipsa de curaj
Cind Dumnezeu voieste sa necajeasca pe om si mai mult, il lasa sa intre pe miinile lipsei de curaj. Si aceasta naste in el puterea tare a trindaviei [akedia], prin care gusta o sugrumare a sufletului care e una cu gustarea gheenei. Iar din aceasta vine duhul iesirii din minti[14], din care rasar zeci de mii de ispite: zapaceala, iutimea, hula, defaimarea, gindurile sucite, mutarea dintr-un loc in altul si cele asemenea acestora. Iar de intrebi care este pricina lor, iti voi spune ca negrija. Leacul tuturor acestora este unul. Si in mina acestuia afla cineva indata mingiierea in sufletul sau. Si care este acesta? Smerita cugetare a inimii. Fara aceasta nu poate surpa cineva zidul acestor rele, ci le face mai degraba sa-l copleseasca[15].

Sa nu te minii pe mine ca-ti spun adevarul. Ţi-l spun, pentru ca nu l-ai cautat in sufletul tau. Dar de voiesti, intra in tara lui si vei vedea cum iti da tie dezlegare de rautatea ta. Caci pe masura smeritei tale cugetari, ti se da tie si rabdarea in necazurile tale [16]. Si dupa rabdarea ta se usureaza si greutatea necazurilor tale si vei dobindi mingiiere. Iar dupa mingiierea ta, se mareste dragostea catre Dumnezeu. Si dupa dragostea ta, se mareste bucuria ta in Duhul cel Sfint.

Totusi pe cei ce sint fii cu adevarat, Preamilostivul nu binevoieste sa-i scoata din incercarile lor, nici nu-i izbaveste de aceste incercari, ci-i imbraca cu rabdare in ele. Si toate aceste bunatati le primesc in mina rabdarii lor, spre desavirsirea sufletelor lor[17]. Hristos, Dumnezeul nostru, sa ne invredniceasca prin harul Lui sa rabdam relele pentru dragostea Lui, intru multumirea inimii. Amin.

Note:
[1] A nu avea niste lucruri, dar a privi la ele, e un chin indoit: unul consta in a nu le avea, altul in a le dori. Dorinta face neposedarea lor mai chinuitoare decit simpla neposedare.

[2] Avem aci o ilustrare a legaturii intre incercare si ispita: cind esti lipsit de anumite lucruri, suferi de o incercare, de un necaz; cind le ai, suferi de ispita de a le folosi pentru placere. Ε bine cind faci sa treaca ispita in incercare. Limba româna are doua cuvinte pentru aceste stari: incercare si ispita. Limba greaca si slava au un singur cuvint: […] Dar si in limba româna, data fiind trecerea fluida de la una la alta, e greu de a decide totdeauna care din cei doi termeni trebuie ales.

[3] Adevarata incercare, sau «cercare» sau experienta, cere deci si timp, nu ajunge o gustare trecatoare a unei situatii. Aceasta ne arata ce pret trebuie sa punem pe parerile unor teologi care se ocupa prin «studiu» (prin «cercetare») cu mistica, dar nu au facut prin traire indelungata experienta vietii in Dumnezeu.

[4] Nici de la cei care, parind ca fac lucruri rele, implinesc lucruri bune si viceversa, sa nu primim sfaturi, ci de la cei ce au o viata buna in toata limpezimea: de la cei ce fac binele prin fapte ce se arata ca bune (se poate ca aci sa fie vorba si de un fel de aplicare a dictonului: «Scopul scuza mijloacele»). Dar textul spune in continuare ca nici acestia nu sint lipsiti de clevetiri, de defaimari. Dar un semn in plus al bunatatii lor este ca nu raspund la fel la asemenea clevetiri, ci-si pastreaza pacea lor.

[5] Nu e vorba de incercari ce se intimpla calugarilor care se afla inca in treapta faptuirii, pentru ca se infrineaza de la faptele rele. Ε vorba aci de incercarile mai mari care vin peste cei din treapta inalta a linistirii. Nici acestia nu au pace neschimbata pe calea lor. Si nu e bine cind o au. Caci nu mai au prilejul sa-si intareasca incordarea in lupta pentru pazirea linistii.

[6] O aplicare a sinergiei la suportarea necazurilor. Si o intelegere a acestei sinergii (a impreuna-lucrarii libertatii cu harul), ca un mijloc de sporire duhovniceasca. Omul, dind rabdarea sa, nu o da fara sa fi primit harul pentru aceasta rabdare. Si aceasta inscrie o linie de crestere duhovniceasca in viata lui. Dupa suportarea unei incercari cu ajutorul unui har, vine o alta incercare mai mare pe baza unui har mai mare.

[7] Asa e si cu harul Tainelor. Întii se ascunde saminta in pamint, apoi se arata rodul ei. Harul se da intr-un moment, dar lucrarea lui e indelungata si efectele se arata treptat. Totusi chiar asa ascuns, harul ajuta de la inceput omului in suportarea incercarilor, in lupta cu pornirile spre pacat. Observam aci expresia «simtirea harului», care va fi reprosata sfintului Simeon Noul Teolog de Hausherr. Sfintul Simeon va spune sa nu astepte cineva mintuirea daca nu ajunge la simtirea harului. Sfintul Isaac conditioneaza simtirea harului de rabdarea si biruirea incercarilor.

[8] Aci se face o deosebire clara intre incercari si ispite, dar se arata si trecerea usoara de la unele la altele. Încercarile ne pot deveni ispite. Ca in cea mai mare parte a scrierii, avem si aci o magistrala infatisare a complexitatii contradictorii a starilor sufletesti. Trebuie sa ne bucuram de incercari (de ceea ce ne doare); si in acelasi timp trebuie sa ne temem ca nu cumva indulcindu-ne numai de bucuria durerii incercarilor, sa cadem in ispita mindriei ca le putem suporta.

[9] Ceea ce se iveste ca rod al mindriei este ispita, dar poate fi si incercare (necaz); iar ceea ce se iveste ca lovitura de pe urma iubirii este incercare, dar poate fi si ispita. Numai discernamintul distinge cind fiecare din aceste urmari este incercare sau ispita.

[10] Toate acestea au atit aspectul de incercari, cit si pe cel de ispite. Depinde de cum sint folosite: pentru iesirea din ele spre Dumnezeu, sau pentru caderea deplina. Vointa omului e cea care le da ultima calificare. Ele sint o cumpana pusa in fata omului, ca sa o aplece fie intr-o parte fie in alta. Fara ele, adica fara biruirea lor, nu poate inainta omul spre Dumnezeu. De aceea se dau pe masura nivelului la care a ajuns omul, pe masura capacitatii lui de a cistiga din ele.

[11] Nedreptatesc bunatatea lui Dumnezeu prin mindrie, pentru ca folosesc darurile date lor de aceasta bunatate, ca sa le faca neplacute oamenilor, ca acestia sa se plinga pentru ca Dumnezeu le-a facut acelora parte de unele daruri, ca sa le foloseasca impotriva semenilor lor.

[12] Sint ispite de la draci ce intrec puterea sufletului de a le rezista, precum sint daruri de la Dumnezeu, care sint mai presus de puterea naturala a omului. Dar cele din urma maresc puterea omului, pe cind cele dintii o anuleaza si pe cea pe care el o are.

[13] Rabdarea e o tarie spirituala care micsoreaza taria necazurilor. Prin faptul ca nu le rabzi, nu le micsorezi si nu le inlaturi. De suportat tot le suporti, caci n-ai ce face. Dar suportarea fara rabdare e indoit sau insutit de grea. Cu cit rabzi necazurile cu voia, cu atit pui un efort care le margineste puterea; cu cit esti mai fara rabdare in ele, cu atit le maresti chiar prin aceasta, parindu-ti de nesuportat, fara limita si de nestapinit prin puterea ta. Necazul care-ti apare, cind nu-l rabzi, ca nemarginit, il marginesti, il stapinesti prin rabdare, caci in ea e puterea lui Dumnezeu care-l margineste. Propriu zis simti aceasta putere cum il limiteaza. Ε si aceasta o forma a sinergiei: cu cit te incordezi mai mult in rabdare, cu atit puterea lui Dumnezeu iti ajuta sa biruiesti necazul. Aceasta se spune in continuare.

[14] Lipsa de curaj e una cu sporirea trindaviei, ca renuntare la efortul de a rabda necazurile. Dar ea mareste chinul pina la proportiile unui chin de iad. Aceasta e nelimitarea iadului, care are in ea si un element subiectiv. Aceasta duce la deznadejde si la o adevarata iesire din minti. Caci e o inrudire intre iesirea din minti, deznadejde si intre sentimentul ca greutatea si durerea nu au margini. Ε in toate o lipsa de intelegere a realitatii limitate a necazului; e o intindere subiectiva a intunericului la nesfirsit. Deznadejdea si iadul sint legate astfel de slabirea vointei de a rabda si slabirea vointei, de lipsirea de harul dumnezeiesc.

[15]. Smerita cugetare, fiind o recunoastere a autolimitarii prin cunoasterea nesfirsirii puterii dumnezeiesti, vede prin aceasta si limitarea necazurilor si primeste puterea rabdarii lor. De aceea, unde e smerita cugetare nu poate fi iadul nelimitarii parute a necazurilor si a patimilor care sint pricina lor. Unde se vede nelimitarea lui Dumnezeu, nu se mai poate trai o alta nelimitare, cea a iadului. Prin aceasta smerita cugetare ce are evidenta nelimitarii lui Dumnezeu, limitam si durerile ce ni le poate pricinui apropierea mortii si poate ca si urmarile ei nelimitate. Iar cum prin marirea subiectiva a durerilor, le dam si un fel de marire reala pentru noi, asa prin limitarea subiectiva a urmarilor mortii, le limitam si in mod obiectiv.

[16] Este de remarcat paradoxul ca smerenia, care e autolimitare si care pare lipsa de efort, implica in ea cel mai mare efort si deci si puterea de rabdare a necazurilor, de limitare a lor, prin evidenta nelimitarii puterii dumnezeiesti pe care o traieste.

[17] Dumnezeu nu-i cruta de necazuri pe cei iubiti, pentru ca fara ele n-ar spori in virtutea rabdarii si a smereniei. Dar dindu-le necazuri, le da si putere sa rabde si sa se smereasca.

Sfantul Isaac Sirul

Filocalia, volumul X, Traducere si note de Pr . Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1981
 

• Incercarile
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
  Publicat in : Religie