In loc să ne gândim la ce ni se întâmplă şi să dăm o însemnătate prea mare lucrurilor care ne înconjoară, mai bine să aducem în viaţa noastră ceva din viaţa lui Hristos şi să facem legătură cu situaţia noastră. Atunci vom fi mângâiaţi de ceea ce ni se întâmplă şi, în acelaşi timp, ne vom preocupa cu rostirea numelui lui Hristos. Când ne gândim aşa, harul lui Dumnezeu nu va lăsa să intre ceva rău în sufletul nostru. Dimpotrivă, altfel putem cădea în îndrăzneală sau în furie sau în judecată sau în altele. Atunci când însă, pentru orice ni se întâmplă, ne gândim [la] ceva legat de viaţa Domnului Hristos, păstrăm sufletul nostru curat şi-n mintea noastră-L vom avea neîncetat pe Hristos. Este o obişnuinţă bună.
+ +
Dacă cineva citeşte Evanghelia cu atenţie, după aceea vrea să citească din nou şi din nou, şi nu se mai satură. Sfinţii Părinţi au citit Evanghelia şi Psaltirea pentru a le învăţa pe de rost.
Atunci când citim Evanghelia, s-o citim cu atenţie, cuvânt cu cuvânt. Este atât de frumos! Acolo vezi ce-a făcut Hristos, milostivirea Sa, cum i-a întâmpinat pe oameni cu dragoste. Cum a văzut, de exemplu, pe păcătoasa şi a iertat-o din milostivirea Sa. Astea să le luăm reper pentru viaţa noastră.
Lasă-L pe călugăr să fie osândit. Ce, numai laude să-i aducem? Nu contează că ne osândesc. Să nu ne preocupăm de aceste lucruri deşarte, că sunt din lume. Mintea noastră să fie în altă parte. Monahul trebuie să fie smerit, tăcut, răbdător.
In vremea în care mergem să ne împărtăşim, să nu vedem nimic în jurul nostru. Să avem mintea noastră în inimă şi să vedem păcatele pe care le-am săvârşit şi să strigăm: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine, păcătosul!" Trebuie să strigăm: „Dumnezeul meu, eu nu sunt vrednic, iartă-mă! Am făcut atâtea păcate! Sunt cel mai rău om! Nu trebuie să mă apropii, dar, de vreme ce Tu eşti pr.eamilostiv şi ai spus: Cel ce va veni rămâne în Mine şi Eu în el, de aceea îndrăznesc şi mă apropii."
Să rostim rugăciunea. Rugăciunea îmblânzeşte sufletul, îl înmoaie, îl face să-i iubească pe toţi. Toţi îi par buni şi nimic nu-l deranjează.
Surorilor, să fim foarte atente la tema dumnezeieştii împărtăşiri. Să nu mergem din obişnuinţă, nepregătite. Toată ziua trebuie sa o petrecem cu gândul că în următoarea zi ne vom împărtăşi. Să facem rugăciunile noastre, să cerem ca Iisus Hristos să ne primească, să vină în inimile şi sufletele noastre, sa lumineze tot ce este întunecat. Să-L rugăm să ne ierte. Să ne amintim de păcatele noastre şi, dacă am făcut ceva care a întristat pe vreo altă soră, dacă am mâhnit pe cineva, trebuie să mergem şi să cerem iertare şi să ne pocăim sincer.
Să nu mergem la împărtăşire aşa, la întâmplare. Să ne rugăm şi să ne îngrijim, iar, atunci când se citesc rugăciunile Sfintei împărtăşiri şi în vremea în care pornim să ne împărtăşim, să ne rugăm şi să spunem: „Dumnezeul meu, iartă-mă! Milostiv fii mie, miluieşte-mă!" Să ne apropiem cu multă atenţie. Şi, când ne întoarcem, să avem cuvinte de slavă, să slăvim pe Hristos, Care ne-a primit. Să aplecăm capul şi să ne rugăm şi să aşteptăm să se împărtăşească şi ceilalţi. Şi în vremea aceea să spunem şi pentru ei: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi!" Nu ştim cum s-au pregătit oamenii care se împărtăşesc. Noi să ne rugăm pentru ei să se împărtăşească, asta este treaba noastră: să ne rugăm. Vă rog, surorilor, să ne rugăm, deoarece aşa vom progresa cu adevărat!
Surorilor, să ne împărtăşim cu gânduri smerite, foarte smerite. Să ascultăm şi să ne rugăm mult, cu cuvintele slujbei Dumnezeieştii împărtăşiri şi să spunem: „Eu, Hristoase al meu, eu sunt atât de păcătos şi nimeni altul!" Să ne punem pe noi înşine în rând cu desfrânata, cu tâlharul, cu vameşul, cu canaaneanca şi cu ceilalţi. Să ne gândim şi să spunem: „Slavă lui Dumnezeu, Care a îngăduit să trăim şi noi şi ne-a dat vreme de pocăinţă şi nu ne ia afundaţi în păcatele noastre! Slavă lui Dumnezeu! Slavă Ţie, Doamne!"
Rugăciunile Sfintei împărtăşiri sunt foarte folositoare, foarte puternice. Să le spunem şi să accentuăm toate cuvintele cu înţeles. Să zicem mai ales: „Cred, Doamne, şi mărturisesc..."
De multe ori îmi spune gândul: „Nu sunt vrednic de nimic, sunt neorânduit!" - dar asta este de la cel viclean. Dacă am smerenie, voi zice:
„Da, am făcut greşeli, dar încerc să le îndrept" -şi atunci rămân în pace şi nu mă tulbur.
Toate surorile vor să fie bune. Vrăjmaşul ne îndeamnă către rău şi faţă de el trebuie să avem împotrivire. Toate celelalte să le uităm. Asta este lucrarea cea duhovnicească. Dacă vreau să avansez, trebuie să fac asta.
In comunitate, fiecare îl completează pe celălalt. Virtutea unuia completează slăbiciunea celuilalt, în mănăstire, toate se fac pentru dragostea lui Dumnezeu. Trebuie să existe smerenie, rugăciune şi interes pentru celelalte. De vreme ce celălalt a greşit, noi trebuie să ne rugăm, să dorim mult luminarea aceluia, să înţeleagă şi să petreacă precum trebuie. Să ne dorim întotdeauna să ne rugăm pentru binele mănăstirii şi al surorilor.
***
Trebuie să fim exacte în ascultare. în ascultare nu funcţionează logica, raţiunea, nu există împotriviri. Era conform raţiunii şi logicii faptul că Sfântul Antonie l-a trimis pe ucenicul său să strângă mierea din nisip? Sau pe altul să ude băţul cel uscat?... Deci, chiar de vă vor zice: „Fugi de aici şi du-te şi stai acolo!", să nu spuneţi: „Dar de ce? Aici e mai cald, mai luminos, mă bate soarele", ci să vă ridicaţi şi să mergeţi acolo unde vi se spune. Şi acolo vă va acoperi harul lui Dumnezeu şi vă va încălzi mult mai mult. Dacă avem pe Hristos în inimile noastre, şi-n iad de ne vor pune, nu ne vom primejdui, ci vom fi fericite şi nu vom simţi iadul, de vreme ce bucuria va fi în noi.
Noi, monahii, ne folosim să facem asceză, nevoinţă. Să nu mâncăm până la saturare. Să ne ridicăm de la masă şi să ne fie foame. De altfel, am şi făgăduit asta. Şi Hristos a făcut multă nevoinţă. Mânca puţin, avea o singură haină. Şi ucenicilor le-a poruncit să nu aibă nimic. Să facem şi noi la fel: nevoinţă la mâncare, la somn, la privegheri stând în picioare. Să încercăm lucrurile astea şi să vedeţi ce bine vă veţi simţi.
Monahii trebuie să ştie ce fac. Asta înseamnă că este mâncare în faţa ta, alege ce e mai prost. Să nu alegem ce e mai bun pentru noi înşine, să lăsăm pentru ceilalţi. Să nu alegem haina mai bună, ci să trăim în lipsă. Nu suntem în lume pentru a folosi lucrurile conform plăcerilor noastre: „Imi place asta, o iau pe asta. Imi place aia, o iau pe aia." Nu, să nu facem aşa!
+ +
Monahul este un om fin şi nobil, se poartă frumos, vorbeşte frumos, nici nu agresează, nici nu desconsideră pe nimeni. Îşi împarte lucrurile sale, iartă celorlalţi. Le oferă locul lui, îi preferă pe ceilalţi. Vrea întotdeauna să fie preferaţi ceilalţi, în detrimentul său. Îşi ia sieşi ce este mai rău şi lasă celorlalţi ce este mai bun. Lasă celorlalţi întâietatea, cere pentru sine doar slujirile cele mai simple, smerite. Este plin de discernământ, nu-i întrerupe pe ceilalţi când vorbesc. Nu ia niciodată cuvântul singur. Nu are îndrăzneală şi obrăznicie.
Vedeţi, surorilor, Sfântul Siluan şi-a petrecut tinereţea departe de Dumnezeu, chiar a păcătuit, dar niciunde nu se justifică pe sine. Nu zice, de exemplu: ”Eram tânăr, n-am ştiut”, aşa cum am zice noi, ci dimpotrivă, se numeşte pe sine mare păcătos, în timp ce, de fapt, era sfânt, şi nu foloseşte deloc justificarea, îndreptăţirea. Noi ce facem? Un singur cuvânt să ne zică, şi ne găsim mii de scuze şi de justificări, de îndreptăţiri. Şi în niciun chip nu primim cele ce ni se spun. Nu este o atitudine călugărească asta, surorilor! Monahul nu trebuie să se îndreptăţească, ci doar să-şi plece capul şi să zică: ”Binecuvântaţi!” sau, cel puţin, să tacă.
În ultima vreme, circulă între noi o părere greşită legată de ce este bine să spui şi să exprimi. Astfel, unele surori se exprimă aşa-zis liber, precum simt, zicând: ”Eu, orice am de spus, îţi spun în faţă, nu-mi place să mă prefac”, şi consideră sinceritate chiar adresarea agresivă faţă de celălalt, deoarece ele cred că asta le îndreptăţeşte. Consideră că fac ce este corect, deoarece spun celuilalt adevărul şi sunt sincere faţă de el. Însă aceasta este o foarte mare înşelare și duce la cădere. Să-i rănesc pe ceilalţi, să-i amărăsc, să-i fac să se simtă prost nu se încadrează în sinceritate şi nu-mi este laudă s-o fac. Este o mare necuviinţă şi un mare păcat. Monahul este un om care-şi ascunde simţirile neplăcute, rele, care-şi înfrânează limba, care tace.
Din cartea Maica Teosemni – Ucenica Părintelui Porfirie, Editura Sophia
-
Maica Teosemni
Publicat in : Religie -
Maica Teosemni, ucenica parintelui Porfirie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.