...peţitoare a idolilor...
In Vechiul Testament, în special în scrierile profeţilor, regăsim această idee a „desfrânării” poporului Israel cu idolii. De vreme ce, mai întâi, poporul Israel, iar apoi Biserica erau considerate drept asemenea unei „mirese” a lui Dumnezeu, Care era „mirele”, orice abatere de la închinarea la Acesta şi de la dreapta credinţă era asimilată unui adulter. „Intoarce-te, necredincioasă fiică a lui Israel, zice Domnul, că nu voi vărsa asupra voastră mânia Mea, pentru că sunt milostiv şi nu Mă voi mânia pe veci, zice Domnul. Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros şi glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul” (Ieremia 3, 12- 13). De aceea, tot cel care se întoarce de la credinţa cea adevărată şi cade în păcatul idolatriei este asimilat unei persoane desfrânate. Insă această idolatrie nu este reprezentată numai de închinarea la chipuri cioplite - fapt din ce în ce mai rar întâlnit în zilele noastre şi numai la popoarele rămase încă primitive ci în considerarea plăcerii drept ţinta absolută a vieţii noastre. Un om desfrânat este un om lipsit de Dumnezeu, pentru că plăcerea i-a luat locul Acestuia. Poate că persoana desfrânată este un om obişnuit cu o carieră de succes, chiar şi cu rude iubitoare şi mulţi prieteni apropiaţi. Cu toate acestea, viaţa sa este lipsită de o relaţie vie cu Dumnezeu, iar în inima sa nu are loc barul Duhului Sfânt, ci numai imaginile bolnave şi arzătoare ale împlinirii plăcerii...
...făptuire nelalocul ei...
Nu actul sexual în sine, cu excepţia situaţiilor în care este vorba de perversiuni, constituie ceva necurat, ci lipsa binecuvântării lui Dumnezeu. Cel care se uneşte cu soţia sau soţul său în chip legiuit nu greşeşte cu absolut nimic, dar cel care nu este căsătorit şi face acest lucru, săvârşeşte o „făptuire nelalocul ei”. Aşa cum spunea înţeleptul rege Solomon: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Eccleziastul 3, 1). Aşadar, şi pentru unirea trupească există un
moment prielnic, dar şi momente nepotrivite. Pentru persoanele desfrânate, aceste momente „potrivite” sunt desfiinţate, singurul ţel al vieţii lor fiind cum să rezolve această problemă a poftei interioare care îi devorează. Aşteptarea partenerului ideal, împlinirea visului de a găsi persoana aleasă, construirea unui viitor cu aceasta după ce am găsit-o sunt toate desfiinţate. Instituţia familiei este abolită, creşterea copiilor este exclusă, responsabilitatea faţă de celălalt dată uitării, iubirea atotcuprinzătoare este transformată într-un simplu act carnal, însă lucrul cel mai trist este că, pentru cei desfrânaţi, nu există iubire nepieritoare, nu există o persoană care să întrupeze iubirea reală şi veşnică, ci doar trupuri care oferă plăcere imediată şi care sunt părăsite de îndată ce imaginaţia şi-a epuizat rolul.
...formă umbrită...
Atunci când demonii doresc să atace sufletelor celor nevinovaţi, una dintre metodele preferate este aceea de a excita imaginaţia acestora, încercând să îi atragă prin diverse înfăţişări necuvenite, în speranţa că aceştia vor ceda păcatului. Această „formă umbrită” este lipsită însă de consistenţă şi nu poate să ne forţeze liberul arbitru. Toate aceste fantasme se aseamănă foarte mult cu tabloul închinat Sfântului Antonie cel Mare de către Salvador Dali, unde demonii vin asupra Sfântului sub forma unor elefanţi uriaşi, care au însă picioare subţiri ca de păianjen. Adesea, chiar şi creştinii înfrânaţi şi rugători sunt atacaţi de aceste gânduri trupeşti, dar astfel ei învaţă să respingă imaginile necuviincioase şi le taie imediat de la mintea lor prin lucrarea rugăciunii inimii. Pentru cei desfrânaţi, însă, aceste „forme umbrite” constituie începutul lucrării lor pătimaşe, deoarece distanţa între gând şi faptă este infinit mai mică la cei pătimaşi decât la cei ce au început sau chiar s-au desprins complet de patimi.
...împreunare imaginată...
Tot în asentimentul definiţiei anterioare, awa Evagrie afirmă că desfrânarea este ca o „împreunare imaginată”. Insă aici apare o diferenţă, deoarece aproape sigur se face referire la modul în care noi înşine, fără a fi ispitiţi, apelăm la imaginaţie pentru a ne închipui scene desfrânate. Majoritatea creştinilor nu par să conştientizeze că unele gânduri chiar ne aparţin şi reprezintă, de fapt, rodul propriilor noastre dorinţe necuvenite. Nu conştientizăm că săvârşim adulterul nu doar dacă ne înşelăm partenerul de viaţă, ci şi prin proprii ochii, privind cu neînfrânare persoane de sex opus şi poftindu-le în imaginaţia noastră. Sfântul loan Gură de Aur spunea următoarele: „fiind plin [în suflet] de aceasta [de desfrânata văzută] şi venind robit de ea, şi femeia ţi se pare mai neplăcută, şi copiii mai împovărători, şi slugile o greutate, şi familia de prisos, şi grijile obişnuite pentru orânduirea celor necesare par că sunt apăsătoare, şi fiecare merge acasă apăsat şi îngreuiat. Iar pricina este că nu se întoarce singur acasă, ci având-o pe desfrânată cu sine, desigur nu pe faţă - căci asta ar fi fost mai uşor, fiindcă degrabă ar fi alungat-o soţia -, ci [în minte] şi voinţă, aşezată în chip conştient (în om| şi aprinzând înăuntru cuptorul Babilonului, ba unul cu mult mai cumplit). Atât timp cât mintea este întinată de aceste visuri şi imagini desfrânate, ea nu se poate ruga cu credinţă, nădejde şi dragoste lui Dumnezeu pentru toate cele ce sunt cu adevărat necesare vieţii duhovniceşti.
...pat al visurilor...
Pentru persoanele care nu îşi pot controla imaginaţia, patima desfrânârii reprezintă o piedică serioasă în calea curăţirii de gândurile necurate. Visatul cu ochii deschişi este considerat drept un pericol mult mai mare decât pare la prima vedere în majoritatea scrierilor patristice. Pe această bază, pe acest „pat” al visării cu ochii deschişi, gândul pătimaş al desfrânârii zugrăveşte tot felul de imagini întinate, menite să conducă la faptă persoana neexperimentată în războiul duhovnicesc. Isihie Sinaitul spunea: „Aşadar, un mod al trezviei este să-ţi supraveghezi des imaginaţia, adică atacul, ca neavând imaginaţia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă. Altul constă în a ne avea inima pururea tăcând adânc şi liniştită de orice gând; şi să ne rugăm. Altul, să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii”. Toate cele patru „medicamente” duhovniceşti recomandate aici de Sfântul Isihie Sinaitul, respectiv: controlarea imaginaţiei, liniştea inimii, rugăciunea neîncetată, amintirea morţii surpă acest „pat al visurilor” cu care diavolul ispiteşte mintea noastră.
...acuplare nesimţită...
Spre deosebire de actul sexual încărcat de dragoste, tandreţe şi blândeţe, existent între cei căsătoriţi, care se iubesc în mod curat, deşira- narea cuprinde o „nesimţire”, o indiferenţă vizavi de persoana cu care se întreţin relaţii intime, deoarece totul se reduce la satisfacţia de scurtă durată, care se risipeşte foarte repede. Această „acuplare nesimţită” nu conduce la stabilirea unei relaţii stabile pe termen lung. In plus, prin această căutare şi obţinere a plăcerii sexuale fără asumarea responsabilităţii relaţiei nu se ajunge decât la crearea unui comportament indiferent faţă de sentimentele celui de lângă noi. Se ajunge uneori la situaţii incredibile în care persoanele care au întreţinut relaţii intime nu pot să spună care este numele celeilalte, ceea ce arată doza de ignoranţă în ceea ce priveşte crearea unei legături fie şi la nivelul formal minimal. Adesea, viaţa intima dezordonată conduce la o veritabilă degradare a relaţiilor interumane în general.
...momeală a ochilor...
Cea mai frecventă modalitate de a comite un păcat cu gândul este să priveşti o persoană de sex opus fără niciun fel de limită, până când simplul gând se transformă într-o imagine în propria minte, iar în trup se naşte ceva asemă- nător unei „aprinderi”. De aceea, este bine sa fim prevăzători. Aşa cum ne spune Mântuitorul: „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). A vedea nu este un păcat, a stărui cu privirea până la naşterea gândurilor de desfrâ- nare în propria inimă, însă, nu va rămâne fără efect negativ. De aceea, paza ochilor este un element esenţial al ascezei creştine, de vreme ce prin ochi primim nu mai puţin de go% din informaţiile centralizate de sistemul nostru nervos. Dacă aceste informaţii constau în special în observarea stereotipă a persoanelor de sex opus, atunci nu este de mirare că nu ne vom putea păzi mai târziu de o cădere încă mai gravă în păcat. Când ne uităm la televizor, este bine să evităm emisiunile şi filmele cu un conţinut vulgar. De asemenea, când ne aflăm in mijloacele de transport este mai bine să citim un acatist sau un paraclis (desigur, dacă spaţiul nu este prea aglomerat), decât să permitem ochilor noştri o libertate prea mare. Când mergem pe drum, putem spune rugăciunea inimii şi, astfel, mintea noastră va dobândi controlul asupra ochilor, nu invers.
...neruşinare a privirii...
Spre deosebire de momeală, de momentele în care există anumite situaţii sau scene care ne conduc la formarea gândurilor de desfrânare, „neruşinarea privirii” constă, de fapt, în căutarea din priviri a persoanelor de sex opus şi crearea unor fantezii în legătură cu acestea. Momeala este diferită de voinţa proprie şi, de aceea, awa Evagrie le deosebeşte între ele. Există o pildă foarte frumoasă în acest sens din viaţa Sfântului Efrem Şirul. La un moment dat, sfântul a fost constrâns să părăsească locul unde se nevoia şi să intre într-un oraş pentru a discuta cu o persoană cunoscută care îl solicitase. Aici a întâlnit o prostituată care se uita la el într-un mod cât se poate de neruşinat, iar sfântul a simţit nevoia să o mustre pentru obrăznicia de care dădea dovadă. Insă prostituata i-a dat un răspuns care l-a uimit şi anume că ea se uită la bărbatul din care a fost luată (de vreme ce femeia a fost creată din coasta lui Adam - n.n.) şi dacă nu îi place acest lucru, atunci ar trebui să se uite la pământ pentru că din el a fost făcut'. La auzul acestui răspuns inteligent, Sfântul Efrem Sirul - marele autor de imne şi tratate teologice al secolului al IV -lea - nu a mai avut niciun fel de replică. Deci. scuza pentru neruşinarea privirii noastre nu poate fi niciodată aceea că, de fapt, cealaltă persoană s-a uitat prima la noi într-un mod provocator.
...sfială la rugăciune...
Un om desfrânat se sfieşte să se roage, deoarece el ştie în inima sa că este vinovat, chiar dacă nimeni nu a mai aflat de păcatul pe care îl comite. In Sfânta Scriptură avem o situaţie în care o femeie considerată a fi desfrânată se apropie de Mântuitorul şi se roagă cu multă umilinţă, ştergându-i picioarele cu propriul păr. O astfel de umilinţă este bună pentru inima noastră, deoarece ne conduce încet, dar sigur, pe drumul smereniei sufleteşti. Sfiala la rugăciune despre care se vorbeşte aici, însă, nu are acelaşi efect, deoarece îndepărtează omul de dialogul cu Dumnezeu şi îl face să nu mai caute o vindecare pentru rana sa sufletească. Este asemănătoare cu deznădejdea. Gândurile care se învârt în mintea persoanei desfrânate conţin o idee de bază foarte tristă: „Dumnezeu nu poate să ierte şi, chiar dacă ar ierta ce fac, nu îmi foloseşte la nimic pentru că nu vreau să mă lepăd de păcatul meu”. In astfel de situaţii, este bine să ne amintim de femeile care desfrânau şi care ofereau milostenie din veniturile lor şi să îi îndemnăm pe cei care suferă de acest păcat să nu deznădăjduiască şi să facă în continuare fapte bune pentru că, intr-o bună zi, vor căpăta puterea de a se lepăda de păcatul lor.
...ruşine a inimii...
Ruşinea apare adesea ca o consecinţă a păcatului, deoarece atunci când inima noastră se întinează, simte nevoia să se ascundă. Atunci când păcătuim, simţim aproape imediat nevoia de a ne ascunde fapta, fără să conştientizăm că acesta este un act care nu ne ajută cu nimic. Ruşinea bună este cea care ne fereşte de păcat, nu cea care ne conduce la acoperirea acestuia. De aceea, această ruşine falsă trebuie repudiată prin spovedirea păcatelor pe care le-am înfăptuit, fără a ajunge să considerăm că nu trebuie să le mărturisim. In acest sens, este util să ne aducem aminte de exemplul unui cleric în vârstă care a căzut în păcatul desfrânării şi, în ziua următoare săvârşirii păcatului, a participat la lucrările unui mic sinod local. Mintea sa era împărţită în două direcţii: una îi spunea să lase la o parte ruşinea şi să mărturisească păcatul de faţă cu toată lumea, iar cealaltă îl îndemna să se ruşineze şi să ţină numai pentru sine fapta săvârşită. In cele din urmă pocăinţa a biruit ruşinea mincinoasă şi clericul şi-a mărturisit păcatul în faţa confraţilor săi, care au rămas uimiţi şi fără reacţie câteva minute. După aceea, însă, nu l-au repudiat, ci s-au mirat de smerenia lui şi nu l-au judecat, iertându-l pentru păcatul făcut şi fiind încredinţaţi de mila Domnului. De aceea, oricât de mult am greşi, nu putem să întrecem prin păcatul săvârşit mila lui Dumnezeu, nici să-i punem hotar, dacă arătăm intr-adevăr pocăinţă sinceră pentru ceea ce am făcut.
Preot Adrian Agachi
Fragment din cartea "Intre razboiul patimilor si pacea virtutilor", Editura Cuvantul Vietii
Cumpara cartea "Intre razboiul patimilor si pacea virtutilor"
-
Vindecarea duhovniceasca de patima desfranarii
Publicat in : Credinta -
Rugaciune pentru lupta cu patima desfranarii
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Rugaciune pentru izbavire din patima desfranarii
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
El insusi este pentru sine diavol
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.