Despre iertarea jignirilor

Despre iertarea jignirilor Mareste imaginea.

- Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?

- Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18, 21-22)

Dacă ne-ar fi pusă întrebarea: Care este diferenţa principală dintre modul de viaţă creştin şi cel păgân?, am putea răspunde fără a ne gândi prea mult: In păgânism, exista obiceiul de a-l dispreţui şi a-l urî pe aproapele, iar creştinismul ne porunceşte să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşi şi să le iertăm supărările pricinuite.

In aparenţă, vremurile păgânismului au trecut de mult, însă, urmărind întâmplările triste ale vieţilor noastre, găsim posibilitatea de a întreba: Oare nu a mai rămas printre noi păgânism? Oare suntem cu adevărat creştini, nu cumva suntem păgâni având în vedere viaţa noastră? Oare nu dăm dovadă că avem un comportament păgân făcând asemenea raţionamente: Homo homini lupus. Sunt un om bun şi nu-i vreau nimănui rău, dar ce să fac dacă alţii sunt răi şi se străduiesc să-mi facă tot felul de rele? Sunt obligat să mă apăr şi să mă răzbun pentru supărările pricinuite, apărându-mi cinstea şi bunul nume.

Iar alţii trec de-a dreptul din situaţia de apărare în cea de atac, ajungând până la o asemenea sălbăticire, încât nu vor să suporte nici cea mai mică supărare, iar uneori chiar imaginată. Mişcaţi fiind de simţămintele furiei şi ale răzbunării, sunt gata să facă orice rău, să incendieze şi chiar să omoare... Asemenea răcnetului unei fiare fioroase, adesea ajungem să auzim strigăte sălbatice: Piei din calea mea! Nu te apropia prea mult! Nu te atinge de mine!

Iar înţelepţii acestui veac se străduiesc să demonstreze că aşa ar şi trebui să fie şi că altfel nu se poate. Oare nu-şi spune cuvântul aluatul vechi al păgânismului şi în asemenea raţionamente: că lumea întreagă este populată de fiinţe de nimic; că atitudinea corectă faţă de aceste fiinţe este dispreţul suprem, care apare, chipurile, de la sine atunci când se ciocneşte de mişelia, meschinăria, prostia, furia şi alte vicii omeneşti?

Oare nu este un mod păgânesc de gândire: unul dintre înţelepţii proslăviţi ai acestui veac a afirmat cu mândrie că în cel de-al treizecilea an al vieţii lui s-a plictisit până în adâncul sufletului să-i considere pe oameni egali cu sine; că viaţa lui printre oameni seamănă mai mult cu „singurătatea împăraţilor" sau cu viaţa unui brahman printre dispreţuitele paria!? (Schopenhauer).

O, înţelepciune mioapă a acestei lumi care rupi legăturile iubirii frăţeşti! Oare numai unui înţelept îi este permis să-şi imagineze că este o făptură în faţa căruia toţi ceilalţi trebuie să se prosterneze? Iubirea de sine, scăpată de sub control şi stăpânită de instinctele animalice, poate să se manifeste şi într-un „simplu muritor", într-un om de rând, într-un simplu muncitor. Dar ce se va întâmpla atunci când fiecare îşi va imagina că toate interesele aproapelui, liniştea, bunăstarea şi chiar viaţa lui pot fi sacrificate pe altarul patimilor şi mofturilor lui, întrucât nu vrea să ştie nimic şi pe nimeni în afară de sine!?

Oare noi, creştinii, putem uita modelul suprem pe care ar trebui să-I urmăm? Oare putem uita cum Domnul nostru ne-a învăţat iubirea frăţească, să iertăm supărările de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22), să ne iubim vrăjmaşii, să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă, să le facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc?

Oare putem uita cum, suportând cu răbdare tot felul de supărări şi de chinuri, în momentul unei groaze de neimaginat în care s-a întunecat cerul şi s-a cutremurat pământul, Fiul lui Dumnezeu a strigat la ceruri nu din pricina chinurilor firii şi înfricoşătoare pe care le suporta fără să fi făcut vreun păcat, ci cu rugăciunea unei iubiri infinite pentru călăii săi fioroşi şi fără de milă: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23,34). Oare putem uita toate acestea? O, dacă le voi uita pe acestea, să mă uite pe mine dreapta mea! Să se lipească gura mea de cerul gurii mele!

Dacă nu vrem să fim sub semnul unei noi forme de păgânism, dacă nu vrem să ne facem ucenici ai înţelepţilor acestui veac, dacă vrem să fim şi să rămânem pentru totdeauna următori şi ucenici ai singurului şi adevăratului învăţător, Domnul nostru Iisus Hristos, trebuie să-I urmăm Lui; să-I urmăm blândeţii şi îndelung răbdării Lui; să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc, nicidecum să le facem rău şi să ne răzbunăm.

„Să ai obişnuinţa bună creştinească de a-i binecuvânta din toată inima pe cei ce te blestemă, ca să placi prin aceasta Hristosului tău Care a spus: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Iubeşte-i pe duşmanii tăi sincer, fără să iei aminte la duşmănia lor, ci la chipul lui Dumnezeu în Care au fost creaţi, văzându-te pe tine însuţi în ei. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine (Luca 6, 35), ştiind că vei birui răul cu binele. Căci binele este întotdeauna mai puternic decât răul.

Roagă-te pentru cei ce-ţi fac rău (cf. Luca 6, 28), ca să-i izbăveşti şi pe ei cu rugăciunea ta, dacă Dumnezeu va binevoi, de viclenia, răutatea şi uneltirile vrăjmaşului, salvându-te şi pe tine din pericol... Dacă vei trăi aşa, vei dobândi comoara nepreţuită a păcii şi a iubirii şi vei trăi ani mulţi pe pământ, deoarece s-a spus că cei blânzi vor moşteni pământul (cf. Matei 5,5) şi că se vor bucura de mulţimea păcii".

Intr-adevăr, o asemenea atitudine faţă de neajunsurile aproapelui, mai ales faţă de vrăjmaşii noştri, reprezintă o mare dificultate pentru noi din pricina păcătoşeniei noastre.

„Suntem iuţi la mânie şi înceţi la a face bine. De exemplu, vreau să fiu bun cu vrăjmaşul meu şi să-mi arăt bunătatea prin faptă. Dar înainte de a reuşi să mă fac bun în inimă, văd că sunt deja rău, constat că săgeata de foc a răutăţii îmi arde deja măruntaiele; vreau să fiu răbdător, dar înainte să-mi întăresc inima în răbdare, mă fac irascibil şi nerăbdător; vreau să fiu smerit, dar mândria satanică a găsit deja în mine un colţ liber; vreau să fiu gingaş şi totuşi, în momentul când trebuie să dau dovadă de gingăşie, mă dovedesc a fi aspru.

Sunt asemenea slăbănogului care treizeci şi opt de ani a stat în patul său şi de atâtea ori fiind adus la scăldătoarea oilor, unde primul care cobora după tulburarea apei era vindecat de înger, dar altul cobora în locul lui primul. Şi când eu, slăbănogit fiind de păcatele mele, îmi adun puterile şi îmi vin în fire, având intenţia de a mă afunda în Dumnezeu şi de a mă schimba în mai bine. Dar alţii coboară mai înainte în inima mea, păcatul şi diavolul, care mă stăpânesc în propria mea casă, în cristelniţa inimii mele şi nu mă lasă să ajung la Izvorul apei celei vii - Domnul; nu-mi dau voie să mă afund în cristelniţa curăţitoare a credinţei, smereniei, înfrângerii inimii şi a lacrimilor".

Tocmai această neputinţă a noastră de a împlini poruncile lui Hristos fără ajutorul harului lui Dumnezeu trebuie să ne înveţe, mai presus de orice, să iertăm supărările altora.

„Frate, simţi în inimă un rău ucigător împotriva aproapelui. Te chinuie gânduri rele din pricina supărărilor pricinuite de el, dar iată un mijloc ca să te izbăveşti de strâmtorare lăuntrică: gândeşte-te la mulţimea păcatelor tale şi dă-ţi seama cum te rabdă cu ele Stăpânul vieţii tale; cum ţi le iartă zilnic şi fără de număr, numai dacă îl rogi sincer, iar tu nu vrei să ierţi aproapelui doar câteva zvâcniri ale patimilor, generate în el de diavol.

Suspină dacă poţi, plânge-ţi nebunia, osândeşte-te pe tine însuţi şi nicidecum pe aproapele - şi iată că ai mila pregătită de la Stăpânul: strâmtorarea interioară se va risipi ca fumul, gândurile rele vor fi alungate, inima se va linişti şi vei păşi iarăşi în lărgimea inimii tale. Obişnuieşte-te cu nerăutatea ca să fii aşa de parcă nu ai fi auzit reproşuri, clevetiri, supărări, ci altcineva sau umbra ta; nu îngădui suspiciunile...".

„Ca să nu ţii minte răutatea împotriva aproapelui, iartă-l din tot sufletul tău şi ţine minte că tu însuţi nu eşti străin de răutate, ca şi de celelalte patimi. Recunoaşte neputinţele şi patimile aproapelui ca pe ale tale proprii, iertându-vă unul pe altul, precum şi Dumnezeu vă iartă în Hristos (Efeseni 4,32).

O, cât de păcătos, cât de dezgustător sunt în ochii lui Dumnezeu din pricina păcatelor mele, în ochii oamenilor şi chiar pentru mine însumi! Cine poate fi mai dezgustător decât mine? Cu adevărat, nimeni, deoarece toţi sunt nişte drepţi în comparaţie cu mine. Deci, mă voi mânia, fără de milă, pe mine însumi, iertând supărările şi greşelile aproapelui împotriva mea, a netrebnicului, considerând actul acesta o fericire deosebită pentru mine. Ca şi mie Domnul Cel îndelung răbdător, darnic şi milostiv să-mi ierte măcar unele greşeli. Trebuie să ţin minte că numai prin aceasta dobândesc mila Stăpânului, altfel, de mult s-ar fi cuvenit să nu mai trăiesc".

Ştiind din experienţă slăbiciunea şi păcătoşenia firii omeneşti, nu trebuie să-i urâm şi să-i dispreţuim pe vrăjmaşii noştri, ci mai degrabă să-i compătimim.

„Pe aproapele trebuie să-l iubim mai mult atunci când greşeşte împotriva lui Dumnezeu sau împotriva noastră, fiindcă este bolnav, în necaz sufletesc şi în pericol. Tocmai atunci are nevoie de mila şi rugăciunea noastră. Să punem pansamentul vindecător pe rana lui - un cuvânt blând, de înţelepţire, de mustrare, de mângâiere, de iertare şi de iubire.

Toate păcatele şi patimile, toate certurile şi gâlcevile sunt adevărate boli sufleteşti. Aşa şi trebuie să le privim. Sau toate patimile sunt ca un incendiu al sufletului, un mare foc care înghite totul înăuntru, foc care iese din bezna iadului. Trebuie să-l stingem cu apa iubirii, care are puterea de a stinge orice flacără infernală a răutăţii şi a celorlalte patimi.

Dar vai nouă, vai iubirii noastre de sine, dacă vom mări această flacără, adăugând mai mult foc prin răutatea şi irascibilitatea noastră. Astfel, vom fi ajutători ai duhurilor răutăţii, care se ostenesc în orice vreme să producă incendii sufleteşti în oameni, prin diverse patimi. Aşa noi înşine căutăm focul gheenei şi, dacă nu ne vom pocăi şi nu vom fi mai departe înţelepţi la bine şi neînţelepţi la rău, vom fi osândiţi împreună cu diavolul şi cu îngerii lui la chinuri, în râul cel de foc. Aşadar, să nu îngăduim răului să ne biruie, ci să biruim răul cu binele.

Suntem nişte oameni ticăloşi! Oare cum până acum nu am învăţat să vedem în orice păcat o mare pierdere pentru sufletul nostru? Oare cum nu ştim să-l compătimim sincer, din inimă, cu iubire, pe fratele care cade în acest pericol? De ce nu fugim de păcat ca de otravă, ca de un şarpe, şi de ce stăruim în păcat?"

Dacă, în cazul supărărilor şi amărârilor fierb în inimă, fără voia noastră furia şi ura, să nu le îndreptăm împotriva fratelui care a greşit împotriva noastră, ci împotriva diavolului, autorul moral al oricărei duşmănii şi furii; sau împotriva păcatului.

Diavolul ne împinge, cu viclenie, ca în loc să ne supărăm pe noi înşine, să observăm păcatele aproapelui, ca să ne înfurie, să ne aţâţe împotriva omului, să trezească dispreţ faţă de om şi astfel ne ţine în duşmănie cu aproapele şi cu însuşi Domnul Dumnezeu. De aceea, trebuie să dispreţuim păcatele şi greşelile, nicidecum pe aproapele care le face pe acestea, învăţat fiind de diavol, din pricina neputinţei sau a obişnuinţei.

Trebuie să ne pară rău de aproapele, să-l mustrăm cu blândeţe şi cu iubire, ca pe unul care uită sau ca pe un bolnav, ca pe un rob al păcatului lui. Iar furia şi dispreţul faţă de aproapele care ne-a greşit nu face decât să-i agraveze boala, uitarea şi robia duhovnicească, nu să-l vindece, ba chiar şi pe noi ne face ca pe nişte lipsiţi de minte, bolnavi şi robi ai propriilor noastre patimi şi ai diavolului - tatăl lor".

„Il urăşti pe vrăjmaşul tău? Eşti neghiob! De ce? Deoarece atunci când te prigoneşte vrăjmaşul, tu însuţi te prigoneşti pe tine lăuntric. Spune-mi, oare nu este o prigoană dintre cele mai fioroase a te chinui pe tine însuţi cu ura pentru vrăjmaş? Iubeşte-l pe duşman, şi vei fi preaînţelept! Duhul duşmăniei, al răutăţii şi al urii: nu-l sluji pe diavol şi nu înmulţi răul cu rău, răspândind împărăţia duşmăniei în împărăţia lui Hristos. Biruie răul cu binele. Iar răul cu rău nu poate fi biruit, după cum nici focul nu poate fi stins cu foc. Furia este dintotdeauna o înşelare diavolească. Iubirea este mereu adevărul lui Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu.

O, dacă ai şti ce biruinţă şi ce fericire este să-l iubeşti pe duşman şi să-i faci bine! Aşa Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu în Sfânta Treime, a biruit şi biruie asupra celor nerecunoscători şi răi din neamul omenesc. Aşa şi sfinţii lui Dumnezeu i-au biruit pe vrăjmaşii lor, iubindu-i şi făcându-le binele!"

Iertând supărările, fără de îndoială că omul aduce folos nu numai vrăjmaşului, dezarmând furia lui. Numai necredinţa noastră ne poate insufla gândul că am putea pierde multe iertând supărările.

„Păstrează-ţi o atitudine blândă şi iubitoare de pace faţă de fratele tău, chiar şi atunci când, cu viclenie, prin înşelătorie sau prin vreun fel neintenţionat, te lipseşte şi de ultimul ban. Tocmai aici arată că iubeşti în aproapele chipul lui Dumnezeu mai mult decât pe cele pământeşti şi stricăcioase şi că iubirea ta nu va cădea niciodată (I Corinteni 13, 8). Oricui îţi cere, dă-i (Luca 6, 30). Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4).

Nu cumva să te ruşineze vrăjmaşul prin nădejdea în tina pământului, precum sunt banii, făcându-te să nădăjduieşti în ei mai mult decât în Dumnezeu, căci nu vei fi dat de ruşine prin nădejdea tare în Dumnezeu şi în Cuvântul Său sfânt... Nu-ţi pierde în mod necugetat demnitatea duhului tău nemuritor, prin nădăjduirea deşartă în cele pământeşti. Spune: Domnul este nădejdea mea, sau: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!

Mulţi dintre noi se enervează şi îşi ies din fire când sunt lipsiţi de ultima rublă, în timp ce doar pentru o parte dintre noi, o parte foarte mică, rubla respectivă este ultima lor avere! Câtă tulburare, mânie, ură, reproşuri amare, murmur şi uneori chiar blesteme! Dumnezeule drepte! Şi acest praf numit bani sau aceste mâncăruri şi băuturi pot aduce la tulburări duhovniceşti în sufletele noastre creştine!

Tocmai în noi, care cunoaştem cuvântul Mântuitorului nostru: Nu depinde viaţa omului de mulţimea averii lui! (cf Luca 12, 15). Dumnezeul meu, unde am ajuns! Cu ce suntem mai buni decât păgânii în modul nostru de viaţă? Unde este credinţa, nădejdea în Dumnezeu şi iubirea noastră de aproapele? O, stricăciune drăcească! O, ruşine a noastră!"

„In general, ne putem ciocni în această viaţă de multe întâmplări prin care să descoperim lipsurile noastre nenumărate. Dacă de fiecare dată ne vom amărî, viaţa noastră nu va dura nici câteva luni. Toate acestea în condiţiile în care, prin amărâre şi iritare, nu se rezolvă problema, ci, dimpotrivă, se complică şi mai mult din pricina supărărilor noastre. Mai bine să fim întotdeauna liniştiţi, echilibraţi, plini de iubire şi de respect faţă de omul bolnav din punct de vedere moral sau, vorbind în mod particular, faţă de aproapele, faţă de apropiaţii şi de supuşii noştri.

Sfântul Ioan de Kronstadt

Fragment din cartea "Lecţii de viaţă harică", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Lecţii de viaţă harică"

Pe aceeaşi temă

24 Septembrie 2019

Vizualizari: 1400

Voteaza:

Despre iertarea jignirilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE