Intrebarea 5: Vorbeaţi despre o durere fizică şi o durere duhovnicească, dar ce se întâmplă atunci când durerea fizică este atât de mare încât te secătuieşte? Cum poate aceasta să nu constituie o distragere de la rugăciune?
Răspunsul 5: Da, ştiu. Acest lucru nu este uşor şi, uneori, când durerea pricinuită de plâns şi pocăinţă devine prea mare, te poate secătui cu totul. Atunci trebuie să slăbeşti un pic încordarea ca să poţi trăi. Dar criteriul este acesta: dacă rugăciunea curge, înseamnă că nu există vătămare, înseamnă că Dumnezeu este „stăpân pe situaţie". Dacă însă durerea nu dispare, ar fi mai bine să te opreşti şi să reevaluezi situaţia, întâlnim acest principiu general în viaţa de nevoinţă: dacă te forţezi şi lucrurile merg mai bine înseamnă că poţi să continui; dar dacă te forţezi şi lucrurile nu merg mai bine, atunci opreşte-te, căci s-ar putea să fie vorba despre o slăbiciune a trupului.
Intrebarea 6: Intrebarea mea se referea la cazul în care cineva suferă de o boală ca a mea: boala mea îmi pricinuieşte o durere permanentă în trup. De exemplu, acum simt o cumplită durere a gâtului şi îmi este foarte greu să mă concentrez. Cum poţi trece printr-o asemenea durere fizică în aşa fel încât să găseşti durerea sufletului şi să poţi striga către Dumnezeu din adâncurile fiinţei tale?
Răspunsul 6: Da, este foarte greu când ai o asemenea durere fizică ce nu te lasă să te concentrezi şi să-ţi ţii mintea în inimă, dar durerea poate deveni o jertfă adusă lui Dumnezeu dacă în acea clipă zici: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, Doamne." Sloboziţi numai acest mic strigăt din când în când: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, Doamne." Durerea va rămâne, dar veţi primi harul care adumbreşte durerea.
Am cunoscut o doamnă cipriotă în vârstă de şaizeci de ani care avea cancer. A venit la mănăstire şi mi-a zis: „Am cancer. Doctorii mi-au spus că în şase luni voi muri." Eu am sfătuit-o: „Andrula, îndreptează-te atunci spre întâlnirea cu Domnul, ţine-te de cuvântul Lui: dacă murim sau dacă trăim ai Domnului suntem (cf. Rom. 14:8) şi pregăteşte-te pentru această întâlnire. Ai şase luni. Minunat! Este cea mai măreaţă clipă a vieţii tale." Eu niciodată nu-i consolez pe oameni spunându-le: „Lasă, ai să trăieşti, va trece." Mai degrabă le zic: „Pregăteşte-te pentru întâlnire", chiar dacă după aceea ei trăiesc. Andrula era o femeie de rugăciune şi a primit acest cuvânt şi a început să zică tot timpul „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!" Intr-o zi m-a rugat: „Vreau să-mi promiteţi un singur lucru: când nu voi mai fi în stare să vin la mănăstire, să veniţi să mă vedeţi o dată la spital, înainte să mor." Am primit şi înainte să moară m-am dus de două ori la spital. Prima dată când am mers era într-o stare destul de gravă, dar foarte liniştită şi am întrebat-o cum se simte. Mi-a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine", măcar că nu era bine - era pe moarte. Spunea mereu „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!" precum şi o altă rugăciune pe care o îndemnasem să o zică: „Doamne, a Ta sunt, mântuieşte-mă" (cf Ps. 118:94). „Doar încredinţează-te Domnului cu această rugăciune şi nu mai ai nevoie de nimic altceva", i-am zis.
După o vreme, m-am dus s-o văd din nou. Starea i se înrăutăţise. Mi-au telefonat şi am plecat la spital luând cu mine Sfânta împărtăşanie, deşi nu eram sigur dacă va fi în stare să se împărtăşească. Când am sosit şi am văzut-o pântecele îi era ca un balon din cauza cancerului. Singura parte a trupului neatinsă de cancer era de la gât în sus. Am întrebat-o: „Cum ţi-e, Andrula?" Faţa îi era palidă, dar luminoasă. A început să plângă. Mă gândeam: „O, Doamne, nădăjduiesc să nu fie slabă de înger." „De ce plângi?" am întrebat-o. Şi ştiţi ce mi-a răspuns? „Sunt eu vrednică să primesc un asemenea har încât să pot purta acest cancer monstruos? Cine sunt eu? Slavă lui Dumnezeu!" Intr-o aşa de adâncă smerenie era! Nu putea să-I mulţumească îndeajuns lui Dumnezeu pentru harul care îi fusese dat ca să poată duce acea boală cumplită. Şi a adăugat: „Rudele mele vin aici ca să mă îmbărbăteze, dar îmi tulbură rugăciunea şi nu înţeleg aceasta. Şi Domnul este acolo - şi mi-a arătat colţul camerei - şi mă aşteaptă." Şi sufletul ei a plecat aşa, precum fulgerul. M-am reîntors la mănăstire şi în ziua următoare am slujit Liturghia. în timpul Liturghiei, aceste cuvinte răsunau în inima mea: „S-a mântuit." „S-a mântuit." „S-a mântuit." Auzeam aceste cuvinte în inima mea, plângeam şi nu mă puteam stăpâni. De obicei mă stăpânesc, pentru că nu se cuvine unui monah să plângă de faţă cu alţii. Părintele Simeon, care este preotul cel mai vârstnic al mănăstirii noastre, m-a întrebat: „Ce ţi s-a întâmplat astăzi?" I-am spus: „Pur şi simplu nu-mi pot stăpâni lacrimile." Aveam aşa o bucurie şi singurul lucru ce răsuna în inima mea era: „S-a mântuit." „S-a mântuit." „S-a mântuit." A fost o Liturghie atât de frumoasă şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mi-a înştiinţat inima că Andrula fusese primită precum o sfântă în împărăţia Sa. Am văzut mulţi oameni care aveau cancer, şi care au ajuns să aibă un sfârşit slăvit după ce şi-au acceptat boala potrivit cuvântului Sfântului Pavel, care spunea că de trăim sau de murim o facem având ca ţel să fim plăcuţi lui Dumnezeu (cf. Rom. 14:8).
Intrebarea 7: Vreţi să spuneţi că atunci când ne încearcă o asemenea durere încât nici măcar nu avem cuvinte să o descriem, e drept să cedăm şi nu să luptăm cu ea, ci să o acceptăm? Asta am făcut şi eu: am renunţat să mai lupt şi am acceptat-o, spunând pur şi simplu „Mulţumesc lui Dumnezeu". Aceasta era întrebarea mea: Este bine să cedezi durerii?
Răspunsul 7: Vă înţeleg durerea, pentru că şi eu am suferit cu spatele timp de câţiva ani. Nu este vorba de „cedare". Când avem o asemenea durere suntem duşi precum o oaie la junghiere, dar ce putem face? Rămânem doar fără cuvinte înaintea Celui Ce tunde şi zicem: „Slavă Ţie, Doamne."
Intrebarea 8: Trăim într-o cultură care afirmă cu tărie contrariul a ceea ce propuneţi dumneavoastră: ni se spune întruna că trebuie să luptăm împotriva durerii. Ştiinţa medicală ne spune: „Luptaţi împotriva durerii." Limbajul ştiinţei medicale este limbajul războiului împotriva durerii, împotriva suferinţei. Televiziunea, mass-media în general, ne bombardează zilnic cu astfel de informaţii. Intreaga noastră cultură se întemeiază acum pe această mentalitate. Ce credeţi despre aceasta?
Răspunsul 8: Da, dar aceasta este calea lumii şi lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Noi ştim că aceasta este situaţia şi că oricine iubeşte lumea nu poate plăcea lui Dumnezeu. Bineplăcut lui Dumnezeu este să primim durerea, dar la aceasta se ajunge încetul cu încetul, prin experienţă. Am să vă mărturisesc ceva. Odată am făcut şi eu o mică experienţă: ştiam din scrierile Părinţilor că trei lucruri sunt cele mai bineplăcute înaintea lui Dumnezeu. Primul, spun ei, este rugăciunea curată şi a face toate lucrările noastre în curăţie. Al doilea este ascultarea monahală, pentru că ea este o jertfă totală. în ascultarea monahală, libertatea, lucrul cel mai de preţ pe care îl are omul, este pusă la picioarele lui Hristos. Al treilea este a mulţumi Domnului în boală şi în suferinţă. Şi odată m-am dus la spital să mă operez şi m-am gândit să încerc ce spun Părinţii. După operaţie am mai rămas o săptămână în spital în convalescenţă şi tot timpul cât am stat acolo n-am zis altă rugăciune decât: „Slavă Ţie, Doamne. Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate." Şi a fost atât de minunat, încât la sfârşitul săptămânii nu mai voiam să părăsesc spitalul. Aşa că trebuie să încercăm aceste lucruri. „Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul" (Ps. 33:8).
Putem face propriile noastre experienţe. In fizică, de exemplu, observăm că un om de ştiinţă competent mai întâi formulează o ipoteză, apoi se fac experimente pentru a o verifica Dacă ipoteza se confirmă, atunci este formulată şi recunoscută ca lege care guvernează relaţia dintre fenomenele fizice. Toate legile fizicii au fost obţinute în acest fel. în credinţa noastră, toată descoperirea de la Dumnezeu ne este dată într-o formă ipotetică. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu este bun şi nu vrea să ne constrângă libertatea nu vrea să ne impună nimic, El doar ne zice: „Dacă primiţi învăţătura Mea, veţi cunoaşte de unde vine ea" (cf. In. 7:16-17), adică dacă e de la om sau de la Dumnezeu; şi dacă e de la Dumnezeu, ea va aduce înnoirea vieţii. Şi observăm că poruncile Domnului şi toate cuvintele Lui sunt date ca ipoteze. De exemplu: „Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45:10). Dacă încerci liniştirea, dacă faci propriul tău experiment, atunci vei cunoaşte. „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia" (Mt. 5:4). Dacă plângem, atunci vom primi mângâiere de la Mângâietorul. Toată descoperirea de la Dumnezeu, tot cuvântul lui Dumnezeu ne este dat ca o ipoteză - şi noi îl putem cerceta în forma lui ipotetică - nu pentru că nu ar fi adevărat, ci pentru că Dumnezeu este bun şi vrea ca noi să facem experimentul, să-i dovedim noi înşine adevărul şi să îl stabilim ca lege a vieţii noastre. Aşa se face că porunca lui Dumnezeu devine lege a vieţii noastre. Facem experienţa noastră, vedem că este lucrătoare şi, în consecinţă, cuvântul Său devine absolut pentru noi. De aceea este greşit să clasificăm teologia ca ştiinţă teoretică; ea este o ştiinţă pozitivă. Ea urmează întocmai metoda ştiinţelor pozitive, chiar mai mult decât o face ştiinţa medicală.
Arhimandritul Zaharia Zaharou
Fragment din cartea “LĂRGIŢI ŞI VOI INIMILE VOASTRE!”, Editura Reintregirea
Cumpara cartea “LĂRGIŢI ŞI VOI INIMILE VOASTRE”
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.