Eu ma gandeam si el imi raspundea

Eu ma gandeam si el imi raspundea Mareste imaginea.

„Eu mă gândeam şi el îmi răspundea"

Mărturia doamnei Lamprini Verkt (Pireu)

O să fac un copil?

Sunt din satul Kappâ (Karditsa), dar am trăit cu soţul meu Dimitris în Corint. După şase ani de viaţă conjugală, eram neliniştiţi şi supăraţi, fiindcă nu reuşiserăm să dobândim copii, în ciuda nenumăratelor încercări, fără rezultat.

Intr-o zi naşa noastră, Caterina, ne-a mărturisit că Sfântul Paisie le-a spus unor cunoscuţi de-ai ei, studenţi, când au venit în Sfântul Munte să-l viziteze:

- De ce veniţi de atât de departe, de vreme ce acolo în Atena îl aveţi pe Sfântul Porfirie?

Aşa că ne-am hotărât să-l vizităm pe Sfântul Porfirie ca să-i încredinţăm problemele noastre. Era o zi de iarnă din 1981 când împreună cu Caterina şi alte rude am plecat spre Milesi. Insă am luat-o pe un drum greşit şi, când, într-un sfârşit, după ceva căutări, am găsit chilia sfântului, deja se întunecase şi a trebuit să ne întoarcem fără să fi făcut nimic.

In mai am pornit cu soţul meu la drum, folo- sindu-ne de mijloacele de transport în comun.

Nu era nimeni la chilia sa şi, veseli, fără să-l deranjăm, ne-am îndepărtat un pic, aşteptând. In sinea mea eram neliniştită, gândindu-mă la ce avea să-mi spună. După puţin sfântul a ieşit, ne-a aruncat o privire şi cu pas iute a luat-o în direcţia opusă, spre o livadă cu diferiţi pomi fructiferi, plantată de curând. M-am întors spre soţul meu şi i-am spus:

- Părintele...! Hai să nu-l pierdem.

- Nu vezi ce repede merge? Ne-a văzut şi a plecat. Nu ne vrea. Cine ştie cum ne priveşte! Ne-o fi văzând cam întunecaţi...

Era cu neputinţă ca sfântul să audă discuţia noastră. Insă chiar în clipa aceea s-a întors spre noi şi a strigat:

- Haideţi aici, măi...

Cum am ajuns, ne-a prins de mână, pe unul de dreapta şi pe celălalt de stânga, şi, aşa cum mergeam prin livadă, ne-a spus:

- Unul îşi arată pe faţă tristeţea, celălalt o ascunde.

Intr-adevăr, aşa era. Eu îmi exteriorizam tristeţea, pe când Dimitris şi-o ascundea.

Incepu vesel să ne arate copăceii la rădăcinile cărora semănase dovlecei şi cum de jur-împrejur la fiecare copac aşezase o bucată de nailon pentru a reţine umezeala la rădăcină când o uda, din pricina insuficienţei apei.

Pe mine mă chinuia neputinţa noastră de a dobândi prunci şi, prinzând curaj, l-am întrebat:

- Părinte, o să fac un copil?

- Copii o să faci...! Ia uite, măi..., uite ce s-a petrecut.

Şi în aceeaşi secundă îmi arătă plin de entuziasm dovleceii din apropierea trunchiurilor de copaci. L-am întrebat din nou:

- Părinte, o să am parte de un copil?

- Uită-te la ei...! Uită-te la ei!

Şi cu mâna arăta spre pântecele meu. Cu înflăcărare şi o dispoziţie veselă continua să ne prezinte livada sa. Zâmbea, ca şi cum le-ar fi văzut pe toate pentru prima dată. Era atât de familiar, spontan, simplu şi zâmbitor, că semăna mai degrabă cu un copil. Ne-a priceput supărarea şi ne-a spus:

- Din pricina încordării nu puteţi face copii.

„Nu e-adevărat ce spune. Nu are dreptate...", m-am gândit eu, dar el s-a întors numaidecât spre mine şi mi-a repetat:

- Ai înţeles ce-am spus?, ai priceput? Din pricina încordării nu reuşiţi să faceţi copii.

„Nu are dreptate părintele, deoarece cu noi se întâmplă tocmai invers. Toată ziua nu ne gândim decât la cum să dobândim un copilaş...", cugetam eu, dar părintele îmi ştia gândurile şi s-a apucat să ne spună următoarea poveste:

- Odată eram acasă la sora mea şi, cum stăteam aproape de geam, văd un copilaş jucându-se cu jucăriile în ţărână. La un moment dat îşi vârî degetul într-o sticluţă pe care a găsit-o pe aproape şi începu să plângă pentru că nu putea scoate degetul din ea. După puţin a uitat de asta, încetă să mai plângă şi se apucă iar să se joace cu jucăriile sale. Atunci sticluţa căzu singură de pe degetul său, fără ca el să fi făcut vreun efort.

Părintele voia să ne spună că pentru a dobândi un copil trebuie să lăsăm Ia o parte încordarea, dar la momentul respectiv n-am înţeles pe deplin cuvintele lui. Apoi s-a întors spre soţul meu:

- Domnule Dimitris,, duceţi-vă un pic mai încolo, ca să-i spun ceva soţiei dumneavoastră.

Apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus discret:

- Nu eşti o bună creştină; eşti numai de formă. Să mergi neapărat la părintele Nectarie, unde merge şi soţul tău, ca să te spovedeşti. Să citeşti Sfânta Scriptură, să mergi la biserică în fiecare duminică, să posteşti şi să te împărtăşeşti. In fiecare zi să faci câte 40 de metanii mari.

Intr-adevăr, în perioada aceea mergeam la alt duhovnic. Când m-am întors în Corint l-am întrebat pe părintele Nectarie dacă-l cunoştea pe părintele Porfirie şi mi-a răspuns că nu. Toate câte ne-a spus Sfântul Porfirie au fost prin haris- ma vederii duhovniceşti şi a prorocirii, dar noi nu eram în stare să i ne încredinţăm fiindcă nu înţeleseserăm înălţimea sfinţeniei sale.

Când m-a sfătuit să urmez o rânduială duhovnicească, m-am gândit la soţul meu şi i-am spus:

- Părinte, soţul meu nu va fi de acord.

- Nu contează. Tu vei face ce-ţi spun eu... O să-ţi cauţi de lucru. N-o să stai degeaba.

Pentru că-mi plăcea mult să cos, fără a ucenici vreodată la o croitoreasă, am început să lucrez de acasă, preluând comenzi, pe care le executam la maşina mea de cusut. Coseam cu precădere cămăşi, şi angajatorul meu voia să le predau din ce în ce mai repede. In scurt timp a trebuit să mă consacru cu totul muncii mele.

De asemenea, mi-a spus un lucru care m-a surprins:

- Să nu mai treci pe la bătrâna aceea, căci o să-ţi facă rău.

„Dacă nu voi reuşi să dobândesc un copil, o să mă duc din nou", mă gândeam.

- Auzi ce-ţi spun?..., mi-a repetat cu asprime.

„Dacă nu voi avea parte de un copil, o să trec din nou pe la ea. Numai să nu afle soţul meu că mi-ai interzis, pentru că atunci o să mă împiedice.. .", îmi spuneam eu în sinea mea. El s-a întors numaidecât spre soţul meu şi i-a zis cu glas tare:

- Vino aici, Dimitris... Să n-o laşi să se ducă din nou la bătrâna din Serres, pentru că o să păţiţi ceva rău. Măi, v-o repet... O să faceţi copii, nu un copil!

Atunci nu puteam pricepe cum se întâmpla ca tot ce gândeam eu el să ştie deja şi să-mi dea şi răspuns; cum era cu putinţă să-mi cunoască tot trecutul. Intr-adevăr, mă dusesem la o bătrână din Serres, care, chipurile, ajuta femeile să rămână însărcinate prin vrăji. Pe atunci aveam încredere în bătrâna asta, fiindcă unei verişoare i-a spus întocmai câte avorturi făcuse şi că avea să nu mai rămână însărcinată. Mie mi-a spus că aveam să rămân însărcinată, şi asta m-a făcut să mă bucur foarte tare. Mai mult, luase o fâşie de pânză, şi cu ea m-a legat în partea de jos a pântecelui.

Pentru că sfântul vedea neîncrederea mea faţă de el, a început să-mi descopere lucruri mai mari cu privire la trecutul meu. S-a aplecat, a luat un băţ şi s-a apucat să deseneze pe pământ ceva asemănător unei hărţi geografice şi să descrie:

- Aici e satul tău Kappâ (Karditsa). In partea asta are multă apă, dar sub pământ ce se află?

- Nu-mi amintesc.

- Văd aici o apă curgătoare, multă apă şi dedesubt nişte galerii.

- Da, da, părinte, există nişte galerii! Le ştiu.

- De unde le ştii? Doar sunt sub pământ şi nu se văd.

- Când eram mică, pentru că satul nu avea apă, au săpat în acel loc unde era un izvor, ca să aducă apa mai sus, să o adune în nişte cisterne mari, ca să fie alimentat cu apă întreg satul. In timpul săpăturilor au descoperit şi galeriile. Uitasem de ele, dar acum, când aţi pomenit de ele, mi-am amintit.

Sfântul îndreptă beţişorul undeva în preajma acelui loc şi mă întrebă:

- Aici văd o cruce. Ce e?

- Nu ştiu, nu-mi amintesc nimic.

- Să fie un cimitir?, o biserică? Ia gândeşte-te.

- Nu, nu... Dacă ar fi fost ceva acolo, aş fi ştiut ce e.

Fireşte, el ştia ce este, dar insista să-mi amintesc singură. în cele din urmă îmi reveniră în memorie istorisirile bunicilor şi ale bătrânilor satului despre martiriul Sfântului Constantin din Kapoua, care se petrecuse undeva în preajma locului arătat de Sfântul Porfirie. Sfântul „vedea" crucea, adică martiriul Sfântului Constantin din vremea turcocraţiei. Apoi s-a uitat la soţul meu şi a strigat vesel:

- Vezi că-ţi ştiu satul?

In pofida tuturor descoperirilor sfântului, eu mă luptam în sinea mea cu îndoiala, de aceea i-am adresat pentru a treia oară aceeaşi întrebare chinuitoare:

- Părinte, o să am parte de un copil?

- Vreau să-mi spui numele fraţilor tăi, începând de la cel mai mare până la cel mai mic.

Sfântul era destul de răbdător cu mine şi mă privea cu un chip senin şi luminos. Când am început să-i înşir numele, s-a întors spre soţul meu şi, la fiecare nume pe care-l rosteam, desfăcea câte un deget de la mână:

- Teofan..., Fotini..., Constantin...

- Iţi sunt de ajuns atâţia!..., a zis, întrerupându-mă.

- Părinte, nu am apucat să vă spun toate numele fraţilor mei.

- Haideţi, plecaţi acum. Iţi sunt de ajuns atâţia.

In clipa aceea a dezlegat funia cu care erau legate două capre, lăsându-le libere. Am luat binecuvântarea de la el şi am plecat.

Pe drum, când ne întorceam, soţul meu mi-a mărturisit că văzuse chipul sfântului strălucind foarte puternic.

- Mai ales în clipa în care mi-a spus cu înflăcărare „Vezi că-ţi ştiu satul?", ochii săi străfulgerau.

Acest lucru i-a făcut o deosebită impresie.

După doi ani am dobândit primul nostru copil şi mai târziu alţi doi, trei în total. Adică atâţia câte degete ne-a arătat sfântul, zicând:

- Iţi sunt de ajuns atâţia.

După aceea am simţit o foarte mare recunoştinţă faţă de Sfântul Porfirie, care ne-a primit la sânul său cu atâta răbdare şi iubire.

Lucruri minunate

(1) . Am trecut adeseori pe la Sfântul Porfirie împreună cu una dintre rudele mele. O dată, pe când aşteptam afară, la uşa chiliei sale, am văzut o fată îmbrăcată indecent şi în aceeaşi clipă pe Sfântul Porfirie ieşind din pădure cu pas iute, ca să o ajungă din urmă. După ce s-au oprit acolo un pic şi au stat de vorbă, sfântul se întoarse în pădure şi fata plecă. Lumea care aştepta să-l vadă şi-a exprimat nemulţumirea, deoarece aveau impresia că sfântul se află în chilia sa şi că la un moment dat avea să-i primească. S-au mirat, de asemenea, din pricina faptului că a preferat să se întâlnească cu o fată care purta bermude.

Noi am ajuns-o din urmă pe fata aceea. Era foarte fericită şi ne-a mărturisit că a venit de departe pe jos şi s-a rugat foarte mult şi din tot sufletul ca Dumnezeu să o ajute să-l poată vedea pe părintele. Sfântul i-a descoperit nişte lucruri şi i-a dezlegat toate nedumeririle.

Sfântul Porfirie nu făcea deosebire între un om sau altul, ci prin harisma sa ştia cine se află cu adevărat la nevoie şi îl ajuta.

(2) . Altă dată, pe când ne aşteptam rândul, am luat aminte la o femeie foarte nerăbdătoare. Mânată de viclenie, intra în vorbă cu lumea care se afla în faţa ei şi încerca să intre mai repede în chilia părintelui, fără a-i respecta pe ceilalţi.

Cum a intrat în chilie, părintele a alungat-o de îndată, şi s-a întors la locul ei; nu după mult începu să repete aceeaşi tactică, încercând din nou să treacă în faţă, însă prin harisma sa sfântul „a văzut" din nou ce se întâmplă şi n-a primit-o. Umilită pentru încă o dată, s-a întors la locul ei, şi noi am înţeles că sfântului nu-i scăpa nimic.

(3) . Altă dată, o doamnă, cunoştinţă de-a mea, s-a dus la Sfântul Porfirie cu cei trei copii ai ei. Sfântul a văzut pe fiecare copil în parte şi la sfârşit a intrat şi ea. Atunci i-a descoperit că unul dintre copiii ei avea să ajungă preot, şi încă unul foarte bun.

Ieşind din chilie şi întâlnindu-şi copiii, numai unul dintre ei i-a spus că sfântul, după ce l-a îmbrăţişat, i-a luat capul în ambele mâini şi l-a însemnat cu semnul crucii, făcându-i multe urări. Intr-adevăr, acel copil, când a crescut, s-a făcut slujitor al Celui Preaînalt.

(4) . O altă dată, un grup de oameni care au intrat în chilia sfântului, au ieşit numaidecât afară cu toţii, fiindcă sfântul le-a spus că în scurt timp avea să sosească un preot, căruia trebuiau să-i aducă la cunoştinţă că poate intra în chilie fiindcă e aşteptat.

Intr-adevăr, trei minute mai târziu, a sosit şi părintele, care, de îndată ce a aflat cele spuse de sfânt, a fost foarte surprins fiindcă el nu informase pe nimeni de venirea sa.

(5) . Altă dată am trecut pe la Sfântul Porfirie împreună cu una dintre rudele mele care duce o viaţă duhovnicească deosebită şi am găsit 30-40 de oameni, care aşteptau înaintea noastră. Când nu mai aveam prea mult până să intrăm, s-a deschis uşa chiliei şi în prag a apărut Sfântul Porfirie. A făcut câţiva paşi printre oameni şi s-a îndreptat spre ruda mea. A întrebat-o diferite lucruri şi la sfârşit i-a propus să revină fiindcă în ziua respectivă nu o putea primi. A adus, de asemenea, la cunoştinţa celor ce aşteptau că nu mai poate primi pe nimeni. S-a întors în chilie în timp ce lumea începu să plece. Noi ne-am îndreptat spre pădurice şi aşteptam.

După puţin, sfântul a ieşit din nou şi a venit direct spre noi. S-a uitat cu luare-aminte la ruda mea şi i-a repetat rugămintea:

- Vreau să mai vii, o să te aştept. Astăzi nu pot.

M-am simţit dispreţuită şi m-am gândit:

„Bine, pe mine, care stau lângă ea, nu mă vede?"

Chiar în clipa aceea s-a întors şi mi-a spus:

- Şi tu, măi, să vii...

Atunci s-a apropiat de el un medic, cerându-i să-i vorbească, dar el l-a refuzat:

- Acum nu pot, nu pot să te ajut.

Spunea că nu are întotdeauna harisma. Eu socotesc că în ziua aceea harisma sa nu „era" la fel de intensă ca alte dăţi. Odată a trecut pe la el un cunoscut de-al său, şi sfântul i-a spus:

- Pleacă şi vino altă dată, fiindcă azi n-am Harul.

Fragment din cartea "Cand voi pleca, voi fi mai aproape de voi", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cand voi pleca, voi fi mai aproape de voi"

Pe aceeaşi temă

23 Octombrie 2019

Vizualizari: 3101

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE